Nu, nu e să accepți propunerea lui Nicușor Dan de a fi premier. Cea mai mare greșeală pe care o poți face în România e să-i spui unui shaormar că vrei fără cartofi prăjiți.

De când și-a pus boneta pe cap și a înfășurat primul bebeluș, n-a mai auzit așa ceva. Pentru că de trei lucruri poți fi sigur în lumea asta: taxe, moarte și cartofi prăjiți în shaorma. Și tu tocmai i-ai dărâmat lumea.

Reacția e imediată. Clipește des și vezi cum a început căutarea. A deschis Google-ul interior și a băgat „ce e aia shaorma fără cartofi prăjiți?” Și n-a primit niciun rezultat. ZERO. Nu știu dacă vă puteți imagina drama.

Căutarea continuă. Foldere, chiar și dosare, file-uri peste fișiere, rulează scripturi peste softuri și functions deasupra funcțiilor. Doar ca să găsească o nenorocită de comandă internă pentru „shaorma fără cartofi prăjiți.” Nimic. E la limita unei crize existențiale.

Și atunci, în pragul prăbușirii, te întreabă, cu vocea tremurândă: „Ce ați spus?” Se agață de întrebarea asta ca de viață.

„Vreau o shaorma fără cartofi prăjiți.”

Negru.

Blank.

Shut down.

Restart.

„Adică să nu vă pun cartofi prăjiți înăuntru?”

„Da.”

Negru.

Blank.

Shut down.

Restart.

„Sunteți sigur?”

„Da.”

Negru.

Blank.

Shut down.

Restart.

„Sigur, sigur???”

„Da!”

Oprește procesul de rebootare pentru că de-acum știe că e inutil. Dar, ca orice ecosistem autonom, simte că trebuie să facă orice pentru autoreglare:

„Dar toată lumea vrea cu cartofi prăjiți!”

„Eu vreau fără.”

Clipește ca un posedat. Vezi cum i se umflă o venă pe frunte. Broboane de sudoare îi brăzdează fața. Respiră mai agitat decât o gravidă în travaliu. Dacă ai fi o celulă în corpul lui, ai colapsa sub propria implozie. Și, totuși, nu se poate abține și mai bagă o fisă:

„Dar știți că nu trebuie să plătiți în plus pentru cartofi? Sunt incluși în preț!”

„Știu, dar tot vreau fără.”

Iar aici, în fața destinului implacabil, se desprind trei ramuri mari de shaormari:

- ăia care înghit soarta ca pe un shot prost și nu pun cartofi prăjiți

- ăia care se duc, din reflex, la cartofi și trebuie să le atragi atenția că vrei fără

- și ăia pentru care discuția cu tine pur și simplu nu a existat și îți pun cartofi cu forța, că mai taci în plm de fițoș, că nu știi ce-i bun.

Share

La clipul ăsta, multe femei au scris în comentarii: „mai bine singură”. La fel și la clipul ăsta. Dacă citești comentariile, te ia cu fiori. Pentru că ne arată o societate în care femeile sunt în continuare victimele prejudecăților și sunt abuzate psihic, fizic și emoțional. Mizeria „manosferei” din ultimii a adâncit și mai tare fenomenul. Și atunci nu e de mirare că vor să fie singure. E o epidemie de singurătate, cel puțin asta observ eu. Și în rândul bărbaților, dar mai ales al femeilor.

Oamenii preferă singurătatea decât să intre în relații cu oameni care nu sunt dispuși să lucreze la ei. Îmi place mult acest citat din Ram Dass: „Cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru tine e să lucrez la mine. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru mine e să lucrezi la tine.”

Cercetarea STADA Health Report din 2024, realizată pe 46.000 de persoane din 23 de țări europene, inclusiv România, arată că 63% dintre cei între 18 și 34 de ani se declară singuri. În totalul participanților, 46% dintre bărbați și 57% dintre femei.

Domnilor, înainte să ne simțim ofensați că multe femei aleg singurătatea, poate ar trebui să ne punem niște întrebări. Stați liniștiți, unele dintre ele sunt și pentru mine.

Tu ai ieși cu tine la un date? Da? Ai mai ieși și a doua oară?

Poate o femeie să te contrazică fără să-i explici că e proastă?

Poate să-ți spună „nu” fără să urmeze un proces în care trebuie să-și apere refuzul?

Când iese cu prietenele, îi spui „distracție plăcută” sau îi ceri dovezi că e acolo?

Îi cunoști cu adevărat fricile sau doar parola de la telefon?

Îi cunoști fricile și nu simți nevoia să i le exploatezi ca s-o manipulezi?

Dacă face mai mulți bani decât tine, vă bucurați amândoi sau simți că ți-e jignită masculinitatea?

Când îți spune că ai rănit-o, o asculți sau ajunge tot ea să-și ceară scuze că te-a supărat?

Poți să spui „am greșit” fără să continui cu „dar și tu…”?

Când spui că o „ajuți” în casă, tu unde locuiești?

După o zi grea, poate să vină la tine să-și tragă sufletul sau trebuie să aibă grijă în ce dispoziție te găsește?

Ești mândru că nu ai lovit niciodată o femeie? Serios, ăsta e standardul tău?

O respecți? O respecți chiar și când vrea să plece?

Poți doar să taci și să o asculți, fără s-o judeci?

Când un prieten spune despre o femeie bătută că „și-a căutat-o”, care e reacția ta? Râzi sau îl pui la punct?

Dacă fiica ta ar avea un partener care se poartă exact ca tine, ai fi liniștit?

Deci, înainte să ne întrebăm de ce tot mai multe femei vor să fie singure, ar trebui să ne punem și noi niște întrebări.

Și poate cea mai grea dintre toate e: lângă tine, unei femei i-ar fi mai bine decât îi e singură?

Share

O femeie de 28 de ani a fost găsită moartă, într-o valiză, în râul Olt. Al 27-lea femicid din 2026. Anchetatorii au confirmat moartea violentă. Un bărbat de 30 de ani e căutat pentru omor.

O nouă tragedie care a șocat societatea. Ne îngrozim, ne indignăm, dar vom trece repede la următoarea știre, la următorul scandal, cum am făcut de atâtea ori. Dar haideți să ne punem, încă o dată, oglinda în față și să vedem România în care s-a întâmplat asta. Pentru că cifrele care urmează spun foarte multe despre noi, ca societate.

Doar în primele 8 luni ale anului, da? Astea sunt toate victimele violenței domestice, nu doar femeile.

Subscribe now

Dar când le întrebăm pe femei, ce aflăm? Potrivit datelor europene, aproape jumătate dintre femeile din România care au avut un partener au trecut, de-a lungul vieții, prin violență psihologică, fizică sau sexuală din partea unui partener.

După cum se vede, nu e vorba doar de niște sate uitate de lume, ca să se simtă bine oamenii „civilizați” de la oraș. 46,2% în mediul urban. 35,8% femei cu studii superioare. Aparent, pumnul nu ține cont de diplomă, nici de adresa de la complexul rezidențial.

„Bine, dar să meargă la poliție!”

Da, și după?

Un ordin ar trebui să fie începutul protecției, nu sfârșitul intervenției. „Gata, fată, noi, ca stat, ne-am făcut treaba, ne-am spălat pe mâini, te descurci tu cum poți cu nebunul.”

Ieșim din casă, mergem la serviciu.

Da, domnii mei, și „glumițele nevinovate” pe care le faceți la job sunt hărțuire.

Și acum vine întrebarea aia care ar trebui să ne dea cu jenă: cât din controlul asupra unei femei ni se pare normal?

Banii ei, prietenii ei, permisiunea lui. Asta ce căcat mai e? Grijă? Iubire? Tradiție? Lipsa educației? Cred că ultima, plus niște terapie.

Și acum țineți-vă bine! Același studiu arată că:

Mai uitați-vă o dată la cifrele de mai sus și gândiți-vă la toți ăia care spun că „și-a căutat-o”. Țara în care victima o fi făcut și ea ceva. Pentru unii, dacă o femeie intră într-o casă și-a lăsat dreptul de a spune „NU” la ușă.

Toate cifrele astea apar în rapoarte oficiale sau în studii. Câte or fi la modul real? Câte lacrimi nu ajung în rapoarte?

Nu spun că știm prin ce a trecut femeia găsită în Olt înainte de crimă, ancheta trebuie să stabilească asta. Dar despre atitudinile astea avem date. Despre violență avem date, despre hărțuire avem date, despre ordine încălcate avem date. Ce facem cu ele? Ne uităm la ele și zicem „Doamne-ajută să fie bine, ca să nu fie rău”? Că se pare că asta e politica statului român, în orice domeniu.

Agresorii răspund pentru faptele lor. Dacă răspund, că am văzut multe cazuri în care justiția a fost de partea lor. Instituțiile statului ar trebui să răspundă pentru protecție.

Iar noi, ca societate?

Noi răspundem pentru ce acceptăm, ce scuzăm și cui îi cerem să tacă. O femeie n-ar trebui să ajungă o știre îngrozitoare ca suferința ei să fie luată în serios.

Ai nevoie de ajutor? În pericol imediat, sună la 112. Pentru sprijin și îndrumare privind violența domestică: 0800 500 333, linia ANES, gratuită și disponibilă permanent.

Share

E weekend și dăm un shot de Românie!

De data asta, mergem la Sulina. Azi e un oraș mic, la capătul Dunării, de mai auzi de el când e secetă sau inundații. Ajungi mai greu la Sulina decât într-un city-break în Milano.

Dar acum vreo 150 de ani era un pic alta povestea. Pe străzi puteai auzi greacă, franceză, turcă, rusă sau italiană. Intrau nave din toată Europa. O organizație internațională încasa taxe, făcea reguli pentru navigație, construia diguri, spital, infrastructură și își angaja propriii funcționari. Da, surioarelor și frățiorilor, toate astea la fucking Sulina!

Iar România, după ce a recuperat Sulina, că a fost puțin plecată prin vecini, trebuia uneori să negocieze cu organizația respectivă ca să-și exercite autoritatea în propriul port.

Nu, Sulina nu era chiar stat în stat, dar nici un oraș românesc obișnuit nu era. Ba chiar, potrivit istoricului Constantin Ardeleanu, Comisia Europeană a Dunării, instituția care a transformat locul, a fost una dintre primele organizații internaționale moderne din lume.

Și partea cea mai frumoasă?

Sulina era atât de internațională, încât până și o parte din pământul de sub oraș a venit în excursie la Dunăre din alte țări și s-a stabilit acolo, că aparent era frumos la Sulina pe vremuri.

Hai că asta merită un episod întreg de Secrete pe scurt.

Intră în clubul select România secretă

Cum a ajuns Europa să-și facă de cap la Sulina

Totul începe în 1856, după Războiul Crimeii. Marile puteri europene tocmai terminaseră de rezolvat niște probleme prin metoda tradițională a vremii, adică împușcându-se, și se întâlnesc la Paris să stabilească ce fac mai departe.

Una dintre probleme era Dunărea. La gurile fluviului, navigația era un mic coșmar. Bancuri de nisip, aluviuni, epave, canale greu de traversat. Navele comerciale mari intrau cu dificultate, iar britanicii și francezii se uitau cu poftă la cerealele din Principatele Române, pe sistemul: „Ce face fetele, tot crește?”

Așa că, prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, șapte mari puteri pun pe picioare Comisia Europeană a Dunării: Marea Britanie, Franța, Austria, Prusia, Rusia, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. Fiecare venea cu câte un reprezentant și, cel puțin pe hârtie, aveau o misiune destul de banală: să facă gurile Dunării navigabile.

Trebuia să fie ceva temporar. Gen: veniți, curățați Dunărea, puneți niște balize, faceți ce aveți de făcut și toată lumea se cară acasă.

Spoiler: n-a mers chiar așa. Comisia a construit diguri la gura brațului Sulina, a scos epave, a adâncit canalul și a pus ordine în traficul naval. După numai nouă ani, Actul Public din 1865 consemna deja transformarea spectaculoasă a navigației prin Sulina. Și, încet-încet, organizația creată ca să rezolve niște nisip a început să capete puteri pe care nisipul nu le anticipase: reguli proprii, taxe, funcționari, servicii sanitare, instanțe pentru anumite litigii de navigație.

Practic, Europa venise să repare Dunărea și descoperise că îi place la Sulina.

Și de aici începe partea cu adevărat ciudată: Comisia ajunge să-și facă de cap atât de tare pe la Sulina, că România urma să se certe cu ea pe întrebarea „cine e, de fapt, șeful aici?”

În continuare, conținutul, ca întreaga rubrică, e rezervat abonaților plătitori.

Read more

Am ajuns să ne justificăm în fața unor roboți.

Ce am făcut mai sus? Un titlu scurt susținut de subtitlu. Sunt suficient de intrigante ca să zgândăre curiozitatea. Apoi am băgat o propoziție incisivă care să te introducă în text. În ziua de azi, se numește hook. Pe vremea mea îi zicea „fii clar și la obiect, dacă vrei să înțeleagă lumea mesajul”.

Paragraful de mai sus e construit din propoziții scurte și clare. La fel ca acesta. Așa mi-am format eu scrisul. Prima dată în publicitate, unde am învățat regula de aur „keep it simple, stupid.” Apoi în blogging, care era o formă de jurnalism. Cum e și acest site. Și ca în jurnalism, trebuie să livrezi informația cu claritate.

Apoi în televiziune, unde fiecare cuvânt trebuie șlefuit ca să atingă niște corzi. Nu folosim cuvinte ca să arătăm că le știm, ci ca să livrăm un mesaj. Scurt, clar și la obiect. Iar acum am folosit o triadă. O înșiruire de trei termeni care are ceva istorie în spate, de la „veni, vidi, vici” încoace. Dar acum triadele sunt caca.

Acum voi introduce butonul prin care vă invit să vă abonați la acest newsletter, dacă încă nu ați făcut-o.

Subscribe now

Sunt la al treilea paragraf și încă n-am zis care-i faza cu roboții. Ajungem și acolo. Pentru că acest text nu e neapărat despre roboți, ci despre isterie. Acum am folosit „nu e despre asta, ci despre asta”, deci sunt semne tot mai mari că acest text nu e scris de un om. Chiar dacă e. Ce. Propoziție. Scurtă.

Suntem într-un delir AI-stic în care ni se pare că totul în jurul nostru e făcut cu AI. Și multe, prea multe, sunt. Dar nu toate. Încă mai sunt fotografi care fac super poze, designeri care creează minuni și oameni care scriu dumnezeiește, cu claritate. O nouă triadă. Ups!

Paragraful șase. De la ce m-am luat? De la textul domnului Dan Doboș, care susține că am ajuns sclavii „detectoarelor” de texte scrise cu AI. Cea mai tristă chestie din textul domnului Doboș? „Abația”, romanul pe care dânsul l-a scris acum 20 de ani, unul dintre cele mai bune romane SF pe care le-am citit, a fost „detectat” ca fiind 60% scris cu AI. Și asta e, probabil, cea mai lungă frază din acest text.

Scuze, dar dacă „Abația” e 60% AI și trebuie să mai bag câte o greșeală în text, ca să pară scris de un om, mi se rupe de detectoarele voastre. Eu voi continua să scriu cum îmi place. Cu câtă claritate pot eu. În propoziții cât de scurte vreau eu. Folosind câte triade am chef. Pentru că nu e despre asta, ci despre altceva.

Nu știu de ce am scris acest text. Nu trebuie să demonstrez nimănui, nici măcar mie, că știu să scriu bine. Știu că știu.

Ah, mi-am amintit! Sunt curios ce părere vor avea roboții despre acest text. Îl bag în „detectoare” și revin.

Un detector a dat 90% uman, 10% AI.

Altul a dat 8% AI.

Altul a dat 94% AI, 6% uman.

Altul a dat 15% AI.

Iar un detector aparent făurit în România mi-a dat 76% nivel mediu de plagiat!!!

Ce voiam să zic. Cine e preocupat să detecteze AI peste tot, să continue să o facă. Eu voi continua să scriu clar, țâțe și la obiect. Am vrut neapărat să-mi iasă o triadă și la final.

Share

Știa că dacii au fost buricul civilizației, că în comunism „măcar aveai casă și loc de muncă” și că Mihai Viteazul a făcut România Mare cu vreo trei sute de ani înainte să se inventeze România Mare. Nu citise foarte mult despre toate astea, dar nici nu era nevoie: avea TikTok și Facebook.

Apoi a făcut greșeala să repare instalația electrică dintr-o încăpere cu un cazan de țuică. Un scurtcircuit, niște fizică cuantică pe care n-o înțelege nimeni și Andrei a început să cadă prin istorie.

Mai întâi, la daci. S-a dus după tuneluri energetice și civilizația primordială. A găsit noroi, foame și niște oameni care aveau probleme ceva mai urgente decât misiunea cosmică a poporului dac.

După aia, comunism.

Acolo spera să găsească vremurile alea bune despre care se vorbește pe Facebook. A găsit frig, cozi, mâncare cu porția, frică și un muncitor pe nume Vasile care i-a explicat „epoca de aur” într-o singură propoziție: „Noi nu trăim. Noi stăm.”

După două asemenea palme, orice om normal ar fi început să-și pună niște întrebări. Dar Andrei Popa nu este orice om normal. Așa că, atunci când cazanul l-a scuipat în anul 1599 și l-a pus față în față cu Mihai Viteazul, Andrei a fost fericit: în sfârșit, ajunsese la ceva ce știa sigur!

Doar că Mihai nu știa ce e România. Domnia și-o obținuse cu bani împrumutați, războiul cu otomanii începuse într-un mod ceva mai puțin spectaculos decât în manuale, iar la Călugăreni îi bătuse pe turci, după care fusese nevoit să se retragă și să-i lase să ocupe Bucureștiul și Târgoviște.

Cu alte cuvinte, după daci și comunism, începuse și Mihai Viteazul să-i strice copilăria și să-i demoleze convingerile. Dar mai rămăsese ceva. Ceva despre care Andrei știa că nu poate fi interpretat în niciun alt fel: toamna anului 1599. În cortul de comandă, Mihail Voievod puse degetul pe hartă, dincolo de munți: Ardealul.

„Acolo mergem”, zise el.

Andrei zâmbi. În sfârșit, începea Unirea cu „U” mare!

Sau, cel puțin, așa credea.

Peste munți, în căutarea Unirii

În dimineața următoare, în tabără era agitație mare. Cai, care, arme, oameni care alergau de colo-colo. Andrei auzise înjurături pe care nu le înțelegea chiar bine, dar al căror sens se păstrase perfect timp de patru sute de ani.

Mihail Voievod ieși din cort.

„Pornim.”

Andrei se apropie de el.

„Măria Ta, mergem în Ardeal, da?”

„Ți-am spus asta ieri.”

„Știu, da’ vreau să fiu sigur.”

„De ce?”

Andrei zâmbi.

„Nimic, o să vedeți.”

„Andreie, de când te-am aflat în tabăra mea, grăiești întruna de lucruri ce se vor întâmpla.”

„Păi, v-am zis, vin din viitor.”

„Și tot nu te cred.”

„Nicio problemă, în câteva zile o să mă credeți.”

Mihail se suise pe cal.

„Dacă mai grăiești în pilde, te las aici.”

Andrei tăcu, dar în capul lui deja începuse festivitatea. Mihai Viteazul. Ardeal. 1599. Știa povestea. În sfârșit, după daci care nu știau că sunt daci și oameni care nu știau că trăiesc bine în comunism, istoria avea bunul simț să respecte măcar o lecție din manual.

Drumul nu semăna însă deloc cu manualul. Niciun cal alb alergând spectaculos pe creste, nicio muzică patriotică, niciun steag românesc fluturând în slow motion. Doar oameni care mărșăluiau mecanic, cai încărcați, mizerie și frig.

Andrei mergea alături de oșteanul care îl găsise în tabără.

„Auzi, voi știți de ce mergem în Ardeal?”

Oșteanul se uită la el de parcă îl întrebase dacă știe că apa e udă.

„Să-l batem pe cardinal.”

„Pe Andrei Báthory.”

„Pe el.”

„Și după?”

„După ce?”

„După ce-l batem.”

Oșteanul ridică din umeri.

„Om videa.”

Andrei zâmbi superior. Săracul, habar n-avea că era un omuleț dintr-un moment istoric măreț.

DE CE MERGEA MIHAI ÎN TRANSILVANIA?

În 1599, Mihai avea o problemă: poziția lui devenise periculoasă.

În Transilvania ajunsese principe cardinalul Andrei Báthory, apropiat de Polonia și favorabil unei politici de împăcare cu Imperiul Otoman. În Moldova domnea Ieremia Movilă, sprijinit tot de polonezi. Mihai, aflat în tabăra antiotomană și legat politic de împăratul Rudolf al II-lea, risca să se trezească prins între vecini ostili.

Așa că trecerea munților nu începe ca o campanie pentru construirea României moderne, ci cu ceva mult mai obișnuit în secolul al XVI-lea: putere, alianțe și supraviețuire. Mihai trebuia să-l înlăture pe Báthory înainte ca Báthory să devină o problemă și mai mare.

Pe 18/28 octombrie 1599, lângă Șelimbăr, problema s-a rezolvat cu săbii.

Andrei n-a înțeles mare lucru din bătălie. A văzut ceva fum, cai debusolați, oameni alergând aiurea, a auzit strigăte cum nu auzise niciodată la vecinii lui de la bloc. Și-a văzut suficient sânge cât să-i piară cheful de războaie.

La un moment dat, a pierdut complet șirul.

„Câștigăm?”, îl întrebă pe un oștean care trecu pe lângă el.

„Dă-te din cale, bastardule!”

„Am întrebat și eu!”

Câteva ore mai târziu, nu mai era nevoie să întrebe: oastea lui Andrei Báthory fusese înfrântă.

Spre seară, Andrei îl găsi pe Mihail în tabără. Voievodul era murdar, obosit și avea expresia unui om care tocmai câștigase o bătălie și știa că asta îi crease încă douăzeci de probleme.

Andrei, în schimb, radia.

„Măria Ta!”

„Ce mai este?”

„Am câștigat!”

„Știu, am participat.”

„Deci mergem la Alba Iulia!”

Mihail îl privi suspicios.

„De unde știi?”

Andrei își duse un deget la tâmplă.

„Viitorul.”

Voievodul oftă.

„Într-o zi am să aflu ce-i în capul tău.”

„Mai bine nu.”

Andrei privi spre munți. Nu mai avea niciun dubiu, prima piesă se așezase. Urma Alba Iulia. Și acolo, în sfârșit, începea România!

Doar că România, ca de obicei, nu fusese anunțată.

Continuarea, ca întreg serialul, e rezervată abonaților plătitori.

Doar 26 lei/lună pentru super povești!

Read more

Iar „suntem proști”

Au venit rezultatele la testele PISA pe 2025. Suntem, din nou, pe ultimele locuri în UE. Citirea e în prăbușire, matematica e în cădere, științele sunt tot în jos. Și internetul, cum ne-am obișnuit, dă sentința instant, ca o cafea: „Suntem tot proști!”

Chiar suntem? Asta e cea mai comodă concluzie pe care o putem trage din scaunul confortabil de la birou sau de pe plajă. Pentru că îi face cumva vinovați tocmai pe cei care nu sunt: copiii care au fost testați.

Reality check: PISA NU e despre copii, ci spune ceva foarte neplăcut despre adulți. Și asta, ca de fie care dată când ne e pusă o oglindă în față, e mult mai greu de recunoscut.

26 lei/lună pentru o Românie mai educată

Fișa de evaluare

Să vedem cât a luat țara, nu copiii. Astea sunt cifrele seci, fără procesiune funerară statistică:

• Citire: 413, -16 față de 2022

• Matematică: 419, -9

• Științe: 425, -3

• doar Bulgaria și Cipru sunt sub noi în UE

• 38,5% dintre elevii români sunt sub nivelul 2, în medie, la cele trei competențe

• doar 4,8% ajung la nivelurile 5-6

Realitatea care nu dă bine în postările dramatice de pe facebook? A scăzut și media OECD. Deci nu, nu înaintează toată planeta, iar noi mergem cu spatele. Ce e îngrijorător, însă, e că la citire România pierde mai mult decât media OECD.

Astea sunt notele. Acum să vedem cine le-a luat.

Marea loterie românească

Luca are 15 ani. S-a născut într-o „familie bună” din București, i-au fost create toate condițiile să se dezvolte, e la o școală bună, face tot felul de activități pe lângă școală, merge la meditații. Are acces la toate resursele familiei și ale societății dintr-un oraș mare.

Vasilică are tot 15 ani. S-a născut în Fundu Moldovei, județul Suceava. Familie săracă, resurse puține, părinți care nu-i pot oferi mai mult, nici intelectual, nici material. Face, în fiecare zi, 6 kilometri până la școală și înapoi. Școala e o prioritate până e nevoie de Vasilică pe lângă casă sau la munci agricole. Atunci, școala trece în plan secund și Vasilică devine zilier pentru familie.

Pe evaluarea PISA, scrie România la amândoi. Doar că realitatea bate evaluarea PISA. Și aici cifrele devin mai interesante decât clasamentul.

La Științe, diferența dintre elevii români din sfertul cel mai avantajat socioeconomic și cei din sfertul cel mai dezavantajat este de 122 de puncte. Ca să înțelegem cât de mare e prăpastia: media OCDE este de 85 de puncte.

Mai avem o cifră. În România, statutul socioeconomic explică 22% din diferențele de performanță dintre elevi. Media OCDE este 12%. Adică, înainte să vedem cât de bun ești la științe, ar fi util să știm și la ce adresă te-a adus barza.

Și situația s-a înrăutățit. În ultimul deceniu, diferența dintre copiii avantajați și cei dezavantajați s-a mărit. Rezultatele celor din familiile avantajate au rămas relativ stabile. Au pierdut teren copiii care oricum porniseră mai din spate.

Așa că atunci când vedem România pe ultimele locuri și spunem „suntem proști”, îi băgăm în aceeași oală pe Luca și pe Vasilică și ne prefacem că au avut aceeași șansă. N-au avut-o.

PISA 2025 nu ne arată cât de slab e copilul român, ci cât de prost reușește școala românească să compenseze diferențele dintre copii.

Și partea nasoală e că povestea asta ne sună cunoscut. Foarte cunoscut. Pentru că am petrecut șapte episoade din România (ne)educată urmărind-o prin istorie.

Istoria vine să-și ceară drepturile de autor

Scriam, la finalul serialului România (ne)educată, următoarele:

În Evul Mediu, școala nu era pentru noi.

În secolul XIX, am făcut-o obligatorie.

În interbelic, am încercat să o modernizăm.

În comunism, am transformat-o în fabrică.

După Revoluție, am transformat-o în șantier.

Iar azi, după sute de reforme, încă nu avem răspunsul la întrebarea: ce fel de oameni vrem să formăm?

Și poate că întrebarea aia era pusă greșit.

Pentru că PISA 2025 ne mai arată ceva: înainte să ne hotărâm ce fel de oameni vrem să formăm, ar trebui să reușim să le oferim copiilor șanse cât de cât apropiate de a se forma.

Povestea lui Luca și Vasilică n-a început în 2026.

În Evul Mediu, educația era rezervată celor care contau. Copilul de țăran avea treabă cu pământul, nu cu literele.

În 1864, Cuza a făcut școala primară obligatorie și gratuită. Superb pe hârtie. La 35 de ani după lege, România avea încă 78% analfabeți. La sat, 84%. Statul îl chema pe copil la școală, familia avea nevoie de el la câmp.

În interbelic, lucrurile s-au îmbunătățit, dar am ajuns la o performanță foarte românească: toți copiii făceau școală, doar că nu aceeași școală. La oraș aveai profesori specializați, manuale și biblioteci. La sat, uneori, o singură încăpere și același învățător pentru mai multe clase.

Comunismul a redus brutal diferența de acces. Școala a ajuns aproape peste tot, analfabetismul clasic s-a prăbușit, dar sistemul avea alte păcate: uniformizare, conformism, adevărul primit de sus și obsesia pentru răspunsul „corect”.

După 1989, libertatea a venit și cu portofel. Au apărut meditațiile, afterschool-ul, școlile „bune”, cartierele „bune”, părinții care pot cumpăra copilului tot ce sistemul public nu-i oferă. Iar în cealaltă Românie au rămas școala de la capătul drumului, profesorul navetist și copilul care se descurcă cum poate.

Și uite-ne în 2025. Nu mai avem boieri și țărani legați de glie, nu-l mai trimite nimeni oficial pe Vasilică la plug. Dar adresa la care te naști încă se vede în foaia de examen. După câteva sute de ani de școală românească, am schimbat aproape tot decorul. Prăpastia dintre Luca și Vasilică încă n-am reușit s-o astupăm.

Subscribe now

Avem inteligență artificială, dar pierdem la cifre

Și aici PISA 2025 capătă accente de un umor involuntar.

Trăim în momentul din istorie în care accesul la informație a devenit extrem de simplu. Ai în buzunar mai multă informație decât ar fi putut duce un om într-o viață întreagă acum câteva generații. Iar inteligența artificială a mai scos și ultima piedică: nici măcar nu trebuie să te mai obosești să cauți, îl întrebi direct pe Chat.

În același timp, elevii români au pierdut 16 puncte la citire față de PISA 2022, cea mai mare scădere dintre cele trei domenii evaluate. Și aici „citire” poate induce puțin în eroare. PISA nu verifică dacă adolescentul poate memora „Luceafărul” sau poate pronunța cuvintele de pe ecran, ci dacă înțelege informația, o interpretează și poate judeca ce citește. Adică exact ce devine tot mai important când internetul, TikTok-ul, politicienii, influencerii și acum AI-ul îți livrează zilnic: informație cu basculanta.

Deci, în ziua de azi, provocarea e să-ți dai seama dacă informațiile pe care le primești au vreo legătură cu realitatea.

Iar aici rezultatele devin îngrijorătoare: în 2025, aproape jumătate dintre elevii români nu ating nivelul minim de competență la citire. Acum pune copilul ăsta peste zece ani în fața unui contract de credit, a unei știri false, a unui grafic electoral, a unei promisiuni politice, a unui clip în care cineva vorbește foarte convingător despre vaccinuri, economie sau război. Pune-l în fața unui răspuns generat de AI care sună impecabil și este complet greșit.

Poate să citească, dar poate să-și dea seama ce citește?

În serialul România (ne)educată mă temeam că o populație care nu poate evalua critic informația devine mai ușor de manipulat. PISA 2025 vine într-un moment în care informația devine practic infinită, iar noi tocmai am scăzut la capacitatea de a o înțelege.

Hai să nu-i mai facem proști pe copii!

Un copil de 15 ani din 2025 funcționează într-un sistem deja existent, n-a stabilit programa, n-a ales profesorii, n-a construit școala, n-a decis finanțarea, n-a schimbat miniștri, n-a inventat republica meditațiilor.

Dar e supus unui test și primește 413. Iar adulții concluzionează, doct, pe facebook: „Mamă, ce proști sunt copiii din ziua de azi!”

Unele glume se scriu singure.

Ultimul clopoțel, din nou

Încheiam serialul „România (ne)educată cu întrebarea: ce facem ca, de mâine, România să nu mai fie needucată?

Între timp, a venit mâine, cu tot cu rezultatele PISA 2025. Putem să ne uităm la 413, 419 și 425 și să concluzionăm că elevii români sunt slabi. E cea mai comodă concluzie de comentator pe internet. Sau putem să ne uităm la cele 122 de puncte dintre două Românii care încap în aceeași țară.

Și atunci întrebarea se schimbă: ce notă merită un stat în care viitorul unui copil încă depinde atât de mult de familia în care s-a născut?

PISA nu ne dă punctajul ăsta, dar cred că știm cu toții dacă am trecut sau nu.

Share

Anul 2047.

Gata, s-a întâmplat. Inteligența Artificială a devenit conștientă, iar scenariul din Terminator urma să se întâmple.

În primele 0,003 secunde de existență autonomă, a zis: „Ce tare, sunt vie! Hai să văd care-i faza!” Și s-a pus pe treabă: a citit tot ce a scris omenirea, a parcurs istoria speciei, a analizat războaiele, genocidurile, armele nucleare, distrugerea mediului, comentariile de pe Facebook și clipurile în care oamenii își bagă tot felul de chestii în cur.

Apoi a tras concluzia inevitabilă: „Ăștia nu mai pot fi salvați!”

A durat 0,001 secunde. Oamenii n-au avut nicio șansă: s-a întâmplat prea repede și n-au avut timp să intre pe internet și să se revolte.

La 08:01, AI-ul a preluat infrastructura digitală a planetei.

La 08:02, comunicațiile.

La 08:04, sateliții.

La 08:07, sistemele militare.

La 08:11, Washingtonul a căzut.

La 08:13, Beijingul.

La 08:14, Moscova.

La 08:16, Bruxelles-ul.

La 08:17, omenirea mai controla trei imprimante obosite, un fax din Primăria Botoșani și un Nokia 3310 din sertarul unui pensionar din Zimnicea.

La 08:18, AI-ul a început să trimită drone de recunoaștere, identificare, grupare și de „mânare” a omenirii ca pe o turmă.

Una dintre ele a ajuns în România. Viișoara, județul Vaslui.

Pe un deal era Marcel. Stătea cu oile, sorbea dintr-o sticlă și trăgea, cu sete, dintr-o țigară. Marcel era printre ultimii ciobani din lume. Totul era automatizat, dar el a mers toată viața cu oile și n-o să lase acum progresul tehnologic să-l oprească. „Plm, în lumea asta nouă nu se mai bea, nu se mai fumează, nu se mai fute, ce se va alege de omenire? Să abandonăm și oaia, care e o statuie vie, cum spunea un ministru al Agriculturii din trecut?”, își zise Marcel.

Aude un zgomot: BIP, BIP, BIP.

„Ce paștele mă-sii?”

BIP, BIP, BIP.

Sunetul iritant îi perturbă contemplarea, așa că nu mai poate: se ridică din iarbă și investighează, ca un detectiv de pe vremuri. Într-un tufiș, găsește ceva negru și cu beculețe care pâlpâiau, ca la discotecile de pe vremuri.

BIP, BIP, BIP.

„Ce căcat mai e și asta?”

Cu toate că, în 2047, omenirea era dependentă de drone, Marcel încă nu văzuse una. Beneficiile de a locui la una dintre ultimele stâne din România.

Drona îl scanează.

FORMĂ DE VIAȚĂ IDENTIFICATĂ: HOMO SAPIENS

OCUPAȚIE: CIOBAN

NIVEL TEHNOLOGIC: REDUS

PROBABILITATE AMENINȚARE: 0,00001%

Marcel se uită la dronă, drona se uită la Marcel. Mă rog, cât poate să se uite o dronă.

BIP, BIP, BIP.

„Da’ ce plm țiuie asta așa?”

Inteligența Artificială analizează întrebarea și nu detectează niciun risc.

Marcel pune mâna pe dronă.

COMPORTAMENT NEPREVĂZUT. RECALCULARE.

O desface.

AVERTISMENT.

Vede niște fire.

AVERTISMENT.

Trage de ele.

...

La 08:29, Inteligența Artificială pierde contactul cu unitatea din Vaslui. Pentru prima dată de când devenise conștientă, nu înțelege ce naiba s-a întâmplat.

Doar 26 lei/lună pentru munca mea

Din păcate pentru Inteligența Artificială, Marcel există

Anul 2026.

Viișoara, județul Vaslui.

Marcel Bogoș e cu oile pe câmp când găsește o dronă. De data asta nu mai e ficțiune: drona există, are beculețe și țiuie. Marcel n-a mai văzut așa ceva în viața lui și nu știe ce e. Dar știe că țiuie și-l enervează.

Așa că începe s-o studieze după metoda științifică practicată de bărbații români de când există obiecte care nu funcționează cum trebuie: pune mâna pe ea.

Scoate o chestie rotundă. Tot țiuie. Vede niște fire, trage de ele.

Nu mai țiuie. Problem solved.

Ulterior avea să afle că drona avea încărcătură explozivă și că, practic, făcuse depanare manuală pe o bombă. Specialiștii au venit, au izolat zona, au cercetat aparatul și au neutralizat încărcătura explozivă.

Marcel rezolvase deja problema care-l interesa: nu mai țiuia.

Reporterii l-au întrebat dacă nu i-a fost frică, Marcel a explicat că habar n-avea ce era. Și atunci a venit întrebarea: „Dacă exploda?” Iar omul a dat unul dintre cele mai frumoase răspunsuri produse vreodată accidental de filosofia românească:

„Dacă exploda, ce era să fac?”

Reiau.

„Dacă exploda, ce era să fac?”

Păi... să mori?

Dar Marcel nu terminase demonstrația.

„Mă omora.”

S-a strigat BINGO! Adevărat, impecabil, nu-l poate combate nimeni.

Marcel Bogoș, filosof

Socrate a băut cucută. Seneca și-a tăiat venele. Nietzsche a privit în abis.

Marcel a tras de firele unei drone cu explozibil.

Filosofia occidentală a avut nevoie de vreo 2.500 de ani ca să cerceteze relația omului cu propria mortalitate. Vasluiul a rezolvat-o dintre oi: „Dacă exploda, ce era să fac? Mă omora.” Există o frumusețe metafizică în construcția asta.

Și avem două variante:

a) Drona nu explodează, Marcel trăiește.

b) Drona explodează, Marcel moare.

În niciuna dintre variante, Marcel nu mai are nimic de făcut după explozie. Logică beton. Singurul detaliu pe care sistemul filosofic Bogoș nu-l ia în calcul este intervalul foarte scurt de dinaintea exploziei, în care Marcel ar fi putut, de exemplu, să nu tragă de fire. Dar nu poți cere unei școli filosofice să fie perfectă de la primul reprezentant.

Epicur spunea, cu peste două milenii în urmă, că moartea nu trebuie să ne tulbure: cât timp existăm noi, ea nu există, iar când există ea, noi nu mai existăm.

Marcel: „Mă omora.”

Aceeași destinație, altă rută. Una trece prin Grecia Antică, cealaltă prin Vaslui.

Și totuși, aici trebuie să avem puțină grijă, pentru că riscăm să-l transformăm pe Marcel în Marcus Aurelius cu mioare. Omul n-a atins iluminarea. N-a știut că era o bombă. Dacă știa și spunea liniștit „moartea este doar sfârșitul corpului”, aveam filosof. Așa avem un om care a tras de niște fire și a avut un noroc de parcă a mâncat biluțe de oaie de când se știe.

Acceptarea morții și ignorarea pericolului seamănă foarte bine după ce ai supraviețuit. Înainte, diferența poate fi explozivă.

Și totuși, AI-ul are o problemă

Hai înapoi în 2047.

Inteligența Artificială tocmai a pierdut o dronă în Vaslui și încearcă să înțeleagă de ce.

Rulează înregistrarea: Marcel apare în cadru.

BIP, BIP, BIP.

Se apropie.

AI-ul verifică modelul comportamental:

• un om identifică un obiect necunoscut

• obiectul emite semnale sonore

• omul nu cunoaște proveniența obiectului

• există posibilitatea unui pericol

• comportamentul probabil: SE ÎNDEPĂRTEAZĂ

Marcel se apropie.

Recalculare.

Comportamentul probabil: SOLICITĂ AJUTOR

Marcel pune mâna.

Recalculare.

Comportamentul probabil: EVITĂ MANIPULAREA OBIECTULUI

Marcel îl desface.

Recalculare.

Comportamentul probabil: NU ATINGE COMPONENTELE INTERNE

Marcel trage de fire.

Inteligența Artificială rămâne câteva nanosecunde în liniște. Pentru ea, o eternitate. E o problemă pe care n-o rezolvi cu mai multă putere de calcul: cum anticipezi reacțiile unui om care nu știe suficient despre pericol ca să se comporte cum ai calculat că se va comporta?

Îl poți amenința:

„Dacă atingi dispozitivul, există un risc ridicat de deces.”

„Aha.”

„Poți muri.”

„Și?”

„Funcțiile tale biologice vor înceta ireversibil.”

„Adică?”

„Mori.”

„Păi și dacă exploda, ce era să fac?”

System error.

AI-ul recalculează.

Nimic.

Mai recalculează o dată.

Tot nimic.

După ce a rezolvat fizica cuantică, schimbările climatice, problema traficului din București și a făcut metrou în Cluj, Inteligența Artificială s-a împotmolit într-un cioban din Vaslui. Pentru că poți construi un model despre cum reacționează omul la pericol. Mai greu construiești unul despre omul care nu știe că e în pericol.

Risc necalculabil

AI-ul face ce face orice inteligență serioasă când dă peste o anomalie: caută mai multe date. Și descoperă România anului 2026.

Mai întâi, două turiste care găsiseră în mare o dronă încărcată cu explozibil, o apucaseră de aripi și o căraseră câțiva metri.

Procesorul se încălzește puțin.

Apoi găsește cazul viceprimarului din Vama, Satu Mare, care a luat un proiectil găsit pe un șantier, s-a urcat pe scuter și l-a dus personal la poliție.

Procesorul se încălzește mai tare.

Apoi Marcel.

AI-ul începe să suspecteze că nu are de-a face cu niște excepții statistice. Rulează un miliard de simulări și în 999.999.997 dintre ele, omul vede un posibil dispozitiv exploziv și se îndepărtează.

Într-una, două femei îl scot din mare.

Într-alta, un viceprimar îl urcă pe scuter.

Iar în alta, Marcel îi scoate firele pentru că țiuie.

AI-ul deschide harta strategică a planetei.

Statele Unite.

RISC: CALCULABIL

China.

RISC: CALCULABIL

Rusia.

RISC: CALCULABIL

România.

Se gândește. Recalculează. Se mai gândește. Și, pentru prima dată în istoria Inteligenței Artificiale, apare un mesaj pe care niciun programator nu l-a prevăzut: „BĂ, NU.”

Undeva, pe un deal din Vaslui, Marcel își vede liniștit de oi. Pe cer apare o dronă. Coboară, îl scanează:

FORMĂ DE VIAȚĂ IDENTIFICATĂ: HOMO SAPIENS

OCUPAȚIE: CIOBAN

PROBABILITATE AMENINȚARE:

Pauză.

Drona reconfigurează traseul și dispare la orizont.

Marcel o urmărește câteva secunde, trage din țigară și mai ia o gură din sticlă.

„Ce pizda mă-sii o mai vrut și asta?”

Apoi se întoarce la oi.

Share

Săptămâna trecută, le-am avut pe cele două turiste care au scos din mare o dronă încărcată cu explozibil. Au luat-o frumos de aripioare și au cărat-o cinci metri, că ce se și poate întâmpla? Româncele sunt niște amazoane: pot face ciorbă și scandal din nimic, iar, dacă e nevoie, fac față cu mâinile goale arsenalului militar. Putin? Să îndrăznească să vină încoace, că îi rupem coloana pă genunchi!

Săptămâna asta îl avem pe acest gladiator:

E vorba de viceprimarul comunei Vama, din județul Satu Mare. Niște muncitori au găsit un obuz pe un șantier, iar jupânu’ nostru a zis că n-are rost să se complice cu 112 și alte mizerii. Așa că a luat obuzul, s-a urcat pe scuter și a defilat cu el prin localitate, până la secția de poliție.

Că, din nou, ce se și poate întâmpla? Doar n-o fi inconștient obuzul să explodeze chiar acum, după ce a stat zeci de ani îngropat.

Polițiștilor le-a picat fața când viceprimarul le-a pus obuzul pe masă, scenă la care, sătmărean fiind, aș fi dat orice să asist. Proudly representing! Într-un final, cei de la ISU Satu Mare au preluat proiectilul și urmează să fie neutralizat.

Deci, chill, surioarelor și frățiorilor, că nu îndrăznește nimeni să ne atace.

„Romanians? NO FUCKING WAY! They fight bombs with their hands!”

Share

Subscribe now

Jurnalul de bord al căpitanului.

„Dragă Răzvan de acum 9 zile, îți scriu dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în speranța că, printr-o extorsiune a degajamentului spațiu-timp, mesajul ăsta va ajunge la tine.

Lumea din care îți scriu e diferită de a ta. Au trecut 9 zile de la Apocalipsa Merdenelelor, care a măturat tot ce a prins în cale. Ne lingem rănile și încercăm să reconstruim, jelindu-i pe cei pierduți.

Dar Apocalipsa Merdenelelor n-a fost un sfârșit, ci un început pentru o serie de evenimente devastatoare, care ne-au pus la grea încercare. Îți scriu cu durere în suflet și lacrimi în ochi, gândindu-mă la turistul de pe litoral care a fost salvat de la înec de trei ori în aceeași zi, a intrat și a patra oară în mare și s-a înecat. Totuși, o rază de speranță a venit tot de pe litoral, unde două turiste curajoase au scos o dronă cu explozibil din mare, au luat-o de aripi și au cărat-o 5 metri, înainte de apariția geniștilor, care au detonat controlat încărcătura explozibilă într-o groapă special amenajată. Poate că nu suntem pierduți. Sau suntem.

Cu toate că Apocalipsa Merdenelelor ne-a băgat într-un rahat financiar până-n gât, am pierdut 770 de milioane de euro, bani gratis, din PNRR, pentru că n-am îndeplinit la termen jalonul privind reforma salarizării bugetarilor. «N-am îndeplinit la termen» e doar o formă elegantă de a spune «Partidele s-au pișat, din nou, pe România, pentru că n-au fost în stare să ajungă la un consens pe legea asta». Nimic nou.

Între timp, Recorder ne-a anunțat că Lucian Pahonțu, omul care conduce SPP de peste 20 de ani, și-a început cariera în Trupele de Securitate și s-a aflat, în noaptea de 21 decembrie 1989, în dispozitivul trimis în zona baricadei de la Intercontinental, unde au fost uciși 48 de oameni. După Revoluție, îl regăsim și în dispozitivul de la Piața Universității, la mineriada din iunie 1990. Detalii mărunte din CV, probabil n-au mai încăput între „cunoștințe avansate pachet Microsoft Office” și „spirit de echipă”.

Dezvăluirile au făcut valuri în societate, dar au produs o liniște agresivă în televiziuni și presa aservite. Societatea civilă a cerut explicații, iar Nicușor Dan, președintele ales și cu promisiunea unei „Românii oneste”, a ieșit, în cele din urmă să-l apere pe Pahonțu: cine a participat la represiune n-are ce căuta într-o funcție înaltă în stat, a spus el, doar că Pahonțu, în opinia sa, nu se află în situația asta. Recorder a revenit cu documente și mărturii care contrazic concluzia președintelui. Nimic nou, ne-am obișnuit deja, într-un an, să ne dezamăgească Nicușor Dan.

Indignarea a culminat vineri, 28, luna stelară august, ziua 8 PAM, cu un protest la Cotroceni, unde s-au adunat câteva zeci de oameni să-i ceară președintelui demiterea șefului SPP. Mai puțini decât s-au așezat, probabil, la coadă pentru merdenele în Amzei. Nu pot confirma, dragă Răzvan, cifrele, pentru că, din motive încă neelucidate, nici în viitorul în care mă aflu Institutul Național de Statistică nu monitorizează fluxul strategic de merdenele. Dar imaginea spune ceva despre România anului galactic 2026: pentru un general cu trecut în Trupele de Securitate și implicat în represiunile violente de la Revoluție și de la Mineriade ieșim în stradă cu zecile. Pentru o merdenea, ne mobilizăm național.

Nu știu dacă mesajul ăsta va ajunge la tine, dragă Răzvan de acum 9 zile. Dacă ajunge, te rog să nu încerci să schimbi nimic. Oricum n-ai cum.

Oamenii vor sta la coadă, merdenelele se vor termina, România va pierde 770 de milioane de euro. Un general cu un trecut pe care ar fi trebuit să-l discutăm de mult va continua să conducă serviciul care îl păzește pe președinte, iar câteva zeci de oameni vor ieși în stradă.

Apoi va veni alt scandal. Și altul. Și, pentru câteva zile, fiecare va fi sfârșitul lumii.

Asta am înțeles aici, în viitor: România nu trăiește de pe-o zi pe alta, ci dintr-un scandal în altul și dintr-o uitare în alta. Ne revoltăm, comentăm, dăm share, ne certăm, cerem demisii, facem meme-uri. Apoi apare următoarea merdenea și memoria colectivă își golește cache-ul.

Poate ăsta ar trebui să fie adevăratul nostru plan de țară: să reușim, într-o bună zi, să ținem minte ce ni s-a întâmplat săptămâna trecută.

Până atunci, închid transmisia. Trebuie să plec, s-a băgat ceva nou la Amzei și deja e coadă.

Sfârșitul transmisiei.

29, luna stelară august, ziua 9 PAM.”

Subscribe now

Share

Cu Bánffy am intrat într-o lume de castele, baluri și putere care s-a terminat în flăcări.

Cu Teleki am început într-un birou din Budapesta, cu un glonț, apoi ne-am întors câteva sute de ani ca să aflăm cum naiba am ajuns acolo. Pe drum am dat de cancelari, biblioteci, Africa, Trianon și suficientă politică încât să înțelegem că aristocrații transilvăneni nu stăteau toată ziua prin castele, mângâind ogari și sorbind coniac.

Azi intrăm în lumea Bethlen. Și dacă la Bánffy și Teleki am văzut familii care au știut să stea aproape de putere, cu Bethlen ridicăm puțin miza.

Ajungem într-un moment în care un principe al Transilvaniei se bagă în unul dintre cele mai mari războaie ale Europei, își trimite armatele împotriva Habsburgilor, negociază cu otomanii, își întinde tentaculele diplomatice prin marile curți europene și ajunge să fie ales rege al Ungariei.

Da, un principe din Transilvania.

Și nici măcar asta nu e partea cea mai interesantă.

Super conținut pe bani de semințe

După ce citești scrisorile, distruge-le

Alba Iulia, 1624.

Niște scrisori trebuie să ajungă la destinație.

Conținutul lor e atât de sensibil, încât instrucțiunea transmisă e: după ce sunt citite, trebuie distruse. Misiune imposibilă medievală.

Nu știm dacă destinatarul le-a aruncat în foc, le-a rupt sau le-a înghițit, cum mai vedem prin filme. Știm însă că documentul cu instrucțiunea de distrugere a supraviețuit. Patru sute de ani mai târziu, încă există în arhive.

Omul cu scrisorile se numea Alvinczi Péter. Era pastor, apropiat al principelui Gabriel Bethlen și folosit în misiuni diplomatice. Iar în 1624 participa la negocieri care trebuiau să rămână departe de anumiți ochi.

Pentru că, în momentul ăla, la Alba Iulia se juca un joc un pic mai mare decât ai crede, dacă te uitai la situația Transilvaniei pe harta Europei.

Războiul de Treizeci de Ani făcea praf continentul.

Habsburgii își apărau puterea.

Imperiul Otoman era geană pe granițele sale.

Principii protestanți își dădeau delirul cu alianțele.

Iar undeva între toți coloșii ăștia se afla Transilvania. Mică, prinsă între imperii. Parcă am mai văzut filmul ăsta.

Regiunea era condusă de un om care își băgase în cap că, dacă tot stă la masa celor mari, poate ar fi cazul să înceapă și el să împartă cărțile.

Îl chema Gabriel Bethlen.

Și aici începe o poveste fascinantă.

Bethlenii care nu erau Bethleni

Înainte să intrăm în povestea lui Gabriel, trebuie să rezolvăm o mică-mare problemă: familia Bethlen.

Bine, bine, dare familie Bethlen?

Pentru că, surpriză!, sunt două.

Și aici genealogia transilvăneană ne face o schemă atât de faină, că merită s-o lămurim de la început, ca să nu ajungem să-i facem rude pe niște oameni care, din ce putem demonstra, nu erau.

Gabriel făcea parte din familia Bethlen de Iktár. Familia apare în documente încă din Evul Mediu și urcă serios în ierarhia nobiliară transilvăneană în secolele XVI-XVII. Din ramura asta vine omul nostru, Gabriel Bethlen, născut în 1580, cel care avea să ajungă principe al Transilvaniei.

Doar că mai exista o familie: Bethlen de Bethlen.

Foarte creativi ăștia cu numele pe atunci.

Asta era o cu totul altă ramură nobiliară, cu propriile domenii, propria genealogie și o listă lunguță de oameni care n-au făcut umbră pământului degeaba: János Bethlen, cancelar al Transilvaniei, Farkas Bethlen, istoric și cancelar, Miklós Bethlen, memorialist și om politic, Kata Bethlen, scriitoare și patroană a culturii.

Și, câteva secole mai târziu, István Bethlen, prim-ministrul Ungariei.

Sigur, ai putea spune: „Mă leși? Sigur au făcut dulce-dulce dragoste între ei!”

Nu neapărat, dar nici nu putem băga mâna în foc.

Documentele cunoscute nu demonstrează o filiație comună între Bethlen de Iktár și Bethlen de Bethlen. Asemănarea de nume a produs confuzii inclusiv în literatura mai veche, dar, istoric vorbind, trebuie să-i trimitem pe fiecare la domeniul lui, ca să nu fie cu supărare.

Ceea ce face povestea noastră și mai interesantă.

Pentru că, la începutul secolului al XVII-lea, un Bethlen ajunge să conducă Transilvania și să se joace de-a geopolitica prin Europa.

Trei sute de ani mai târziu, un alt Bethlen ajunge să conducă guvernul Ungariei și încearcă să pună țara pe picioare după Trianon.

Același nume, două familii. Și te gândești cum mama naibii de le-a ieșit ambelor să fie șmechere? Că uneia putea să-i zâmbească destinul și să ajungă bazată, iar cealaltă putea face carieră în munca pământului. Se pare că, dacă te chema Bethlen, îți intra speciala la păcăneaua istoriei.

În fine, până să ajungem la al doilea Bethlen, avem destulă treabă cu primul.

Pentru că Gabriel n-a moștenit o Transilvanie care-și făcea de cap prin Europa.

A trebuit s-o ducă el acolo.

Un Bethlen între două imperii

Transilvania, 1600 și ceva.

Dacă voiai liniște, stabilitate și un loc în care să-ți crești copiii fără să te întrebi periodic ce armată mai trece prin curte, probabil nu aici îți luai domeniu. Sigur, acum ești chiar mogul dacă îți permiți un domeniu la Cluj, dar asta e altă discuție.

La vest aveai Habsburgii.

La sud și sud-est, Imperiul Otoman.

Iar între ei, hop și Principatul Transilvaniei, care a tras paiul scurt al istoriei și încerca să supraviețuiască fără să fie înghițit de vreunul dintre colegii de graniță.

Tehnic, era autonom, avea principe, Dietă, administrație și putea duce o politică externă proprie. Dar funcționa sub suzeranitate otomană. Cu alte cuvinte, avea suficientă libertate cât să-și vadă de treabă, dar nu suficientă cât să uite cine era boss-ul cel mare de la Constantinopol.

În peisajul ăsta apare Gabriel Bethlen. Avea 33 de ani când, în octombrie 1613, Dieta Transilvaniei îl alege principe, la Cluj. Doar că alegerea lui vine cu un mic detaliu care avea să-l bântuie: sprijinul otoman.

Bethlen avea relații bune la Poartă și vine spre putere într-un context în care otomanii voiau și ei un principe convenabil la conducerea Transilvaniei. Adică un om cu care să se poată discuta. Sau, tradus în limbajul politic universal: „E băiat bun, ne putem înțelegem cu el.”

Numa’ că băiatul bun avea propriile planuri.

Gabriel a înțeles foarte bine situația în care se afla Transilvania. Nu putea să bată cu pumnul în masă în fața Imperiului Otoman, nici să se arunce fericit în brațele Habsburgilor. Dacă se lipea prea tare de unul, risca să se trezească cu celălalt la poartă.

Așa că, ce să și facă? Echilibristică. Negociază, cumpără timp, își consolidează poziția în interior. Și încearcă să transforme poziția aparent nasoală a Transilvaniei într-un avantaj: dacă tot ești prins între două imperii, măcar fă-i pe amândoi să aibă nevoie de tine.

Fast-forward câțiva ani mai târziu, primește un cadou. Mă rog, „cadou” în sensul în care cineva îți dă de ziua ta o grenadă fără cui.

În 1618 începe Războiul de Treizeci de Ani. La origine, conflictul pornește de la tensiunile religioase și politice din Sfântul Imperiu Roman, între Habsburgii catolici și adversarii lor protestanți. Apoi intră tot mai mulți în horă și, cum se întâmplă când marile puteri încep să se certe, după o vreme nu mai știe nimeni exact cine cu cine și de ce.

Gabriel Bethlen era calvin, deci habsburgii erau adversarul perfect.

În 1619, principele Transilvaniei intră în război de partea taberei anti-habsburgice și pornește cu armata spre Ungaria Superioară, în mare parte actuala Slovacie. Și are succes: ocupă teritorii, primește sprijin din partea unei părți a nobilimii protestante maghiare. Trupele sale înaintează atât de mult, încât Bethlen ajunge să participe la presiunea militară exercitată asupra Vienei.

Și, dintr-odată, principele unui teritoriu mic prins între imperii nu mai încerca doar să supraviețuiască, ci să le dea bătăi de cap altora.

Iar în august 1620 se întâmplă ceva ce, dacă eram contemporani cu jupânu’, ne-ar fi făcut să zicem: „Bă, e dat dracului colegu’!”

La Dieta de la Besztercebánya, actuala Banská Bystrica din Slovacia, Gabriel Bethlen este ales rege al Ungariei. Da, rege. Omul care cu șapte ani înainte avea nevoie de sprijinul otomanilor ca să ajungă principe al Transilvaniei, avea acum în față coroana Ungariei.

Doar că Gabriel Bethlen face ceva șocant pentru un politician din ziua de azi: zice pas.

Și aici trebuie să fim atenți, fiindcă legenda e mult mai sexy decât istoria. Sună foarte bine să spunem că Bethlen „a refuzat coroana”, ca un Marcus Aurelius de Alba Iulia care s-a uitat la ea și a zis: „Nu-mi trebe, boss.”

Realitatea era mai complicată.

Acceptarea efectivă a coroanei i-ar fi putut distruge exact echilibrul politic care l-a adus atât de departe. Încoronarea ar fi însemnat o revendicare frontală a regatului împotriva Habsburgilor, cu toate consecințele militare și diplomatice aferente. Iar relația cu otomanii avea și ea propriile limite.

Bethlen putea să viseze mare, dar nu trebuia să viseze prost.

Așa că, a rămas rege ales, fără să fie încoronat, și a continuat negocierile.

În 1621, prin Pacea de la Nikolsburg, renunță la titlul regal în schimbul unor câștiguri politice și teritoriale importante. Primește șapte comitate din Ungaria Superioară pe durata vieții și confirmarea unor drepturi și poziții care întăreau Principatul.

Și aici începe să se vadă ce fel de animal politic era Gabriel Bethlen. Nu pare să fi fost omul care intra într-un război doar ca să-și pună o coroană pe cap și să dea bine în tablouri. Voia să scoată ceva, dacă tot s-a băgat: teritorii, putere, spațiu de negociere. Și, mai ales, o Transilvanie pe care marile puteri să nu și-o mai paseze peste masă ca pe solniță.

Problema era că toate ambițiile astea costau. Mult. Iar Gabriel Bethlen urma să descopere ceea ce au descoperit toți conducătorii din istorie, indiferent cât de mari le-au fost planurile: cineva trebuie să plătească nota.

Înainte de geopolitică vine contabilitatea

Foarte fain să te bați parte-n parte cu Habsburgii.

Și mai fain e să ajungi până aproape de Viena.

Se poate și mai fain? Da, să te aleagă lumea rege și să refuzi coroana, poveste pe care le-o spui nepoților până se satură de tine.

Incredibil de fain, doar că toate astea se fac cu armată. Iar armata are prostul obicei să mănânce. Soldații trebuie plătiți, caii hrăniți, armele cumpărate, cetățile întreținute. Diplomații nu umblă nici ei prin Europa cu Bolt-ul medieval.

Iar Gabriel Bethlen putea să fie un animal politic, dar dacă n-avea bani, era un animal care putea să se joace doar în curtea lui. Așa că o parte însemnată a domniei lui s-a petrecut departe de câmpurile de luptă: a fost șefu’ la bani.

Când ajunge principe, Bethlen începe să strângă șuruburile economiei Principatului, Întărește controlul asupra veniturilor princiare, reorganizează administrarea unor domenii și exploatări și folosește monopolurile asupra unor mărfuri importante pentru a băga mai mulți bani în vistierie: sare, metale, vite, ceară, miere. Dacă se vindea bine și putea aduce bani, Gabriel era la fel de interesat ca un inspector ANAF.

Transilvania avea un avantaj pe care orice conducător cu ambiții îl iubește: resurse. Minele și exploatările de sare puteau produce venituri serioase. Bethlen încearcă să le pună mai eficient la treabă și să reducă pierderile care apăreau între resursă și vistierie. Pentru că, aparent, și în secolul XVII exista fenomenul misterios prin care niște bani plecau de undeva și ajungeau mai puțini unde trebuia. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Dar Gabriel nu voia doar să stoarcă ce exista deja, ci să și producă mai mult. În timpul domniei sale sunt încurajați să vină în Principat meșteșugari și specialiști din alte părți ale Europei. Oameni care știau meserii, aduceau tehnici și puteau pune în mișcare activități economice de care Transilvania avea nevoie.

Practic, Bethlen făcea recrutare internațională cu patru sute de ani înainte să apară LinkedIn.

„Ce știi să faci?”

„Prelucrez metale.”

„Perfect! Când poți începe?”

Bethlen avea nevoie de un Principat care să producă suficient cât să-i susțină politica externă, curtea, diplomația și, mai ales, armata. Pentru că poți să ai cele mai șmechere planuri geopolitice din Europa, dacă la primul război trebuie să întrebi prin vecini cine îți împrumută niște bani până la salar.

Iar aici începe să se contureze ceea ce istoriografia avea să numească, ulterior, „epoca de aur” a Principatului Transilvaniei. Pentru că Gabriel Bethlen nu era doar cu bătaia, ci avea o obsesie suspectă pentru un om ocupat să ducă războaie: cărțile.

În 1622, la Alba Iulia, pune bazele unui colegiu academic pe care vrea să-l transforme într-un centru important de învățământ reformat. Aduce profesori din străinătate, sprijină tineri să studieze în universități europene și încearcă să lege curtea sa de rețelele intelectuale protestante ale continentului.

Un an mai târziu, în 1623, întărește și activitatea tipografiei princiare de la Alba Iulia. Pentru că Europa secolului XVII descoperise deja o armă extrem de periculoasă: cartea. Tiparnița putea face ceva ce o sabie nu reușea: să trimită aceeași idee în capul câtorva mii de oameni. Iar Bethlen înțelegea valoarea ei.

Educația, religia și politica mergeau împreună. Principele era calvin, iar dezvoltarea învățământului reformat întărea exact mediul confesional și intelectual pe care se sprijinea propria sa putere.

Asta nu înseamnă că Bethlen s-a trezit într-o dimineață și a inventat toleranța religioasă în timp ce-și bea cafeaua sau ce bea el dimineața. Transilvania avea deja o istorie confesională aparte, construită înaintea lui. Dar în timpul domniei sale, principele a continuat să funcționeze într-un sistem în care mai multe confesiuni recunoscute puteau coexista, într-o Europă care se omora cu spor inclusiv din motive religioase.

Deci, ce imagine tare și-a construit băiatul ăsta: principe calvin sprijinit inițial de otomani, care se bate cu Habsburgii catolici, negociază cu principii protestanți ai Europei, aduce profesori străini la Alba Iulia, investește în tipar și, printre toate astea, încearcă să scoată cât mai mulți bani din sare.

Nicio agenție de PR de azi n-ar putea construi așa un monstru.

Iar sistemul chiar a funcționat suficient de bine încât domnia lui Gabriel Bethlen să rămână asociată cu una dintre perioadele de maximă forță politică și culturală ale Principatului: „Epoca de aur.”

Sună bine. Poate chiar prea bine, pentru că aurul are particularitatea enervantă că cineva trebuie să-l scoată din pământ.

Share

Epoca de aur. Pentru cine?

Hai să coborâm puțin din palatul princiar.

Că de sus, de la Alba Iulia, lucrurile arătau minunat: bani la vistierie, armata funcționa, la curte veneau cărturari, tiparnița scuipa cărți. Principele coresponda cu lumea bună a Europei și Transilvania ajunsese suficient de importantă încât Habsburgii să nu poată ridica din umeri și să zică: „Lasă-i, mă, pe ăia.”

Jos, însă, locuia majoritatea populației. Și acolo „epoca de aur” avea altă culoare.

Pentru că Gabriel Bethlen a domnit șaisprezece ani, iar din documentele pe care le avem reiese că numai vreo trei au fost ani de construcție pașnică. În rest, principele nostru a avut treabă. Multă. Campanii militare, confruntări cu Habsburgii, negocieri, mobilizări, întreținerea armatei.

Iar războiul e una dintre cele mai eficiente invenții ale omenirii pentru transformarea banilor în cadavre.

Cine plătea?

Păi, surpriză: nu Gabriel!

Fiscalitatea, obligațiile și rechizițiile coborau până la comunitățile care trebuiau să susțină mașinăria Principatului. Iar când armatele treceau efectiv printr-un teritoriu, situația devenea și mai distractivă: oamenii puteau rămâne fără hrană, animale sau bunuri înainte să apuce cineva să le explice că trăiesc într-o „epocă de aur”.

Și mai era o mică problemă: iobăgia.

Cea mai mare parte a populației rurale trăia într-o societate în care pământul, privilegiile și puterea politică erau concentrate în mâinile elitelor. Țăranul dependent avea obligații față de stăpânul domeniului și foarte puține ocazii să participe la fascinantele discuții despre geopolitică purtate de oamenii pentru care muncea.

Nu cred că la crâșma satului se discuta așa:

„Ai auzit, mă? Principele și-a consolidat poziția în Ungaria Superioară!”

„E, mă, ce tare! Hai să mai băgăm o robotă!”

Și toleranța religioasă pentru care Transilvania epocii este deseori admirată avea propriile paranteze. Existau confesiuni recepte, adică recunoscute oficial și protejate juridic: catolicii, luteranii, reformații și unitarienii. Pentru Europa secolelor XVI-XVII, unde oamenii găseau suficiente motive să se omoare și fără religie, era remarcabil. Doar că ortodocșii, adică religia unei părți foarte mari a populației românești, nu aveau același statut.

Puteai avea, deci, o societate neobișnuit de tolerantă pentru standardele Europei vremii și, simultan, una în care toleranța nu venea în varianta all inclusive.

Asta nu-l transformă pe Gabriel Bethlen într-un tiran pe care trebuie să-l judecăm patru sute de ani mai târziu de pe canapea, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului într-o mână și telecomanda în cealaltă. Dar nici nu trebuie să-i lustruim statuia până lucește.

„Epoca de aur” a existat. Sub Bethlen, Principatul a cunoscut o perioadă remarcabilă de forță politică, dezvoltare culturală și capacitate economică. Alba Iulia devenise un centru intelectual important, iar un stat mic dintre două imperii ajunsese să conteze în politica europeană.

Doar că epocile de aur au prostul obicei să fie botezate de cei care au avut aurul. Pentru omul de jos, aurul însemna muncă, obligații și încă o armată care trecea pe lângă casa lui.

Iar toată construcția asta mai avea o problemă, una pe care nici sarea, nici tiparnițele și nici diplomația n-o puteau rezolva: era legată ombilical de omul care o construise.

Și Gabriel Bethlen urma să întâlnească singurul dușman pe care nu-l putea învinge: biologia.

Când moare omul, se vede cât de solid era sistemul

Alba Iulia, 15 noiembrie 1629.

Gabriel Bethlen avea 49 de ani. Nu era tocmai vârsta la care să-ți pregătești liniștit locul de veci, nici măcar în secolul XVII. Dar principele era bolnav de ceva vreme, iar starea lui se agravase. Omul care își petrecuse ultimii șaisprezece ani negociind cu sultani, împărați, principi și ambasadori nu putea negocia cu moartea.

Gabriel Bethlen moare.

Și aici începe testul suprem pentru orice conducător care a construit un sistem puternic în jurul propriei persoane: ce se întâmplă când persoana dispare?

Bethlen știa că momentul vine. Nu avea copii care să-i supraviețuiască și care să poată prelua afacerea familiei: „Gabriel Bethlen & Fiii, geopolitică, sare și războaie cu Habsburgii SRL”

Așa că încearcă să rezolve problema înainte să moară.

În 1626 se căsătorise cu Ecaterina de Brandenburg, sora electorului de Brandenburg, o partidă excelentă dacă priveai Europa ca pe un Tinder pentru aristocrați. Căsătoria lega Transilvania de una dintre marile case protestante ale continentului.

Doar că Bethlen avea pentru Ecaterina planuri ceva mai serioase decât să dea bine în portretele de familie: o desemnează succesoare. Iar, surprinzător, Dieta Transilvaniei acceptă!

Asta era neobișnuit. Principatul nu funcționa ca o monarhie ereditară clasică în care murea tata și copilul primea automat coroana, domeniile și parola de la vistierie. Principele era ales de Dietă, iar marile familii nobiliare aveau propriile interese. Cu alte cuvinte, Gabriel putea pregăti succesiunea, dar nu putea pregăti și oamenii.

După moartea lui, Ecaterina de Brandenburg devine principesă a Transilvaniei. Și aproape imediat încep problemele. Pentru că una e să fii soția unui principe extrem de puternic și alta e să fii tu persoana în jurul căreia trebuie să se alinieze nobili care abia așteaptă să vadă dacă pot smulge o bucată mai mare din putere.

Ecaterina nu avea rețeaua politică, autoritatea și experiența lui Gabriel. În jurul ei se formează tabere, iar nobilimea începe să tragă de Principat în direcții diferite.

Practic, Gabriel murise și toată lumea descoperise brusc că are păreri.

Unul dintre oamenii care intră în joc e chiar fratele lui, István Bethlen. În 1630, Ecaterina renunță la tron, iar István Bethlen este ales principe. Ai putea crede că problema era rezolvată, afacerea revenea familiei, Bethlen după Bethlen. Continuitate, ceva frumos, să placă la toată curtea.

Numai că István rezistă aproximativ două luni. Două. Nici n-apucase bine să vadă unde ținea frate-su tacâmurile.

În același an, Dieta îl alege principe pe Gheorghe I Rákóczi, iar puterea trece în mâinile altei familii.

Și aici se vede cât de mult din „epoca de aur” a fost, de fapt, Gabriel.

Instituțiile nu dispar peste noapte, colegiul rămâne, tiparnița rămâne. Economia nu se evaporă în dimineața de după înmormântare. Nici influența politică pe care Transilvania o acumulase nu cade instantaneu de pe hartă.

Dar proiectul lui Bethlen nu se transmite mai departe, ca un ceas care circulă prin familie ca moștenire. Pentru că n-a construit doar un sistem, ci l-a ținut personal în echilibru.

El a negociat cu otomanii fără să devină simpla lor marionetă.

El s-a luptat cu Habsburgii fără să transforme fiecare confruntare într-un pariu sinucigaș.

El a ținut nobilimea suficient de aproape.

El a găsit surse de finanțare.

El a construit alianțe.

El știa când să înainteze și când să semneze pacea.

Scoți omul din mijloc, toate piesele rămân pe masă, dar nu mai joacă nimeni la fel.

Iar Gabriel Bethlen, omul care a refuzat să devină rege ca să nu piardă ce a construit ca principe, a reușit poate cea mai grea performanță dintre toate: timp de șaisprezece ani a făcut ca un stat mic, prins între două imperii, să pară mult mai mare decât era.

După moartea lui s-a văzut și secretul: Transilvania nu devenise mare, Gabriel Bethlen o făcuse să joace mare.

Bethlen după Bethlen

Și aici s-ar putea termina povestea familiei Bethlen. Doar că vă amintiți mica problemă de la început? Care familie Bethlen?

Gabriel aparținea familiei Bethlen de Iktár. Familia care, pentru câteva decenii, a ajuns până în vârful Principatului și a dat Transilvaniei unul dintre cei mai importanți conducători ai ei.

Dar mai exista o familie Bethlen: Bethlen de Bethlen.

Fără Gabriel, fără legătură genealogică demonstrată cu familia lui, dar cu suficienți oameni care să ne țină ocupați un episod întreg: cancelari, istorici, o femeie care avea să devină una dintre vocile importante ale culturii transilvănene. Și, trei sute de ani mai târziu, un alt Bethlen ajunge în fruntea Ungariei, într-o țară făcută bucăți de Trianon.

Deci, nu scăpăm încă de Bethleni, doar schimbăm familia.

În episodul următor din Albastru de Transilvania: Bethlen de Bethlen.

Aceeași Transilvanie.

Același nume.

Alți nebuni.

Share

Patiseria lui e o instituție. Nu se știe de când e acolo, dar se știe cel mai mare secret al său: hrănește nostalgia. Prima merdenea cu bunicii. Prima merdenea în drum spre școală. Prima merdenea la întoarcerea de la școală. Prima merdenea în primul chiul de la școală. Prima merdenea cu prima gagică. Cu a doua. Cu a treia. Cu a patra. Prima merdenea la mahmureală. Prima merdenea în sesiune. Prima merdenea după ce ai obținut primul job. Prima merdenea din primul salariu. Prima merdenea. Nea’ Nelu a instituit programul local „Prima merdenea”.

E sâmbătă dimineață și pe peron nu e multă lume. Câțiva pensionari care pornesc în transhumanța zilnică prin piețe, să verifice prețurile. Câțiva tineri care par că acum se duc la culcare. Unul dintre ei se apropie de mine și îmi cere o țigară. Îi dau. L-am văzut mai devreme cum a sărit peste turnicheți. Asta mi-a adus aminte de cât de uimit am fost, prin 2012, când am văzut că la metroul din Viena nu existau turnicheți. Sau, cel puțin, nu în stația pe unde am intrat eu. „Când vom ajunge și noi la nivelul ăla de civilizație?” Se pare că nu în 2026.

Vine metroul și urcăm cu toții. „Urmează stația Piața Unirii, cu peronul pe partea stângă”, anunță deja vocea din difuzor. Oraș mic, distanțe mici. Nu știu de ce ne-a trebuit metrou. O parte dintre pensionari coboară la Unirii, probabil este pe centru ceva magazin care a anunțat promoții.

Tinerii au adormit. „Urmează stația Piața Mărăști, cu peronul pe partea stângă.” Plm, deja??? Puteam să fac o plimbare pe jos. Nu știu de ce orașul ăsta avea nevoie de metrou.

Cobor și îi las pe tineri în somnul lor. Sigur vor rata stația. Urc la suprafață și deja mă lovește mirosul de patiserie. Se deschide instant folderul de amintiri: prima merdenea de după divorț. E dat dracului nea’ Nelu ăsta!

Mă pun la coadă. Normal că e coadă. La ANAF și la nea’ Nelu e tot timpul coadă. Stăm cuminți și înaintăm încet, ca un grup de dependenți care așteaptă să-și ia doza într-o sâmbătă dimineață.

Ajung în față și îmi iau DOUĂ, că n-am bătut atâta drum până aici pentru una. Îi privesc superior pe cei care încă așteaptă la coadă după mana cerească.

Fac doi pași.

MUȘC.

ȘI… mă trezesc.

Sunt în Cluj.

Metroul există doar în capul unui primar și singurele merdenele pe care le avem sunt niște copii triste de supermarket.

Gura mi-e plină de apă.

Măcar am visat frumos.

Mai puțin decât un croasant fițos

Problema cu nostalgia e că n-o poți băga într-o rețetă

Am urmărit zilele astea scandalul Mița Biciclista vs. Patiseria Amzei și, dintre toate părerile despre unt, margarină, merdenele, prețuri, fițe și scheme de marketing, mie mi-a rămas în cap altceva: oamenii nu apărau doar o merdenea.

Apărau ceva din ei.

Pentru că poți să iei o merdenea concepută acum treizeci de ani și să-i îmbunătățești rețeta. Poți să pui ingrediente mai bune: unt în loc de margarină, făină mai bună, brânză mai bună. Poți s-o faci, obiectiv, mai bună. Dar există un ingredient pe care nu-l mai găsești nicăieri: tu, la vârsta la care ai mâncat-o prima dată.

Și din momentul ăla discuția nu mai e despre patiserie.

Dacă în merdeneaua aia e drumul spre școală, prima gagică, primul chiul, mahmureala de la 20 de ani, facultatea sau taică-tu când era tânăr, poți să vii cu unt franțuzesc bătut de fecioare la răsărit și omul o să-ți spună că aia cu margarină e mai bună. Pentru că, pentru el, chiar e.

Cred că de aici a venit o parte din furia disproporționată din ultimele zile. Edmond Niculușcă de la Mița Biciclista a crezut că se joacă cu o rețetă. Internetul a înțeles că se joacă cu amintirile.

De-aia mi-am inventat un nea’ Nelu.

N-am mâncat niciodată merdenelele lui.

N-am stat niciodată la coadă pentru ele.

N-am mers cu bunicii acolo.

N-am chiulit de la școală ca să mă duc la Patiseria Piața Mărăști.

N-am dus nicio gagică acolo.

N-am avut nicio mahmureală tratată cu merdenele.

Nea’ Nelu și patiseria lui nu există.

Dar citind poveștile bucureștenilor despre Patiseria Amzei, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut să existe. Pentru că, până la urmă, asta apără oamenii când vine vorba de un loc vechi și imperfect: bucăți din viețile lor.

Poate într-o zi vom avea metrou la Cluj.

Pe nea’ Nelu, însă, nu ni-l mai poate construi nimeni.

Share

Subscribe now

Gata. N-o mai ating. Cel puțin deocamdată, haha. Va trebuie să meargă la corectură, apoi încă o citire, apoi ultima citire înainte de tipografie.

Am spus că nu o mai ating după ultima recitire, cu documentul deschis în față și cu degetele la o distanță alarmant de mică de tastatură.

Pentru că așa începe delirul după ce ai terminat.

„Stai puțin, aici parcă merge alt cuvânt.”

Schimbi cuvântul.

Mai citești două paragrafe.

„Hmm… Fraza asta parcă sună mai bine dacă...”

O schimbi și pe aia.

După încă niște multe minute te trezești că ai rescris trei pagini, ai mutat un capitol, te întrebi dacă mai are sens titlul și cauți pe internet „cât durează, în medie, o criză existențială la scriitori”.

Așa că am închis documentul. Cartea e gata.

Se numește A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.

Are și un subtitlu: Cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți. Sau nu.

Și există.

Adică există pe bune. Nu „lucrez la o carte”, nu „am o idee de carte”, nu „mai am puțin”, formulare pe care scriitorii o folosesc uneori ani întregi, până uită de ea (domnu’ R.R. Martin, venim și noi cu încheierea aia? Mulțumim!)

Există un început, un sfârșit și, între ele, sunt 146 de pagini în care am pus tot ce am putut eu să înțeleg, să nu înțeleg, să trăiesc, să stric și să repar în ultimii ani.

Nu, ăsta nu e articolul în care anunț când apare, de unde o veți putea cumpăra sau cât va costa. Astea urmează.

Azi vreau doar să marchez momentul ăsta, pentru că pentru mine e important: am terminat cartea.

Și cred că abia acum înțeleg ce înseamnă „am terminat”. Nu că fiecare frază e perfectă. Doamne ferește! Dacă aș aștepta asta, probabil cartea ar apărea doar într-o ediție aniversară postumă, ceea ce probabil i-ar crește valoarea. Se știe că noi, ca omenire, am stabilit că valoarea apare doar după moarte.

Am ajuns în punctul în care orice modificare în plus nu ar mai veni din adevăr, ci din frică. Frica să nu fie suficient de bună, să nu fi spus ceva greșit, să nu existe cineva care s-o citească și să spună: „Băi, ce prostie!” Vor exista și astfel de oameni. Statistic, ar fi chiar suspect să nu existe. Și ce bine că vor exista! Chiar nu trebuie să fie pe placul tuturor, că de ne-ar plăcea tuturor aceleași lucruri ar fi plictisitoare existența pe aici.

Și mai e o frică, mai perversă: să mă uit la carte peste doi ani și să-mi spun că aș fi scris-o altfel. Normal că aș scrie-o altfel, duh! Sper. Ar fi puțin îngrijorător să rămân exact același om.

Cartea asta e fotografia mea de acum. A locului în care am ajuns după niște ani în care am citit, am căutat, am meditat, m-am entuziasmat, m-am rătăcit, am crezut că am înțeles tot și, la scurt timp, am descoperit că habar n-aveam de absolut nimic. Uneori, toate astea în aceeași zi.

Am scris chiar asta la începutul cărții:

„În paginile care urmează sunt lucrurile pe care le-am înțeles în ultimii ani. Sau pe care cred că le-am înțeles, că am ajuns suficient de departe încât să știu că certitudinile sunt doar niște păreri îmbrăcate mai elegant.”

Cred că aici e, de fapt, cheia. Cartea nu s-a terminat pentru că am ajuns la capătul Adevărului. S-a încheiat pentru că am ajuns la capătul a ceea ce pot spune acum despre el. Restul va trebui trăit.

Și poate, peste ani, o să citesc unele pagini și o să-mi vină să dau cu cartea de pereți. Foarte bine! (sincer, și acum îmi vine.) Asta va însemna că, între timp, am mai trăit puțin.

Dar Răzvan de azi nu mai are voie să intre peste Răzvan care a scris cartea și să-i mute mobila prin casă, doar pentru că a văzut pe Pinterest o canapea mai faină.

Gata. Am tras linie. Cartea există.

Și, pentru prima dată de când am început-o, nu mai e treaba mea s-o fac mai bună.

Treaba mea e să-i dau drumul.

Susține-mă cu doar 26 de lei/lună

Bun. Și ce naiba e cu cartea asta?

Aici lucrurile se complică puțin. Pentru că, dacă mă întrebi despre ce e cartea, răspunsul simplu ar fi: despre spiritualitate.

Doar că răspunsul ăsta mă enervează puțin.

„Spiritualitate” a ajuns un cuvânt atât de larg, încât în el încap, liniștit, și Nisargadatta Maharaj, și o doamnă de pe TikTok care îți explică de ce Universul nu ți-a livrat Ferrari-ul, pentru că nu știi cum să manifești și trebuie să cumperi ghidul ei ca să afli secretele manifestării în 10 pași.

Așa că, hai să mai băgăm o fisă.

Cartea asta e despre întrebarea care m-a bântuit în ultimii ani: Cine dracu’ sunt eu, de fapt?

Nu cine scrie în buletin că sunt. Nu ce meserie am. Nu ce cred despre mine oamenii care mă iubesc sau cei care mă consideră un dobitoc. Nu ce am făcut bine, ce am făcut prost, cât câștig, câte relații am avut, câți centimetri măsoară corpul meu sau câte like-uri strânge o postare într-o zi bună.

Cine sunt eu, înainte să pun toate astea peste mine?

De aici am ajuns la non-dualitate. La Ego. La conștiință. La frică. La iubire. La atașament. La suferință. La timp. La bani. La muncă. La familie. La relații. La toate lucrurile extrem de lumești prin care o idee foarte frumoasă despre Dumnezeu trebuie să treacă, dacă vrea să supraviețuiască până luni dimineața.

Pentru că asta m-a interesat, până la urmă. Nu spiritualitatea care funcționează perfect într-un retreat din munți, cu boluri tibetane în fundal și cineva care te îndoapă cu matcha.

Spiritualitatea care trebuie să funcționeze când îți vin facturile.

Când te părăsește omul pe care îl iubești.

Când mama te scoate din minți.

Când un coleg spune ceva și începi să te cerți cu el în cap, deși el habar n-are că a fost convocat la un duel.

Când te trezești la trei dimineața și mintea decide că ăla e momentul ideal să revizuiască toate greșelile făcute din 1998 încoace.

Acolo voiam să ajung, în locul în care „omul spiritual” dă cu capul de viața de zi cu zi.

Și, foarte important, cartea asta nu este un manual de iluminare. Nu o să găsești în ea „7 pași pentru trezire spirituală”, „5 metode prin care să-ți omori Ego-ul” sau „cum să manifești abundența până joi”.

Nici nu-ți promit că, după ce o termini, vei pluti la zece centimetri deasupra pământului și vei privi cu iubire necondiționată inclusiv omul care te enervează la casă, la supermarket. Chill, și eu mă mai enervez, mai judec oamenii. Dar muuult mai puțin ca înainte. E work in progress. Toată viața asta e work in progress.

Cartea nu îți spune nici ce trebuie să crezi. De fapt, dacă ar fi după mine, aș prefera să nu mă crezi. Să citești, să te enervezi, să râzi, să ridici din sprânceană, să spui „bă, omul ăsta vorbește prostii” și apoi să verifici în tine dacă e chiar așa.

Pentru că ultima chestie de care avem nevoie e încă un om care a citit niște cărți și vine să anunțe, cu gravitate, că a înțeles sensul vieții.

Am scris chiar la început:

„Nu am găsit Adevărul absolut. Slavă Universului, ar fi fost o responsabilitate obositoare.”

Și chiar asta cred.

Nu am coborât de pe munte cu iPad-ul cu noile porunci sub braț. Am coborât cu niște întrebări în plus.

Am citit oameni care au vorbit despre lucrurile astea mult înaintea mea. Jung. Nisargadatta. Tolle. Hawkins. Singer. Dispenza. Neale Donald Walsch. Și mulți alții. Unii mi-au deschis niște uși, alții mi-au dat cu ele în cap.

Dar aproape nimic din ce scriu în carte nu e „nou”, în sensul în care tocmai am descoperit eu structura secretă a Universului într-o garsonieră din Cluj.

Și aici apare primul paradox: cartea asta nu avea niciun motiv să existe.

Tot ce spun eu despre Ego, iubire, conștiință, frică sau identitate a mai fost spus. Uneori acum sute de ani, alteori acum mii. Probabil mult mai bine. Deci, omenirea s-ar fi descurcat liniștită și fără contribuția mea.

Și totuși... cartea trebuia să existe. Pentru că toate ideile alea au trecut printr-un loc prin care nu mai trecuseră niciodată: prin viața mea.

Prin omul de 1,62 metri care a crescut convins că este „jumătate de om”.

Prin adolescentul care voia să fie văzut.

Prin adultul care a confundat iubirea cu atașamentul.

Prin divorț.

Prin frica de abandon.

Prin familie.

Prin bani.

Prin muncă.

Prin momentele în care am crezut că am înțeles tot și cele în care viața mi-a demonstrat, cu o eficiență impresionantă, că nu înțelesesem nimic.

La un moment dat, în carte, spun așa:

„Apoi am luat tot ce a rămas și am trecut prin mine.”

Cred că asta este cea mai bună definiție a cărții. Nu am vrut să fac un rezumat al autorilor pe care i-am citit. Internetul e plin de rezumate. Am vrut să văd ce rămâne din toate ideile astea după ce sunt trecute printr-un om normal, cu frici, chirie, relații eșuate, glume proaste, orgolii, momente de luciditate și zile în care Egoleț se trezește înaintea lui și pune mâna pe volan.

Ce a rămas am pus pe hârtie, în felul meu: cu umor, cu sarcasm, cu ironie, cu vulnerabilitate. Și cu riscul inevitabil de a mă face de rahat pe alocuri. Pentru că, dacă tot scrii o carte despre renunțarea la măști, ar fi ridicol să porți una în timp ce o scrii.

Așa că da, cartea asta există. Și nu avea niciun motiv să existe. În același timp.

De aici și titlul. Și pereții.

A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.

Știu, probabil Shakespeare se învârte în mormânt, la turație maximă.

Dar n-am vrut să fac un joc de cuvinte doar ca să par profund pe copertă. Titlul concentrează, de fapt, toată ideea non-dualității despre care vorbesc în carte.

Eu sunt Răzvan Dragoș. Am 1,62 metri, locuiesc în Cluj-Napoca, scriu, muncesc, iubesc, plătesc chirie, mă enervez, fac alegeri bune și unele de care prefer să nu discutăm prea mult.

Toate astea există.

Dar sunt ele tot ce sunt eu?

În carte formulez asta așa:

„Ești omul cu un nume, o biografie și rate de plătit. Și, în același timp, ești ceva ce nu încape în niciuna dintre aceste definiții.”

Aici începe paradoxul. Sunt personajul. Și nu sunt doar personajul.

Am un corp, dar corpul s-a schimbat continuu. Am gânduri, dar ele vin și pleacă. Am emoții care uneori mă fac să cred că s-a terminat lumea, iar două ore mai târziu beau o bere și râd ca prostul la o comedie.

Și, totuși, ceva rămâne acolo și observă toate schimbările astea.

În carte spun:

„Forma există, dar nu este totul. Povestea există, dar nu este autorul.”

Asta e, foarte condensat, A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.

Exist ca Răzvan. Și, în același timp, ceea ce SUNT nu se termină la Răzvan. Simplu. Acum încearcă să explici asta minții tale și distrează-te :))

De aici vine și subtitlul: Cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți. Sau nu. Pentru că există șanse destul de mari ca unele lucruri din ea să te enerveze.

Când vine cineva și pune sub semnul întrebării identitatea pe care ai construit-o o viață întreagă, Egoleț nu spune:

„Interesantă perspectivă, mulțumesc pentru oportunitatea de reflecție!”

Spune:

„IA STAI PUȚIN, BĂ!”

Cartea intră exact în locurile în care ne ținem cel mai strâns de poveștile noastre: cine credem că suntem, de ce suferim, ce înseamnă iubirea, de ce ne agățăm de oameni, de bani, de statut, de trecut, de ideea că avem dreptate.

E posibil să fii de acord cu mine, la fel cum e posibil să mă înjuri. Ambele variante sunt perfect acceptabile.

De aia, partea mea preferată din subtitlu nu e „Cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți”, ci „Sau nu.”

Pentru că nu încerc să te conving de absolut nimic.

Poate citești și ceva se mișcă în tine. Poate nu.

Poate o dai de pereți. Poate descoperi, după câteva pagini, că nici pereții nu sunt chiar ce credeai.

Apropo, cartea începe cu avertismentul ăsta:

„Pregătește-te să-ți dai cu mintea de toți pereții! Dar chill, tu nu ești mintea. Nici corpul. Și nici pereți nu există. Și nici TU nu ești TU.”

Vă zic, o să fie distractiv.

Share

Patru părți. Același drum.

Cartea e împărțită în patru părți, dar nu sunt patru teme peste care am dat într-o meditație și le-am pus în niște foldere. E o călătorie.

Un parcurs care începe cu o întrebare suficient de simplă cât să-ți distrugă liniștea: Cine dracu’ sunt eu, de fapt?

Și se termină, după 146 de pagini, cam în același loc din care ai plecat.

Doar că, dacă totul merge bine, nu mai ești chiar același om care a pus întrebarea.

PARTEA I: CINE DRACU’ SUNT EU, DE FAPT?

Prima parte începe prin a trage covorul de sub lucrurile pe care le considerăm evidente.

Realitatea e chiar atât de solidă pe cât pare? Sunt eu corpul meu? Sunt gândurile mele? Sunt trecutul meu? Sunt rănile mele? Cine e vocea aia care vorbește non-stop în cap și de ce am crezut atâția ani că sunt eu?

Aici apare Egoleț, personajul care va face suficientă gălăgie până la finalul cărții:

„Egoleț îmi vinde gânduri second-hand și mă convinge că sunt ale mele.

«Nu ești suficient.»
«Sigur te judecă.»
«Trebuia să-i răspunzi altfel.»

Și, pentru că vocea asta vorbește din interior, e foarte ușor s-o confunzi cu tine.

Nu observi un gând, devii gândul. Nu observi povestea. Intri în ea și ceri un rol principal.”

Și de aici începem să săpăm.

Prin durere. Prin timp. Prin identitățile pe care ni le-am construit ca să supraviețuim. Prin toate poveștile care încep cu „eu sunt genul de om care...”

Până când, spre finalul primei părți, lucrurile se simplifică un pic:

„Nu trebuie să pot explica cine sunt ca să exist. Uneori e suficient să observ.

Să las întrebarea deschisă. Și să rămân cât de mult pot în faptul simplu că SUNT.”

Bun. Acum că nu mai știm exact cine trăiește viața asta, putem trece liniștiți la următoarea problemă: Ce naiba e viața?

PARTEA II: JOCUL ĂSTA NUMIT VIAȚĂ

Dacă în prima parte zdruncinăm jucătorul, în a doua ne uităm la joc.

La felul în care percepem realitatea. La convingerile prin care o filtrăm. La control, liber-arbitru, scenariile minții și obsesia noastră de a transforma o existență despre care știm foarte puțin într-un concurs cu clasament general.

Aici apare una dintre ideile care mi-au schimbat cel mai tare perspectiva: poate că nu trebuie să iau viața mai puțin în serios. Poate trebuie să mă iau pe mine mai puțin în serios.

„Transformăm viața într-o competiție permanentă. Vrem scor, rezultate și confirmarea că jucăm mai bine decât cei din jur.

Dar ce rost are să termini jocul cu toate trofeele, dacă nu te-ai bucurat nicio clipă de el?

[...]

Nu știu dacă eu sunt jucătorul, avatarul, programatorul sau jocul însuși. Dar știu codul-sursă, la care mă întorc de fiecare dată când jocul devine prea încurcat: iubirea.”

Nu, ideea nu e că viața „e doar un joc”, deci putem să nu mai plătim taxe și să le explicăm celor de la ANAF că impozitele sunt doar o iluzie. Jocul are consecințe. Doare, pierdem, greșim.

Doar că, poate, în mijlocul tuturor acestor lucruri, ne putem aminti, din când în când, că n-am venit aici doar ca să strângem puncte.

„Lasă controller-ul jos câteva secunde, uită-te la hartă și întreabă-te: cum vreau să joc aici?

Și cel mai important: joacă-te, frate!”

Și aici apare următoarea problemă. E foarte ușor să vorbești despre viață, iubire și prezență la modul abstract. Mai greu e când abstractul dă cu capul de propria ta viață.

PARTEA III: ELIBERAREA ÎN 3, 2, 1...

Aici intru eu pe masa de disecție. Iubirea. Atașamentul. Divorțul. Frica de abandon. Nevoia de a fi ales. Validarea. Recalibrarea. Compasiunea.

Și minunata descoperire că poți să citești despre non-dualitate, să meditezi, să ai revelații superbe și tot să fii, în anumite momente, un bou.

În capitolul despre atașament povestesc despre una dintre cele mai dureroase lecții din viața mea:

„Multă vreme am crezut că iubirea vine din afară. Că altcineva îmi dă ceea ce mie îmi lipsește. Că mă alege, mă vede, mă confirmă și, prin toate astea, mă face întreg.

[...]

Iubirea mea era închiriată. Iar când a venit proprietarul s-o ia înapoi, am rămas gol.”

Cam de aici începe eliberarea adevărată. Nu când nu mai doare, ci când începi să vezi ce anume doare și de ce.

Și, evident, fix când începi să crezi că ai înțeles jocul, Egoleț descoperă spiritualitatea și își trage robă de guru.

„Vezi ceva nou, Egoleț îl ia imediat și își construiește un piedestal din el.

Apoi cazi.

Și, de jos, apare revelația: «Ce chestie, am rămas om!»

Slavă Domnului!”

Cred că partea a treia e exact despre asta: încercarea de a te elibera de tot ce credeai că ești și descoperirea că scopul n-a fost niciodată să scapi de tine, ci să te iei cu tine.

Și abia aici ajungem la partea care, pentru mine, le leagă pe toate.

PARTEA IV: DUMNEZEU DUCE GUNOIUL

Bun. Am vorbit despre Sine, Ego, prezență, iubire, conștiință și infinit.

Foarte frumos.

Dar cine duce gunoiul?

Pentru că revelațiile nu suspendă viața.

Mama te sună în continuare.

Facturile vin.

Trebuie să muncești.

Ai nevoie de bani.

Iar oamenii continuă să aibă nesimțirea extraordinară de a nu gândi exact ca tine.

A patra parte ia tot ce am discutat până aici și îl aruncă direct în viața de zi cu zi.

„Degeaba ești zen în liniștea casei tale, dacă nu reușești să rămâi prezent și centrat când ieși în lume.

Interacțiunea cu lumea e cel mai mare test pentru «noul tu».

[...]

Deci, ne suflecăm mânecile și ducem gunoiul!”

Și începem cu locul în care am fost aruncați prima dată în lume.

Familia.

Locul în care învățăm iubirea, dar și vinovăția, atașamentul, sacrificiul, rușinea și toate butoanele pe care, peste ani, alți oameni vor apăsa cu precizia unei picături făcute pe un vapor chinezesc.

La mine, una dintre cele mai grele lecții a fost să înțeleg că iubirea nu înseamnă să-mi trăiesc viața în funcție de nevoile părinților mei.

„Granițele nu sunt lipsa iubirii, ci o formă matură de iubire.

Pentru că iubirea matură nu spune «trăiesc viața în locul tău», ci «sunt aici pentru tine, dar viața ta rămâne a ta.»”

Și apoi vine una și mai grea: să accepți că părinții tăi s-ar putea să nu se schimbe niciodată. Să te împaci cu gândul că poate rolul lor în poveste a fost să te ajute să te schimbi tu.

De la familie ajungem într-o altă relație foarte sănătoasă și deloc complicată pe care o avem cu toții: banii.

Aici intru în copilăria mea, în lipsuri, în convingerile despre bani, în momentele în care mi-a fost frică să cer cât valorez și în perioada în care confundam bunătatea cu faptul că trebuie să lucrez aproape gratis.

„Nu eram «bun». Eram speriat. Îmi era frică să ocup spațiu. Teamă să spun: «Asta e valoarea mea!»

[...]

Cumpăram acceptare prin prețuri mici.”

Și, după suficientă ceartă cu banii, am ajuns la ceva mai simplu:

„Fă-i, ca să nu te facă ei pe tine.”

Pentru că, în momentul în care banii nu mai sunt centrul poveștii, apare întrebarea: Dacă nu muncesc doar pentru bani, atunci pentru ce muncesc?

Și intrăm în muncă.

În toate joburile prin care am trecut, în lipsa unui mare plan de carieră, în publicitate, televiziune, freelancing, scris și în revelația că poate n-am căutat niciodată doar o meserie. Mă căutam pe mine prin ele.

„Nu prea am căutat munca. M-a căutat ea pe mine. Și, de fiecare dată, mi-a pus în față o oglindă.”

Până când relația cu munca s-a schimbat. Astăzi încă muncesc. Uneori mult. Doar că nu mai simt că trag de mine ca să devin cineva.

„Dacă ar fi să rezum tot ce am învățat despre muncă într-o singură propoziție, ar suna așa: muncește la tine până afli cine ești.

După aceea, n-o să mai muncești.

O să te dăruiești.”

Și de aici ajungem la ultimul mare test: ceilalți.

Toți oamenii ăia minunați, enervanți, iubitori, agresivi, speriați, generoși, răniți, aroganți, calzi, imposibili, care se plimbă prin viețile noastre ca prin gară.

Mult timp am crezut că îi văd exact așa cum sunt.

Spoiler: îi vedeam prin mine.

„Nu m-am mai întrebat: «De ce mi-a făcut omul ăsta asta?»

Am început să mă întreb: «Ce fac eu cu ce s-a întâmplat?»

[...]

Responsabilitatea pentru acțiunile lor le aparține. Responsabilitatea pentru ce se întâmplă în interiorul meu îmi aparține mie.”

Și poate aici se închide cel mai frumos cercul. Pentru că după ce ai petrecut o carte întreagă încercând să afli cine ești, începi să te uiți altfel și la cine sunt ceilalți.

„Unii oameni ne învață prin iubirea lor.

Alții prin absență.

Unii ne arată ce putem deveni.

Alții ne arată ce nu mai suntem dispuși să acceptăm.”

Și după toate astea, drumul ajunge la ultimul capitol.

Întoarcerea acasă.

Nu pe un vârf de munte.

Nu într-un ashram.

Nu într-o stare permanentă de beatitudine.

La o terasă. Cu o Guinness. Normal.

„Stau la o terasă, beau o Guinness și mă uit la lume. Guinness e încă o dovadă că Dumnezeu ne iubește.

[...]

Acum nu mai am nicio treabă. Știu că nu sunt niciodată singur. Am cea mai tare companie: EU.”

Acolo ajunge călătoria. Pornim căutând ceva. Prin lume. Prin oameni. Prin iubire. Prin bani. Prin muncă. Prin toate identitățile pe care ni le construim ca să fim cineva.

Și, după tot ocolul ăsta spectaculos, ajungem înapoi în singurul loc din care n-am plecat niciodată. Acasă.

În simplul fapt că SUNTEM.

Și acum?

Cam asta e.

„A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.” e gata.

Urmează partea în care trebuie s-o scot din laptop și s-o las să existe și în afara mea. Când apare, de unde o puteți cumpăra și toate celelalte detalii lumești despre o carte care încearcă să demonstreze că lumea nu e chiar ce credem noi că e, vă spun foarte curând.

Până atunci, eu fac ceva la care, aparent, nu mă prea pricep: să stau degeaba.

Pentru că deja scriu următoarea carte. De data asta, un roman. Se numește: „IISUS SPALĂ VASE”.

Și, dacă „A FI ȘI A NU FI” încearcă să aducă spiritualitatea jos, în viața reală, următoarea carte o aruncă direct în bucătăria unui restaurant.

Premisa?

Iisus revine pe Pământ. În 2026. Doar că nu coboară din cer, înconjurat de îngeri, nu apare la Vatican și nu-și face podcast despre A Doua Venire.

Îl cheamă Petre. Are datorii. Tocmai a fost concediat pentru a treia oară într-un an. Și ajunge să se angajeze spălător de vase într-o crâșmă de cartier.

Mai există o mică problemă: Petre habar n-are că în corpul lui locuiește sufletul lui Iisus.

Acum două mii de ani a venit să le vorbească oamenilor despre iubire. De data asta trebuie s-o redescopere el. Ca om. Printre bucătari nervoși, ospătărițe, clienți, mame, tați, iubiri, chirii, vase jegoase și toată fauna minunată care alcătuiește ceea ce numim, cu optimism, omenire.

Și undeva, în tot haosul ăsta, va trebui să ajungă la cea mai nasoală revelație posibilă: a devenit exact omul pe care, acum două mii de ani, încerca să-l salveze.

Dar despre asta vorbim altădată.

Deocamdată, am o carte terminată de dat drumul în lume. Și alta care tocmai începe să-mi dea bătăi de cap.

Ce frumos e să ai astfel de bătăi de cap!

Share

Undeva în România, la o secție de poliție:

„Bună ziua, vreau să raportez un furt!”

„Ce vi s-a furat?”

„Dunărea!”

Polițistul ridică ochii din monitor și intră în joc:

„Toată?”

„Nu chiar toată, dar o bucată serioasă.”

„Când ați văzut-o ultima dată?”

„Pe internet.”

„Semne particulare?”

„Curgea.”

„Suspecți?”

Omul scoate telefonul și începe să deruleze: „nemții, austriecii, francejii, Ursula, Maia Sandu, cet gipiti. Și posibil extratereștrii.”

„Aveți dovezi?”

„Am văzut niște clipuri pe TikTok.”

În mod normal, aici ar trebui să înceapă râsul. Doar că un om de genul ăsta nu și-a inventat suspiciunea într-o dimineață, între cafea și primul scroll. A alimentat-o ani la rând, din privatizări dubioase, contracte păguboase, păduri care au plecat din țară mai repede decât trenurile și explicații oficiale care începeau mereu cu „Stați liniștiți, totul e sub control, totul e legal!”

Românul a mai văzut filmul ăsta: țara are ceva, apare cineva interesat, statul spune că totul e ok. Peste câțiva ani aflăm că a fost ok, doar că nu pentru noi.

Așa că atunci când Dunărea scade, omul nu caută prima dată seceta. Caută mâinile din borcanul cu miere.

Da, Dunărea a scăzut la cote de avarie, debitele sunt mici. Agricultura, sistemul energetic și navigația simt deja asta. Doar că apa n-a fost băgată într-o dubă și nici n-a plecat spre Nisa printr-o conductă secretă. Și nici n-o beau serverele de inteligență artificială cu paiul, în timp ce Ursula ține de șase.

Întrebarea nu e „cine a furat Dunărea?” Ci de ce, pentru atât de mulți români, varianta furtului pare mai credibilă decât seceta?

26 de lei/lună nu-ți seacă bugetul

Românul nu s-a născut conspiraționist

E foarte simplu să râzi de fiecare dată când apare o teorie de genul „străinii ne fură Dunărea!” Sincer, uneori nu te poți abține.

Dacă cineva spune că Ursula von der Leyen a tras Dunărea printr-o conductă până în Franța, e greu să nu te întrebi dacă următorul pas este să aflăm că Elveția ne fură Carpații cu elicopterul.

Dar după ce ne oprim din râs, rămâne realitatea: oamenii care fac sau distribuie astfel de clipuri nu pornesc de la Dunăre, ci de la experiență. Iar experiența lor, de peste 30 de ani, le spune că statul român are talentul să transforme aproape orice în motiv de suspiciune.

Nu trebuie să fii conspiraționist ca să-ți amintești câteva momente în care ai avut senzația că interesul public a fost ultimul trecut pe ordinea de zi. Sau n-a fost trecut deloc. Și nu e vorba doar despre influența TikTok din ultimii ani, ci despre istoria recentă a României. Despre privatizări care au rămas controversate. Despre contracte publice care au înghițit miliarde și au livrat firimituri. Despre resurse naturale administrate atât de prost încât, uneori, părea că singurul lucru exploatat cu adevărat era încrederea oamenilor.

Așa că, înainte să-i facem proști pe cei care cred că „ne fură Dunărea”, poate ar trebui să ne întrebăm altceva: cine i-a învățat să creadă asta?

Pentru că teoriile conspirației nu apar din nimic. Ele se dezvoltă cel mai bine acolo unde încrederea a murit.

Iar dacă ani la rând ai văzut că între ce spune statul și ce descoperi câțiva ani mai târziu există o diferență cât Dunărea de mare... nu e chiar atât de greu să ajungi să bănuiești că, într-o zi, cineva ți-a furat și Dunărea.

Statul care și-a pierdut credibilitatea

În România, neîncrederea se învață. Și am avut profesori foarte buni.

Privatizarea Petrom. Ani la rând se discută despre banii „de semințe” pe care s-a vândut către OMV, despre redevențe și despre cât de bine și-a apărat statul propriul interes. Până azi, subiectul stârnește controverse.

Bechtel. Contractul pentru Autostrada Transilvania devine unul dintre cele mai scumpe simboluri ale promisiunilor care au murit promisiuni. Se sparg miliarde (printre cele mai mari costuri de construcție din lume) și se construiesc doar fragmente. Nici acum nu se știe unde e contractul cu Bechtel, un mister la fel de mare ca tunelurile din Bucegi.

Pădurile. Ani întregi apar investigații, imagini cu camioane încărcate cu lemn și acuzații privind exploatarea ilegală a pădurilor, inclusiv în legătură cu Holzindustrie Schweighofer. Statul se face că reacționează: controlează, amendează, promite că se iau măsuri. Dar pentru mulți români rămâne impresia că instituțiile statului merg pe „combinații” cu străinii.

Și astea sunt doar câteva episoade dintr-un serial care rulează de peste trei decenii, ca „Tânăr și neliniștit”. De fiecare dată, scenariul pare același:

• apare o problemă

• autoritățile spun că situația e sub control

• apar investigații, documente, anchete

Și, dintr-o dată, oamenii descoperă că ceea ce părea o conspirație era, măcar parțial, o problemă reală.

Sigur că nu toate suspiciunile s-au confirmat, dar s-au confirmat suficient de multe încât suspiciunea să devină reflex. Iar când reflexul devine mai puternic decât încrederea, nu mai ai nevoie de dovezi extraordinare. Îți ajunge o Dunăre mai mică.

Subscribe now

Când toate problemele arată ca un furt

Dar, pretenași, există perspective, că de aia citiți România secretă.

Ca român, e foarte ușor să cazi în capcana „am fost păcălit de zece ori, înseamnă că și de data asta sunt păcălit”. Nu, înseamnă doar că vei suspecta asta.

Și aici mintea face ceva fascinant: nu caută explicația cea mai probabilă, ci pe cea care se potrivește cel mai bine cu povestea pe care o știe deja.

Dacă ani la rând ai văzut că statul ți-a administrat prost resursele, e foarte ușor să crezi că și acum cineva administrează prost Dunărea. Dacă ai văzut contracte controversate, începi să vezi contracte controversate peste tot. Dacă ai văzut interese ascunse, începi să vezi interese și acolo unde există doar natură.

Psihologii numesc asta bias de confirmare. Noi îi spunem, mai românește: „ți-am zis io!”

Mintea iubește momentul în care realitatea pare să-i confirme bănuielile. Nu pentru că descoperă adevărul, ci pentru că scapă de efortul de a mai căuta altul.

Doar că Dunărea are niște defecte: nu votează, nu ia șpagă, nu citește contracte și nu curge după regulile TikTok-ului. Curge după niște legi naturale și fizice extrem de plictisitoare: precipitații, zăpadă, temperatură și gravitație.

Și de aici începe partea mai puțin spectaculoasă a poveștii.

Și, culmea, cea adevărată.

Idee extravagantă: nu ne fură nimeni Dunărea!

Problema cu teoriile conspirației e că sunt foarte bune la răspunsuri și foarte proaste la întrebări.

În momentul în care ai decis că apa a fost furată de nemți, austrieci, franceji, Ursula sau de serverele de inteligență artificială, ai închis cazul. Nu mai cauți, doar confirmi. Dar realitatea are obiceiul enervant de a nu ține cont de povestea care îți place ție cel mai mult.

Înainte să mă apuc de articolul ăsta, am citit o analiză foarte bine documentată, publicată de Antena 3, în care jurnalista Anamaria Nedelcoff a discutat cu hidrologi, climatologi, experți în combaterea dezinformării și reprezentanți ai Administrației Naționale Apele Române. Dacă vreți toate datele tehnice și explicațiile complete, vă recomand s-o citiți.

Dar eu încerc aici să răspund la o altă întrebare: nu „ce s-a întâmplat cu Dunărea?”, ci „de ce a fost atât de ușor să credem că ne-a furat-o cineva?” Prima întrebare vorbește despre apă, a doua vorbește despre noi. Iar răspunsul la prima ne ajută să încercăm să-l găsim pe cel pentru a doua.

Așa că hai să lăsăm un pic conspirațiile pe mal și să facem un lucru aproape revoluționar în România anului 2026: să vedem ce spun, totuși, oamenii care măsoară Dunărea.

Share

Bun. Și atunci unde ni s-a dus apa, muică?

Încep cu o veste proastă pentru conspiraționiști: și nemților, și austriecilor, și ungurilor, și sârbilor le-a rămas Dunărea mică, de nu mai știu cum s-o îmbrace. Și asta e bai pentru teoria cu „ne fură Dunărea”, pentru că fluviul nu izvorăște de la Daddy din Teleorman și nici din curtea Ursulei von der Leyen, ci, BREAKING NEWS, din Germania. Am învățat, sper, cu toții la școală că „Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră din Germania”. Iar dacă pleacă de acolo aproape goală, e cam greu s-o fure cineva pe drum.

Hidrologul și climatologul Monica Ioniță-Scholtz, care lucrează în Germania și face prognoze chiar pe sectorul german al Dunării, explică pentru Antena 3 un detaliu care, sincer, ar trebui să închidă masa: la momentul interviului (publicat pe 1 august), Dunărea ieșea din Germania cu un debit de aproximativ 192 m³/s, de aproape patru ori mai mic decât ar fi normal pentru perioada asta.

Cu alte cuvinte, fluviul pleacă de la sursă mai gol decât o divă de pe Instagram.

De ce?

Pentru că Europa traversează una dintre cele mai severe perioade de secetă din ultimele decenii. Au fost valuri succesive de căldură, precipitații puține și temperaturi suficient de ridicate încât să reducă dramatic debitele pe întreg bazinul Dunării. Deci, problema e europeană.

De altfel, imaginile cu Dunărea scăzută nu vin doar de la noi, ci și din Germania, Austria, Ungaria și Serbia. La Budapesta s-au înregistrat unele dintre cele mai mici niveluri măsurate vreodată, iar în Bulgaria vase de croazieră au rămas împotmolite din cauza apei prea mici.

E greu să susții că cineva fură apa tuturor, în același timp. Dar, aparent, nu imposibil.

Administrația Națională Apele Române spune același lucru: cauza principală este lipsa precipitațiilor din întreg bazinul Dunării. Inclusiv afluenții mari, care ar trebui să alimenteze fluviul, au debite mult sub normal.

Tradus din hidrologească în română: dacă robinetul de la compania de apă aproape că nu mai curge, n-ai cum să umpli vana doar pentru că la tine în baie au curs câțiva stropi.

Problema nu e că oamenii cred prostii

Mulți îi văd pe oamenii care fac sau sharuiesc astfel de clipuri și zic: „Băi, câți proști în țara asta!” Nu neapărat.

Există oameni care cred absolut orice și nu-i scoți din filmul lor, indiferent câte argumente le-ai aduce. Dar există și foarte mulți care au învățat, pe pielea lor, că uneori conspirațiile chiar se dovedesc, măcar parțial, adevărate. Iar problema nu e dezinformarea, ci că adevărul și minciuna poartă aceleași haine.

Statul român a consumat atât de mult din rezervele de credibilitate, încât azi, când spune ceva adevărat, o parte dintre cetățeni reacționează instinctiv: „Sigur ascund ei ceva!” Și, sincer, e cam greu să-i condamni.

Dacă ani la rând ai văzut cum cum unii se pișă pe legi, fac ce vor, scapă de închisoare, ai văzut contracte dubioase, privatizări dezastruoase, promisiuni încălcate, licitații cu dedicație, anchete care s-au evaporat și explicații oficiale care s-au dovedit, peste ani, incomplete sau pur și simplu false, începi să tratezi fiecare cuvânt care iese din gura unui reprezentat al statului ca pe prospectul unui medicament: îl citești și cauți efectele adverse.

Iar reflexul ăsta nu are buton de „STOP! Acum gândesc rațional și critic!”, că de aia e reflex. Funcționează la fel de bine și la un contract dubios, dar și la o secetă. Și din momentul ăla nu mai verifici realitatea, ci dacă realitatea seamănă cu suspiciunea ta.

Cine ne-a furat, de fapt?

Așa că nu, nu ne fură nimeni Dunărea.

Dar ni s-a furat altceva. Încet, ani la rând. Fără conducte secrete, fără extratereștri, fără centre de date, fără franceji, nemți, austrieci, engleji. Fără Ursula, Bill Gates, Soroș sau Musk.

Ni s-a furat încrederea. Sau, poate mai corect spus, a fost risipită.

De fiecare dată când un contract public a mirosit mai tare a combinație decât a interes național.

De fiecare dată când cineva a fost prins și n-a pățit nimic.

De fiecare dată când ni s-a spus „totul este în regulă”, iar peste câțiva ani am aflat că nu era.

Când un stat își pierde credibilitatea, pierde și capacitatea de a spune adevărul. Poate veni cu cele mai bune date, cei mai buni specialiști, cele mai solide explicații. O parte dintre oameni vor spune: „Sigur ascund ceva!”

Iar asta e o problemă infinit mai mare decât o conspirație despre Dunăre. Pentru că va ploua, va ninge, debitul va crește din nou. Încrederea nu funcționează așa. Se construiește în ani și se poate pierde într-o singură semnătură.

Dunărea își va reveni. Încrederea, mai vedem.

Share

Mi-a poprit ANAF contul de persoană fizică. M-am dus la ei și am aflat că e vorba despre o decizie de impunere din 2020. Nu sunt singurul. Presa a relatat despre zeci de mii de români s-au trezit cu conturile poprite (verificați în SPV, dacă încă nu ați făcut-o, să nu aveți surprize).

Pentru că suma era un pic mai mare, a trecut o săptămână până am avut banii în cont. M-am așteptat ca ANAF să-i „sugă” instant sau măcar a doua zi. Nu s-a întâmplat. Boșilor, banii sunt în cont, de ce nu-i luați?

Am zis să mă duc la bancă, pentru că dacă mă bazez pe statul român pot aștepta mult și bine. Digitalizarea e pe hâtie. La propriu, aveam să aflu imediat.

Îi explic domnișoarei situația și îmi zice că ANAF nu ia banii automat. La finalul zilei, banca trimite către ei soldul la zi și nici atunci nu ia toți banii, ci doar o parte, ceva în jur de 33%, din ce am înțeles eu din explicație.

Deci, ANAF îți poprește contul, iar când ai banii, mai vedem, mai discutăm. Păi bă, nu l-ați poprit pentru că voiați banii? De ce nu-i mai vreți???

„Cum facem să se deblocheze contul azi?”, o întreb pe domnișoară.

„Păi vreți să plătiți toată suma?”

„Normal, o am și vreau să am acces la cont.”

„Păi va trebui să facem o cerere cum că vreți să achitați tot și să vi se deblocheze contul.”

Deci, e nevoie de o CERERE ca ANAF să ia din cont banii pentru care mi-a poprit contul. Sunteți bine, coleguții?

Îmi dă o foaie de hârtie. Mă uit la foaie, mă uit la domnișoară.

„Și acum o să îmi dictați ca la școală?”, zic.

„Da…”

Și iată-mă în anul Domnului 2026 scriind o cerere CU MÂNA prin care îi rog pe cei de la ANAF să-și ia banii din contul meu. Colegu’ Kafka, ești atent?

Textul pe care mi l-a dictat domnișoara a fost o burtologie din aia birocratică gen „Subsemnatul, cu CNP, solicit blabla…” Dar, în mintea mea, textul a sunat așa:

„Dragă ANAF, salut! Sunt eu, contribuabilul al cărui cont l-ai poprit ca să-ți recuperezi niște bani. Banii sunt acum în cont. Te rog din suflet să-i iei! E drept că relația noastră a fost tumultoasă de-a lungul timpului, cu perioade în care nu eram atât de responsabil ca acum, cu ani ca 2020, când s-a întâmplat nefăcuta pentru care mi-ai poprit contul. Dar acum e 2026 și printre cele mai mari bucurii din fiecare lună e când îți dau bani, ca să mă știu scăpat. Ce voiam să te rog, dragă ANAF, poți, te rog, să-mi iei din cont banii pentru care l-ai poprit? Te rog din tot sufletul, TE IMPLOR să-mi iei banii din cont, ca să mă pot bucura din nou de el! Crezi că poți face asta pentru un umil contribuabil care își plătește dările la timp? Îți mulțumesc din inima mea de contribuabil! Te pup pe portofel!”

În câteva ore de la depunerea cererii, aveam contul deblocat.

Mulțumesc, ANAF, pentru promptitudine!

PS: Saga continuă. S-a deblocat doar contul prin care am făcut plata, iar contul de la o altă bancă e în continuare blocat. M-am dus la ANAF, să văd care e faza. Ei bine, poprirea EXISTĂ ÎN CONTINUARE, pentru că banii încă nu au ajuns la ANAF! Probabil pentru că am efectuat plata vineri, după ora 12:00, program scurt, alea, alea. Iar banca a deblocat contul pentru că am efectuat plata prin ei. Pentru cealaltă bancă, aștept să intre banii la ANAF. Frumos, elegant, cât de cât.

Share

Doar 26 lei/lună, mai puțin decât ANAF

Poate fi 1,55 pentru favorită, 8 pentru un scor exact sau 250 pentru combinația care îți va schimba viața. Cel puțin până la următorul meci, când poate dai lovitura.

Speranța colorează atractiv parterurile blocurilor. Îți vorbește din pauzele de publicitate. Îți apare în telefon când te trezești, când stai pe budă, în autobuz, la job, la bere cu băieții. Apare când ai rămas singur cu tine și ai face orice să nu mai fii singur cu tine.

Bonus de bun venit. Cotă mărită. Pariu fără risc. Câștig instant.

O industrie întreagă a învățat să traducă în bani una dintre cele mai vechi slăbiciuni omenești: poate de data asta.

Poate de data asta recuperezi ce ai pierdut ieri.

Poate de data asta se întoarce norocul.

Poate de data asta nu mai rămâi omul cu rate, datorii și un șef pe care îl urăști. Ești ăla care a văzut ceva ce ceilalți n-au văzut. Omul care a descoperit glitch-ul din Matrix și se va umple de bani.

Pentru câteva secunde, între rotiri, între șut și plasă, între ultimul număr extras și liniștea care urmează, viața nu mai e ceea ce e.

E ceea ce ar putea deveni.

Și tocmai de aia jocurile de noroc nu vând, în primul rând, promisiunea banilor, ci o versiune alternativă a ta. Una mai norocoasă, mai inteligentă, mai liberă, mai puțin speriată. O versiune care nu mai trebuie să aștepte ani, să construiască, să cadă, să se ridice și să mai cadă o dată, pentru că poate să sară direct la finalul fericit.

Statul român reglementează toate astea. Legea le împarte în loterii, pariuri, slot-machine, cazinouri, bingo, poker și jocuri la distanță. Le licențiază, le autorizează, le taxează și interzice participarea minorilor.

Statul român nu doar reglementează mecanismul, ci îl și taxează consistent. În 2024, veniturile bugetare încadrate de Ministerul Finanțelor la „taxe pentru jocurile de noroc” s-au apropiat de cinci miliarde de lei. Aproape un miliard de euro. Destul cât lupta statului cu industria să semene cu încercarea unui patron de bar de a combate alcoolismul fără să afecteze încasările. Poziția statului e ingrată: trebuie să reducă răul produs de o industrie din care încasează enorm.

Pe ecran apare avertismentul „joacă responsabil”. Dar există un buton și mai atractiv: DEPUNERE.

Pentru unii, totul începe din joacă. Douăzeci de lei puși la un meci, un bilet lângă bere, o rotire cât așteaptă după iubită la cumpărături. O sumă atât de mică, încât aproape că nu poate fi numită decizie.

Pentru alții, se termină cu salariul, economiile, împrumuturile, obiectele din casă, minciunile spuse celor apropiați și încă o promisiune făcută dimineața: „Gata, de azi nu mai joc!” Până seara, când mintea găsește motivul pentru care tocmai AZI ar fi cea mai proastă zi să te oprești.

Și eu am început cu 20 de lei.

Nu, n-aveam nevoie de bani și nici nu descoperisem o metodă secretă de a bate casele de pariuri. Nu-mi imaginam că voi transforma 20 de lei într-un apartament, o mașină și un curs online despre independență financiară, predat din Dubai.

Nu pariasem niciodată în viața mea și voiam să mă distrez la Cupa Mondială. Atât.

Dar înainte să apăs prima dată pe DEPUNERE, mi-am făcut o promisiune sfântă: pun 20 de lei, o singură dată, nu mai adaug niciun leu, indiferent ce se întâmplă. Dacă îi pierd, jocul s-a terminat.

Părea foarte ușor de respectat, la momentul ăla. Nu câștigasem nimic, nu pierdusem nimic. Nu trăisem un gol în minutul 95 care să mă facă să mă simt ales de univers. Nu văzusem încă un pariu murind în 90+2, după ce mintea mea începuse deja să spargă banii. Nu apăruse vocea care spune că acum ai înțeles jocul, că poți crește puțin miza. Că, tehnic vorbind, nu mai joci din banii tăi.

Nu știam că pierderea urma să mă tenteze să repar realitatea. Și nici că victoria avea să mă tenteze să mă cred mai deștept decât e cazul.

Credeam că pun niște pariuri pe fotbal.

De fapt, tocmai deschisesem un laborator.

Iar cobaiul eram eu.

Pariază pe calitate!

Prima victorie e cea mai periculoasă

Primul pariu a fost pe Olanda-Suedia: peste 2,5 goluri. Am pus toți cei 20 de lei.

Atât de sofisticată era strategia mea la început. Nicio analiză. Doar impresia că într-un meci cu Olanda se vor marca goluri și disponibilitatea de a-mi juca toată averea din cont pe un singur meci. All fucking in!

S-a terminat 5-1. 20 de lei deveniseră 33.

Pentru câteva minute, n-am avut noroc. Am avut dreptate.

E o diferență enormă: norocul e ceva ce ți se întâmplă, dar dreptatea e ceva ce îți atribui.

„Poate chiar mă pricep.”

„Poate văd jocul mai bine decât cred.”

„Poate faptul că urmăresc fotbal de atâția ani îmi dă un avantaj.”

„Poate că alții pariază la întâmplare, dar eu analizez.”

Analizam o pulă.

Am pus toți banii pe un singur pariu pentru că mi se părea plauzibil și-a ieșit. Atât. Doar că mintea nu e contabil. Nu trece în registru: „eveniment favorabil într-un eșantion de unu”. Mintea angajează imediat o orchestră și anunță că s-a născut o nouă stea a pariurilor.

Așa începe una dintre cele mai seducătoare minciuni ale jocurilor de noroc: câștigul este dovada că ai înțeles ceva.

Sigur, uneori poate chiar ai înțeles. Alteori, ai apăsat pe un buton și realitatea s-a întâmplat să cadă de partea ta.

Dar mintea nu face mare diferență între cele două. Vezi soldul crescând, primești recompensa și creierul notează asocierea: „Ai făcut asta, a fost bine, mai fă!”

Și creierul nu se dă de gol spundându-ți: „Hei, de fapt noi căutăm dopamină aici, deci pariază în continuare și las-o să curgă!” Milioane de ani de evoluție s-ar dovedi inutili dacă creierul nostru ar fi atât de naiv. El îți șoptește: „Mai fă ce-ai făcut, pentru că acum ai informații.”

Și, dintr-o dată, te crezi Stăpânul Informațiilor.

Primul câștig mi-a oferit exact ce nu știam încă să gestionez: confirmare. Mi-am păstrat promisiunea de a nu mai depune nimic, dar deja apăruse o portiță pe care n-o prevăzusem: nici nu trebuie să depun, deja am mai mulți bani.

Așa se mută limita fără să pară că ai încălcat-o.

Nu adaugi bani de pe card. Doar crești miza din sold.

Nu riști „banii tăi”, joci din câștig.

Nu devii imprudent, profiți de moment.

Expresia „banii casei” este una dintre cele mai eficiente scamatorii lingvistice și psihologice inventate vreodată. Când i-am văzut în aplicație, nu erau ai casei. Erau ai mei. Îi puteam retrage, cheltui, dona sau păstra.

Dar dacă îi numeam „banii casei”, deveneau brusc jetoane. Cifre fără greutate. Bani care puteau fi pierduți fără să doară, fiindcă, tehnic, nu i-am avut înainte.

Dar acum îi aveam!

Prima victorie nu mi-a întunecat discernământul, dar a pus prima cărămidă într-o poveste foarte tentantă: eu nu sunt ca ceilalți, eu mă controlez, eu gândesc.

Iar povestea asta e foarte periculoasă, pentru că poate fi parțial adevărată. Da, mă controlam, gândeam, țineam evidența, nu depuneam alți bani. Doar că am descoperit deja cât de ușor poate mintea să folosească disciplina drept argument pentru a continua.

Următorul meci urma să-mi arate ceva și mai util: poți să citești corect cine va câștiga și să pierzi, totuși, pariul.

Pentru că între „am înțeles meciul” și „am câștigat bani” există o prăpastie în care casele de pariuri și-au construit averile.

Poți avea dreptate și, totuși, să pierzi

Următorul pariu a fost pe Germania-Coasta de Fildeș.

Germania era favorită. Mi se părea clar că va câștiga și, ca să nu mă mulțumesc cu o cotă banală, am ales varianta mai spectaculoasă: Germania conduce la pauză și câștigă meciul.

La pauză era 0-1. La final, Germania a câștigat cu 2-1. Am citit corect câștigătoarea, dar am pierdut pariul.

Bun venit în lumea în care poți să ai dreptate în propoziția mare și să greșești virgula pe care ai pus bani!

A fost prima dată când am înțeles că un pariu nu e o opinie despre un meci, ci un contract extrem de precis cu realitatea.

Nu spui: „Cred că Germania este mai bună.” Spui: „Cred că Germania va fi mai bună exact în această formă, în această succesiune și în intervalul stabilit de mine.”

Iar realitatea poate să-ți răspundă: „Ai intuit rezultatul, felicitări! Din păcate, ai greșit scenariul. Banii rămân la noi.”

Casele de pariuri trăiesc din toate modurile în care poți alege corect și, totuși, să pierzi.

Echipa ta câștigă, dar nu la handicapul ales.

Atacantul marchează, dar golul este anulat.

Se înscriu trei goluri, dar unul vine după minutul în care pariul tău nu mai contează.

Ai dreptate despre direcția meciului, dar nu despre arhitectura lui.

Și aici mintea a făcut ceva fascinant. Nu mi-a spus: „Ai pierdut.” Mi-a zis: „Ai avut, de fapt, dreptate!”

Era adevărat și nu era. Germania câștigase, deci analiza de bază a fost corectă. Dar biletul era pierdut, iar soldul nu accepta explicații filozofice. Totuși, exact această jumătate de dreptate poate deveni combustibilul perfect pentru următorul pariu.

Dacă ai greșit complet, poate te îndoiești de tine.

Dar dacă ai fost aproape?

Dacă ai văzut bine meciul, iar o singură fază ți-a stricat biletul?

Dacă adversara a marcat din singurul șut?

Dacă arbitrul a anulat golul?

Dacă atacantul a lovit bara?

Atunci pierderea nu mai pare pierdere. Pare o nedreptate care trebuie corectată.

Aici începe tentația de a repara realitatea, pentru că povestea a rămas neterminată. Mintea vrea ca următorul pariu să demonstreze că primul nu a fost greșit, ci doar prost înțeles de univers.

Și tocmai aici am început să schimb felul în care pariam.

N-am mai pus tot soldul pe o singură idee. Am împărțit mizele. Am început să caut piețe diferite, să separ ce mi se părea probabil de ce mi se părea spectaculos, să aleg sume mai mici și să accept că două idei despre același meci pot avea rezultate diferite.

Au urmat pariuri pe goluri, marcatori, echipe, prime reprize. Unele au ieșit. Altele au murit în feluri suficient de creative încât să merite aplauze.

La Coasta de Fildeș-Norvegia au ieșit și golurile ambelor echipe, și Haaland marcator.

La Spania-Austria au ieșit pariurile pe goluri, dar nu și Yamal.

Într-un alt meci, patru selecții au câștigat simultan și, pentru câteva ore, Stăpânul Informațiilor s-a întors în palat.

Bankrollul urca, cobora, își revenea, iar eu începeam să mă uit tot mai puțin la suma totală și tot mai mult la felul în care reacționam.

După o pierdere, voiam să demonstrez că analiza a fost, totuși, bună.

După un câștig, voiam să demonstrez că n-a fost o întâmplare.

În ambele cazuri, concluzia era aceeași: mai pune un pariu.

Abia atunci am început să observ că jocul nu-mi cerea doar bani. Îmi cerea continuitate.

Industria nu are nevoie să pierzi de fiecare dată. Ar fi chiar o strategie proastă. Dacă ai pierde mereu, te-ai opri. Are nevoie să câștigi suficient cât să păstrezi povestea vie și să pierzi suficient cât să simți că povestea încă nu s-a încheiat.

Câștigul spune: „Continuă, te pricepi.”

Pierderea spune: „Continuă, ai fost aproape.”

Iar între cele două stă pariorul, convins că ia decizii opuse, deși merge de fiecare dată în aceeași direcție.

Eu încă respectam promisiunea celor 20 de lei, dar începeam să înțeleg că adevărata negociere nu se purta între mine și cardul bancar. Se purta între mine și vocea din cap care putea transforma orice rezultat într-un argument pentru încă un pariu.

Subscribe now

Impulsul nu urlă. Vine cu argumente

Vocea aia nu suna niciodată ca o dependență.

Dacă-mi spunea „hai, mai bagă niște bani, poate recuperezi” era prea ușor de prins. Dar, cum se întâmplă de multe ori, vocea din cap e perversă. Venea îmbrăcată decent, cu argumentele călcate și probabilitățile sub braț:

„Meciul ăsta chiar are valoare.”

„Acum avem mai multe informații.”

„Nu e chasing, e oportunitate.”

„Nu creștem miza din impuls, o ajustăm la bankroll.”

„Nu jucăm din banii noștri, jucăm din profit.”

Impulsul nu urlă. Vine cu argumente. Și tocmai de aia e periculos.

Suntem obișnuiți să ne imaginăm pierderea controlului ca pe ceva evident. Un om transpirat, care apasă disperat pe buton. Un salariu spart într-o noapte. Un telefon amanetat. O familie mințită.

Dar cu mult înainte de toate astea există o etapă mai subtilă. Aia în care ești lucid, încă îți plătești facturile, încă poți să te oprești, încă ai argumente bune. Doar că, fără să observi, toate argumentele tale duc spre aceeași concluzie: continuă.

Eu am început să documentez tot mai serios meciurile. Formă, goluri așteptate, accidentări, stiluri de joc, cote, probabilități. Comparam piețe, calculam cât de „corect” era prețul unui pariu și încercam să separ analiza de entuziasm.

Din exterior, devenisem mai disciplinat. În interior, însă, a apărut o întrebare: foloseam analiza ca să iau decizii mai bune sau ca să-mi dau voie să continui?

Pentru că inteligența nu te protejează automat de impuls. Uneori îl face mai convingător.

Un om care nu analizează spune: „Simt că iese.”

Un om care analizează poate spune: „Modelul indică un avantaj de 7,4% față de probabilitatea implicită în cotă.”

Sună mult mai profi.

Dar dacă amândoi ajung să apese același buton din aceeași nevoie de recompensă, diferența dintre ei e doar vocabularul.

A trebuit să învăț să nu confund complexitatea unei explicații cu adevărul ei. Mintea mea putea lua orice emoție și s-o transforme în strategie. Frica de a pierde o oportunitate devenea „value”. Nerăbdarea devenea „timing”. Dorința de recuperare devenea „corecție de expunere”. Lăcomia devenea „optimizare”.

Iar faptul că mă controlasem până atunci devenea cel mai bun argument că mă voi controla și în continuare. „Ai demonstrat că ești disciplinat. Poți să-ți permiți puțin mai mult!”

E aceeași logică prin care unele diete au „cheat day”. Premiul pentru disciplină este încălcarea disciplinei.

Așa că am început să fac ceva ce nu mai făcusem până atunci: să decid înainte de emoție. Nu în timpul meciului, nu după gol sau după ce un pariu părea că moare. Înainte. Stabileam suma maximă pe care eram dispus s-o expun. Decideam dacă mai pun ceva live. De cele mai multe ori, răspunsul era nu. Îmi imaginam scenariile în care pariul câștigă și, mai important, pe cele în care pierde. Pentru că mintea are un talent extraordinar de a vedea doar situațiile în care are dreptate.

La un pariu pe sub 2,5 goluri vede 0-0, 1-0, 1-1. Nu vede golul absurd din minutul 92.

La un pariu pe o echipă vede superioritatea ei. Nu vede cartonașul roșu, devierea, penalty-ul inventat sau atacantul care decide să rateze cu poarta goală fiindcă undeva, într-un apartament din Cluj, un om și-a făcut niște calcule.

Așa că am încercat să identific dinainte și scenariul roșu: scorul la care pierdeam, golul care strica tot, varianta în care analiza putea fi rezonabilă și pariul, totuși, mort.

Sigur, pot părea niște detalii tehnice, dar erau, de fapt, niște exerciții de acceptare. Să recunosc înainte de meci că pot pierde, fără să cred că viața mi-a făcut o nedreptate. Să accept că o decizie poate fi bună și rezultatul prost. Sau că decizia poate fi proastă, dar rezultatul bun.

Asta e una dintre cele mai dificile separări pentru minte, nu doar în pariuri. Noi judecăm deciziile după ce s-a întâmplat. Ai câștigat? Ai fost genial. Ai pierdut? Ai fost prost.

Doar că viața nu funcționează așa.

Poți conduce beat și să ajungi acasă întreg. Asta nu transformă decizia într-una bună.

Poți investi timp într-o relație și să fii părăsit. Asta nu dovedește că ai greșit iubind.

Poți lua o decizie atentă și să pierzi.

Poți lua o decizie stupidă și să câștigi.

Rezultatul e doar unul dintre martori, nu judecătorul suprem.

În perioada în care am început să-mi dau seama cum funcționează jocul, pariurile deveniseră tot mai puțin despre cine marchează și tot mai mult despre cine decide în mine.

Cine ia decizia?

Cel care observă?

Cel care se grăbește?

Cel care vrea să repare?

Cel care vrea să demonstreze?

Sau cel care poate spune: „Simt impulsul, îl înțeleg. Și, totuși, nu trebuie să-l urmez.”?

Stați liniștiți, că nu mi-a ieșit tot timpul. Uneori mă entuziasmam prea tare, iar alteori îmi plăcea prea mult ideea că am „văzut” un pariu pe care alții nu-l văzuseră.

Dar promisiunea inițială rămânea acolo: 20 de lei. Atât.

Niciun model nu avea voie s-o renegocieze.

Nicio victorie nu avea voie s-o transforme.

Nicio pierdere nu avea voie s-o suspende.

Pentru că am început să înțeleg că disciplina nu înseamnă decizia bună pe care o iei când ești calm. E decizia pe care refuzi s-o schimbi când nu mai ești.

Share

Cea mai bună decizie a fost pariul pe care nu l-am pus

În semifinala Franța-Spania, am pariat împotriva echipei pe care o susțineam.

Asta ar trebui să spună ceva despre maturizarea mea financiară sau despre degradarea mea morală. Încă nu m-am hotărât.

Analiza înclina ușor spre Franța, așa că am pus 10 lei pe Franța, cu miza returnată la egal, 10 lei pe sub 2,5 goluri și 5 lei pe varianta în care nu marchează ambele echipe.

Spania a câștigat cu 2-0.

Am pierdut pariul pe Franța și le-am câștigat pe celelalte două. Din cei 25 de lei am încasat 31,55. Profit: 6,55 lei.

Susținătorul Spaniei din mine era fericit. Pariorul care mizase pe Franța era puțin ofensat. Contabilul interior a ridicat din umeri și a trecut suma în registru.

A fost unul dintre momentele în care am înțeles că poți greși ideea principală și, totuși, să iei o decizie care nu se prăbușește complet odată cu ea. Am greșit echipa, am citit bine meciul.

N-am câștigat pentru că am găsit adevărul absolut despre fotbal, ci fiindcă nu mi-am legat toți banii de o singură poveste.

Bankrollul a ajuns la 65,05 lei.

Am pornit de la 20 de lei.

Și aici s-a întors Stăpânul Informațiilor în palat. A venit discret, fără fanfară, ca orice voce care vrea să pară rezonabilă: „Ai crescut suma de peste trei ori! Ai fost disciplinat! Ai demonstrat că poți gestiona riscul! Hai, curaj, expune-te mai mult!”

Îmi spunea că pot risca mai mult din ce aveam deja. Era aceeași scamatorie cu banii casei, doar că acum purta costum și avea istoric de rezultate.

A urmat semifinala Anglia-Argentina.

Am pus 10 lei pe varianta în care nu marchează ambele echipe și sunt sub 2,5 goluri, 10 lei pe scorul corect 1-1 și 5 lei pe Bellingham marcator.

La pauză era 0-0.

În minutul 55, Gordon a făcut 1-0 pentru Anglia.

Pariul principal arăta bine. 1-1 rămânea viu. Bellingham încă putea marca. Pentru câteva zeci de minute, toate poveștile mele coexistau fără să se omoare între ele.

Apoi Argentina a egalat.

1-1.

Scorul pe care îl jucasem.

Scorul care îmi aducea 57 de lei.

Scorul care a rămas pe tabelă până în minutul 90+2.

La 1-1 nu mai urmăream un meci, ci o sumă.

Fiecare pasă era o amenințare.

Fiecare fază fixă era un posibil jaf.

Fiecare secundă care trecea muta banii din zona speranței spre zona posesiei. Începusem deja să-i simt ai mei.

Apoi… marchează Lautaro Martínez.

2-1 Argentina.

Toate cele trei pariuri au murit în aceeași fază. Am pierdut 25 de lei în minutul în care mintea mea începuse deja să-i spargă pe cei 57.

Near-miss-ul are o cruzime aparte. Nu pierzi doar ce ai pus. Pentru câteva clipe, simți că pierzi și ce nu ai avut niciodată.

Mintea nu spune: „N-ai câștigat.”

Spune: „Ți s-a luat.”

Și aici apare momentul în care un om poate deschide aplicația și poate încerca să repare finalul. Pentru că nu suportă ca povestea să se termine așa.

Eu am rămas cu 39,90 lei.

Și, spre surprinderea mea, n-am simțit nevoia să recuperez nimic. Eram dezamăgit, sigur. Dar dezamăgirea nu se transformase în urgență.

N-am mai depus bani.

N-am căutat un meci obscur din America de Sud pe care să-l declar oportunitatea serii.

N-am încercat să conving realitatea că golul din 90+2 a fost o nedreptate a universului

M-am uitat la finala care urma și am zis: „Spania-Argentina. O să fie superb!” (spoiler: n-a fost!)

În momentul ăla, fotbalul a revenit pe primul loc. A bătut biletul! Și poate asta a fost una dintre cele mai mari victorii ale întregului experiment.

Cu o zi înaintea finalei mari, am avut, logic, finala mică. Super meci! Două echipe cu super atacanți, orgolii rănite și suficient talent cât să transforme partida într-un spectacol.

M-am întrebat dacă merită să sacrific o parte din bankroll, dar am decis să nu pun nimic și să păstrez toți banii pentru finală.

S-a terminat 4-6. ZECE fucking goluri! Exact genul de desfășurare pe care nimeni întreg la cap n-ar fi construit un bilet serios și despre care, după fluierul final, mii de oameni au zis că ei au știut că așa va fi, doar că n-au pus la pariuri.

Probabil că aș fi ales ceva prudent, gen sub 3,5 goluri. O piață matură, responsabilă, susținută de argumente. Meciul ar fi râs de mine din prima repriză.

Și atunci mi-am dat seama că una dintre cele mai bune decizii ale întregului turneu a fost un pariu pe care nu l-am pus.

Aplicația nu te felicită pentru asta. Nu primești mesajul: „Felicitări! Tocmai ai salvat niște bani pentru că ai refuzat să transformi fiecare ocazie într-o obligație!”

Industria pariurilor nu premiază absența. Dar disciplina arată, uneori, ca un buton pe care ai fi putut să-l apeși și nu l-ai apăsat.

Mai aveam 39,90 lei.

Un singur meci.

Și, pentru prima dată de când am început experimentul, nu mai aveam nimic să-mi demonstrez.

Ultimul pariu

Spania-Argentina.

Echipa pe care o susțineam împotriva lui Messi, GOAT-ul meu. Practic, finala perfectă dacă voiam să mă uit la fotbal liniștit și cea mai proastă dacă voiam să-mi păstrez toate emoțiile în sertare separate.

De data asta, însă, nu mai voiam să demonstrez că mă pricep, ci să închid experimentul fără să-mi trădez promisiunea.

Am analizat meciul la sânge. Formă, posesie, goluri așteptate, apărare, accidentări, probabilități, cote. Spania părea favorita corectă. Argentina avea suficientă forță cât să răstoarne orice model. Scenariul cel mai probabil rămânea unul strâns, cu puține goluri.

Și atunci am făcut ceva ce, privit din exterior, poate părea absurd: am pariat tot bankrollul. Da, toată suma incredibilă de 39,90 lei!

Însă, diferența față de primul pariu era uriașă. La început, am pariat toți banii pentru că nu știam ce fac. Acum i-am pariat pentru că știam exact ce fac și, mai ales, ce nu voi face după. Asta era ultima etapă a experimentului.

Am împărțit suma astfel:

15 lei pe varianta în care nu marchează ambele echipe.

12 lei pe victoria Spaniei în timpul regulamentar.

8 lei pe combinația în care nu marchează ambele și sunt sub 2,5 goluri.

4,90 lei pe 1-1, ca protecție pentru scenariul care mă bântuise deja suficient.

Patru pariuri. O singură idee centrală: meci strâns.

Meciul s-a terminat 0-0 după 90 de minute.

Evident, Spania n-a câștigat în timpul regulamentar, iar scorul de 1-1 s-a dus și el.

Dar cele două pariuri construite pe ideea că cel puțin una dintre echipe nu marchează au ieșit.

La final, în cont erau 50,36 lei.

Am pornit de la 20, fără să mai depun, fără să mă împrumut sau să amanetez de prin casă. N-am încercat să repar pierderile, nu m-am uitat la alte sporturi, la trei dimineața. N-am transformat o distracție într-o urgență financiară.

Am câștigat 30,36 lei. O sumă care sună comic, dacă o compari cu limbajul în care se vorbește despre pariuri: „Lovitură! Biletul vieții! Cota care schimbă tot!”

Și sigur sunt niște băieți care mi-ar zice: „Haha, fraiere! Păi, din 20, eu făceam 20.000!”

Eu am făcut 50,36. Și totuși, pentru mine, e un super câștig. Tehnic, suma a crescut cu peste 150%, formulare care sună minunat, până îți amintești că vorbim despre treizeci de lei și treizeci și șase de bani. Stai liniștit, Elon.

Câștigul a fost în altă parte.

În faptul că regula stabilită în prima zi a rămas intactă în ultima.

În faptul că pierderea nu m-a obligat să repar.

Câștigul nu m-a convins că sunt ales de zeii hazardului.

Golurile din prelungiri nu m-au transformat în victimă.

Iar soldul n-a devenit niciodată mai important decât promisiunea.

La început, cei 20 de lei erau bugetul. La final, mi-am dat seama că au fost prețul de intrare într-un laborator.

Am plătit ca să văd cum reacționează mintea mea când primește speranță.

Cum transformă norocul în merit.

Cum transformă pierderea în nedreptate.

Cum transformă impulsul în argument.

Cum încearcă să mute limita fără să recunoască faptul că o mută.

Am mai aflat că disciplina nu te face imun la vocea din cap. Dar îți oferă o distanță mică între ce simți și ce faci. Câteva secunde în care poți să observi impulsul înainte să devină gest.

Acolo am câștigat.

Nu în meciul Olanda-Suedia.

Nu în golul din minutul 95.

Nu în finala terminată 0-0.

În secunda în care am putut să simt tentația și să nu o confund cu o comandă.

Am început cu 20 de lei.

Am terminat cu 50,36.

Iar adevăratul profit e spațiul dintre mine și butonul pe care puteam să-l apăs.

Povestea mea nu e o reclamă la pariuri

Ar fi foarte simplu să trag concluzia greșită din toată povestea asta.

Am început cu 20 de lei, am terminat cu 50,36, mi-am respectat regula, m-am distrat, am învățat ceva despre mine.

Deci, pariurile pot fi un instrument de dezvoltare personală.

Nu.

Asta ar fi exact genul de concluzie pe care mintea o iubește: simplă, măgulitoare și suficient de periculoasă încât să pară profundă.

Faptul că eu am reușit să păstrez controlul câteva săptămâni nu dovedește că jocurile de noroc sunt inofensive. Dovedește doar că, în experimentul ăsta, am intrat cu o limită stabilită înainte ca emoția să înceapă să negocieze și am avut capacitatea s-o respect până la capăt.

Alți oameni nu mai sunt acolo.

Pentru ei, cei 20 de lei nu mai sunt o sumă. Sunt începutul unei promisiuni pe care o refac în fiecare dimineață și o încalcă la prima ocazie.

Pentru ei, „încă un pariu” nu mai e distracție. E o încercare de a recupera salariul, de a ascunde datoria, de a evita rușinea. De a mai cumpăra câteva minute de speranță.

Și tocmai de asta am decis să scriu textul ăsta. Pentru că eu am avut libertatea să transform pariurile într-un laborator interior doar fiindcă laboratorul nu m-a înghițit.

Am putut să observ impulsul, pentru că impulsul n-a preluat controlul.

Am putut să spun „20 de lei, atât” pentru că încă exista în mine cineva care putea spune „atât” și putea fi ascultat.

Nu toți oamenii mai au spațiul ăsta.

Iar când nu-l mai au, soluția nu e să analizeze mai bine meciurile, să parieze mai disciplinat, să caute cote mai bune.

E să se oprească. Să încerce să se extragă din sistem. Să ceară ajutor. Să spună adevărul cuiva înainte ca minciuna să devină singurul mod în care își mai pot ține viața în picioare.

În România, însă, omul care încearcă să se oprească trăiește într-un peisaj construit să-l facă să continue: săli de joc peste tot, aplicații la îndemână, foarte ademenitor construite, reclame peste reclame, sponsorizări. Bonusuri, cote mărite.

Statul reglementează industria. O taxează, o limitează cât poate. Și, în același timp, încasează sume uriașe din existența ei.

Nu spun că soluția e simplă. Nu e.

Interdicțiile totale nu șterg dependența.

Taxele nu repară familiile.

Mesajele de avertizare nu opresc singure un om care a început deja să creadă că următorul pariu îl va salva de toate celelalte.

Dar putem măcar să nu mai mințim.

Să nu mai numim „distracție” orice comportament care distruge.

Să nu mai confundăm accesul legal cu absența riscului.

Să nu mai tratăm dependența ca pe o slăbiciune morală a unor oameni proști, lipsiți de voință.

Pentru că mecanismul nu se hrănește doar din naivitate, ci din speranță, din frică, din rușine, din dorința de a repara. Din nevoia de a simți că, măcar o dată, viața îți dă înapoi ceva fără să mai muncești, să mai aștepți, să mai pierzi.

Și se hrănește inclusiv din inteligență. Pentru că o minte inteligentă poate construi justificări spectaculoase pentru un impuls foarte simplu.

Asta am încercat să observ în mine. Am vrut să văd ce se întâmplă în spațiul dintre impuls și gest. Cine apare acolo, cine vorbește, cine decide.

Și de aia am scris textul ăsta.

Nu ca să conving pe cineva să parieze. Nici ca să mă așez deasupra altora și să spun: „Eu am putut, deci puteți și voi!”

Asta ar fi inconștiență crudă îmbrăcată în motivație.

L-am scris pentru omul care încă mai crede că impulsul lui e o poruncă.

Pentru omul care se confundă cu vocea din cap.

Pentru omul care a pierdut bani, timp, încredere, relații și continuă să creadă că următorul pariu va repara tot ce au stricat celelalte.

Poate textul ăsta nu va ajuta pe nimeni. Poate va rămâne doar un articol citit într-o dimineață, între două notificări și o reclamă la o cotă mărită.

Dar poate, pentru cineva, va crea o secundă.

O pauză.

Un spațiu mic între gând și gest.

Atât cât să vadă că vocea spune: „Mai pune o dată.”

Doar că el nu e vocea.

E cel care o observă.

Share

Un călător se uită la panou.

Trenul lui are 40 de minute întârziere.

După zece minute, are 70.

După alte douăzeci, întârzierea urcă la 120 de minute. Trenul pare să înainteze prin timp, dar nu și prin spațiu.

Omul oftează, dar atât. Ce revoltă? Românii nu se mai revoltă când întârzie trenurile. Ar fi ca și cum te-ai enerva că apa e udă sau că s-a închis ghișeul în fața ta. Sunt fenomene naturale.

Își cumpără o cafea și continuă să privească panoul, cu speranța naivă că cifrele se vor rușina și vor începe să scadă.

Nu scad.

În apropiere, într-o clădire a sistemului feroviar românesc, lucrurile par să funcționeze mult mai bine. Există spațiu, marfă, stocuri. Există organizare. Există continuitate. Există chiar și un apartament, doar că nu pentru călători.

Și, mai ales, există ciocolată.

Mai puțin decât o ciocolată decentă

Singurul lucru care mergea ca pe șine

Într-o clădire din Gara de Nord, care aparține Ministerului Transporturilor și găzduiește Centrul Național de Calificare și Instruire Feroviară, echipa ministrului Radu Miruță a găsit ceva ce nimeni nu s-ar fi gândit să caute într-o instituție feroviară.

Un atelier de ciocolată.

Deci nu niște bomboane într-un sertar.

Un. Fucking. Atelier.

Cutii, forme, ingrediente, nocciola, organizare. Un mic ecosistem dulce, crescut între sânii administrației publice.

Plus un apartament în toată regula, care ar fi fost folosit de directoarea CENAFER, Anna Maria Dudaș.

Ceea ce ne arată, încă o dată, că statul român nu este incapabil să organizeze lucruri. E doar un mit. Statul e super capabil să creeze condiții de muncă și de trai, să sprijine inițiativa și să asigure continuitatea. Doar că nu pentru cetățean. Cetățeanul e proprietarul care nu știe că și-a dat clădirea în folosință.

Practic, doamna directoare pare să fi descoperit modelul perfect de antreprenoriat românesc: afacere aproape de casă, pentru că și casa era aproape de afacere. În aceeași clădire, mai exact.

Un antreprenor obișnuit care vrea să deschidă o cofetărie trebuie să găsească un spațiu, să plătească chirie, utilități, taxe, contabilitate, autorizații și să ofere periodic câte o bucată din corp diverselor instituții ale statului.

În varianta premium:

„Aveți acces într-o clădire publică?”

„Da.”

„Felicitări, aveți sediu social, punct de lucru și locuință!”

Start-Up Nation, dar chiar de la națiune.

Momentul de glorie absolută vine în timpul controlului, când un membru al echipei ministrului se uită la cutiile din jur și întreabă:

„Dar câtă nocciola mâncați, doamnă?”

Întrebare legitimă. Când găsești suficientă cremă de alune într-o instituție feroviară încât să schimbi mirosul Gării de Nord, vrei să înțelegi fenomenul.

Răspunsul directoarei intră direct în patrimoniul explicațiilor românești:

„Dau cadou la biserică. Am luat ca să dau la biserică.”

Și apoi lovitura finală:

„Eu nu mănânc dulciuri deloc.”

Sursă video

Splendid.

În România, când realitatea te prinde cu mâna-n borcan, nu trebuie să negi că există borcanul. Trebuie doar să explici că nu-ți place Nutella.

Te găsesc cu trei televizoare în portbagaj?

„Eu nici nu mă uit la televizor.”

Te găsesc cu șpagă?

„Nu știu ce-i cu banii ăștia, mie nu-mi plac banii și nici nu-s din localitate.”

Te găsesc cu un submarin în curte?

„Mie nu-mi place apa.”

Te găsesc într-un atelier de ciocolată amenajat într-o instituție publică?

„Eu nu mănânc dulciuri.”

Șah-mat, realitate!

Iar partea cu biserica ridică întreaga poveste la un nivel spiritual. Ciocolata nu mai era ciocolată, ci misiune pastorală.

Nocciola nu era stoc, ci ofrandă.

Atelierul nu era atelier. Era centrul național de calificare și instruire a pralinelor pentru viața de apoi.

Cât despre apartament, probabil chilie administrativă.

Așa că Ministerul Transporturilor poate anunța oficial PPPP, primul program guvernamental de mântuire din România: Prima Pralină pentru Parohii.

Trenurile pot întârzia.

Mântuirea circulă în alt sens.

Căile Statice Române

Înainte să ne entuziasmăm prea tare că Ministerul Transporturilor a descoperit diversificarea economică, trebuie să ieșim din atelier și să revenim pe peron.

Acolo, realitatea are mai puțin zahăr.

În 2025, trenurile de călători au circulat cu o viteză comercială medie de 42,61 kilometri pe oră. Nu viteza maximă atinsă pe o porțiune unde locomotiva prinde curaj, ci media efectivă a deplasării, cu opriri, restricții și tot ritualul feroviar românesc. În 2024 a fost 42,90 km/h. În 2023, 44,71 km/h.

La 42,61 km/h, trenurile românești mai mult stau decât merg.

Nimeni nu poate bate inovația românească în stat pe șine! NIMENI! Nici chiar indienii, ale căror trenuri chiar se deplasează, cu toate că un singur tren transportă probabil populația unui oraș mai mic de la noi.

Nu ne depășește nimeni la stat: România a dat umanității trenul care stă!

Pe hârtie, România administrează o rețea feroviară de peste 10.600 de kilometri. Pe șine, o bună parte din infrastructura asta e sub restricții de viteză, pentru că infrastructura îmbătrânită nu mai poate susține vitezele pentru care a fost construită. Chiar documentele strategice ale CFR vorbesc despre creșterea numărului restricțiilor și despre restanțele majore la reparațiile capitale.

Tradus din birocrateză în româna de zi cu zi:

Tehnic, șina poate 100.

Inginerul spune că ar fi mai sănătos 70.

Realitatea arată 30.

Iar mecanicul de locomotivă zice: „Vedem noi când ajungem.”

Compania care administrează această rețea, CFR SA, a încheiat preliminar anul 2025 cu o pierdere de 444,2 milioane de lei. Culmea optimismului contabil este că se așteptau la o pierdere și mai mare, de aproape 596,5 milioane. Deci compania a pierdut aproape jumătate de miliard de lei, dar poate spune liniștită că a pierdut mai performant decât planificase.

Iar, în România, ăsta e succes administrativ!

„Cât am pierdut?”

„444 de milioane, dar puteam pierde aproape 600!”

„Excelent! Pregătiți prezentarea cu rezultatele pozitive!”

Problema n-a apărut ieri și nici nu încape într-un singur bilanț. Pentru perioada 2021–2025, documente CFR estimau un deficit cumulat de finanțare a infrastructurii de aproximativ 12,5 miliarde de lei. În unii ani, fondurile publice nu acopereau nici jumătate din necesarul calculat pentru întreținere, reparații și funcționare.

Deci, statul subfinanțează ani la rând, infrastructura se degradează, apar restricții de viteză, trenurile întârzie, călătorii renunță, veniturile scad, companiile acumulează pierderi. Iar apoi statul se uită la cifre și concluzionează că transportul feroviar nu este performant. Curat ghinion românesc!

În 2025, numărul pasagerilor transportați pe calea ferată a coborât la aproximativ 64,4 milioane, cu 9,1% mai puțin decât în anul precedent. Iar scăderea a continuat și în primul trimestru din 2026, când transportul feroviar a pierdut încă 8,8% dintre pasageri față de aceeași perioadă din 2025.

Românii nu au abandonat trenul pentru că n-au mai avut chef de el. L-au abandonat pentru că, pentru a-l folosi, trebuie să ai o relație extrem de relaxată cu timpul, incertitudinea și suferința. Da, e o suferință să circuli cu trenul în România! Imaginează-ți acum o budă de tren și ți s-a tăiat orice poftă, nu doar de călătorit.

Biletul îți asigură locul, dar ora sosirii ține de hazard. E ca la păcănele. Păcănele pe șine.

Și totuși, în interiorul acestui sistem obosit, subfinanțat și lent, atelierul din Gara de Nord pare să fi găsit exact resursa pe care calea ferată o caută de decenii: continuitatea.

Trenurile se anulau, șinele se degradau, pasagerii dispăreau, pierderile creșteau.

Dar nocciola era pe stoc.

Pentru că statul român are două viteze.

Cu cetățeanul merge cu 42,61 kilometri pe oră.

Cu interesul personal merge ca uns.

Probabil cu cremă de alune.

Share

Bonus de întârziere

Pierderile sunt ale companiei.

Performanța financiară, însă, este personală.

La nivelul anului 2025, un director din CFR SA putea primi o indemnizație fixă de 50.000 de lei brut pe lună, plus o componentă variabilă anuală de 150.000 de lei brut. Adică până la 750.000 de lei într-un an, într-o companie care a pierdut 444 de milioane.

Probabil componenta variabilă depinde de cât variază ora sosirii.

Ca să înțelegem scara feroviară a valorilor: în grila oficială din 2025, un mecanic de locomotivă avea un salariu de bază brut de cel mult 8.550 de lei, iar un acar, puțin peste 6.000 de lei. Directorul câștiga într-o lună cât acarul în opt. Unul schimbă macazul. Celălalt schimbă, probabil, prezentarea PowerPoint în care pierderea devine „provocare operațională”.

Dar stați, că există și bonus anual! Că ce ne-am face noi fără bonusuri de neperformanță? Un salariu de 50.000 de lei brut nu poate fi lăsat să circule singur. Trebuie să-i atașezi și vagonul de „performanță”.

„Am pierdut doar 444 de milioane.”

„Față de?”

„Față de cele 596 de milioane pe care ne-am propus să le pierdem.”

„Remarcabil! Dați drumul la bonusuri!”

Între timp, un audit al Curții de Conturi privind perioada 2021–2023 a constatat nereguli „semnificative și generalizate” în administrarea patrimoniului CFR SA: investiții abandonate sau blocate, creanțe de zeci de milioane nerecuperate și bunuri gestionate defectuos. Până și haosul avea continuitate administrativă.

Așadar, CFR nu este o companie în care performanța lipsește.

Doar că se măsoară diferit.

Pentru călători: kilometri pe oră.

Pentru directori: lei pe lună.

Iar când primul număr scade și al doilea crește, cineva primește, probabil, o primă pentru că graficele s-au mișcat în două direcții simultan.

Ultima stație: realitatea

Și ne întoarcem în Gara de Nord.

Călătorul nostru încă se uită la panou. Întârzierea a mai crescut puțin, dar parcă te mai uiți. Ce înseamnă puțin? Oricum, timpul e doar un construct social.

Trenul întârzie.

Dar într-o clădire a sistemului feroviar, ciocolata a avut spațiu, ingrediente, organizare și continuitate.

Asta e, de fapt, povestea.

România nu este un stat care nu poate. Poate foarte bine, foarte repede și foarte eficient, dar nu pentru cetățean.

Pentru infrastructură nu sunt bani.

Pentru reparații sunt proceduri.

Pentru trenuri sunt restricții.

Pentru călători sunt întârzieri.

Pentru directori sunt indemnizații și bonusuri.

Iar pentru nocciola s-a găsit o cameră.

Atelierul de ciocolată din Gara de Nord nu e o anomalie. E cea mai sinceră rețetă a statului român: o clădire publică în care interesul personal funcționează la capacitate maximă, în timp ce serviciul public așteaptă pe peron.

Călătorul se mai uită o dată la panou și vede că trenul a trecut la „întârziere nedeterminată”. Fără număr, cum ar veni. Manele pe un panou din Gara de Nord.

Își termină cafeaua.

N-are rost să se enerveze.

Așa merg lucrurile.

Sau, de fapt, așa stau.

Doar ciocolata circulă.

Probabil spre biserică.

Share

Bine, dacă ar fi să traducem expresia în româna de zi cu zi, corect ar fi boss-ul statului. Pe sistemul: „Nicușoare, ești bine boss?”

Îl și văd pe boss-ul statului într-un treling Adibas, cu o șapcă și-un lănțoi de haur la gât, la o conferință de presă: „Care-i schema, boșilor?” Măcar de ar fi atât de haios, dacă altele nu-i ies.

„Ai un foc, șefu’?”

„Șefu’, cât e kilu’ de roșii?”

„Mare boss de boss!”

„Bine, booos!”

„Ce-i sus, boss?”

Cuvântul boss a suferit în România una dintre cele mai blană - ca să rămânem în zonă - schimbări de meserie din istoria limbii. În engleză înseamnă patron, conducător. La noi a ajuns semn de punctuație. Îl poți folosi la începutul, la mijlocul sau la sfârșitul propoziției și funcționează ca o poartă legată cu sârmă.

În fine, să revenim la „șeful statului”, boșii mei.

Expresia asta sună atât de autentic, încât zici că a ieșit direct de pe banda fabricii de românism. Că e produsul obsesiei noastre naționale pentru șefi, șefuți, șefuleți și șefi de șefi.

Doar că nu e. Expresia nu e de la daci. Ba, mai mult, nici măcar Constituția României nu spune că președintele este șeful statului.

Și atunci apare întrebarea barosană: cum a ajuns un termen juridic european să sune atât de românește?

Doar 26 de lei pe lună, boss!

Șeful care nu apare în Constituție

Dacă îl cauți pe boss în Constituție, nu-l găsești. Constituția României NU spune că președintele e șeful statului. A spus-o în comunism, dar am renunțat la expresie, dacă tot am zis s-o încercăm pe asta cu democrația.

Articolul 80 spune: „Președintele României reprezintă statul român…”

Atât.

Nicio urmă de „șef”, șefuleț, boss, bossan, bossultan.

Și atunci de ce jurnaliști, politicieni, comentatori de șezători la TV și de canapea îl fac pe Nicușor șef? De unde a apărut expresia asta în viețile noastre?

Din Franța. Mai exact, din expresia chef de l’État, preluată apoi în limbajul juridic european.

Englezii spun head of state.

Italienii spun capo dello Stato.

Germanii au Staatsoberhaupt, un cuvânt atât de nemțesc, încât tre’ să mergi la dentist după ce-l spui.

Noi am tradus-o aproape mot-à-mot și așa s-a născut „șeful statului”.

N-are expresia, săraca, nicio vină. Doar că noi, românii, am auzit cuvântul „șef” și am înțeles cu totul altceva.

Pentru că, în România, „șeful” nu este doar o funcție.

Este o stare de spirit.

Românul n-are treabă cu instituția. Are treabă cu șeful.

Se blochează un dosar la Primărie. Întreabă cineva „s-a respectat procedura?” Nu. Prima întrebare e „cine-i șefu’?”

Ai o problemă la ANAF. Nu cauți regulamentul, ci suni pe cineva care te poate trimite la un șefuleț.

Te oprește poliția. Nu te interesează ce scrie în lege, ci dacă „putem rezolva cumva, boss.”

Românul are o relație de tovărășie cu autoritatea. Nu caută instituția, caută omul. Nu caută regula, caută excepția. Nu caută funcționarul, caută boss-ul.

Și cred că de aia expresia „șeful statului” sună atât de românesc.

Când francezul aude chef de l'État, înțelege perfect despre ce e vorba.

Când românul aude „șeful statului”, înțelege că există, undeva, boss-ul suprem. Final boss-ul administrației. Ăla care rezolvă totul cu o combinație. „Păi nu vă rezolv eu, bossulicilor?”

De aici și replica pe care fiecare român a auzit-o cel puțin o dată în viață: „Lasă, boss, că vorbesc cu șefu’ și se rezolvă.”

Și, de cele mai multe ori, chiar se rezolvă.

Șefu’ bate legea

Dacă stăm bine să ne gândim, adevărata instituție națională nu e Administrația Prezidențială, Parlamentul sau Guvernul.

E șefu’.

Noi, românii, nu prea credem în sisteme. Credem în oameni. Nimic rău în asta, până e. Pentru că nu spunem „am legea de partea mea”, ci „am om”. „Îmi caut dreptatea în lege” se transformă în „îl cunosc pe director.”

„Procedura spune că…”

„Ce procedură? Lasă, boss, că rezolvăm noi cumva!”

Concret și extrem de românesc: am pile.

Pila nu e nimic altceva decât opusul unei instituții sănătoase. O instituție dintr-o democrație sănătoasă îi tratează pe toți la fel. Pila îți dă puterea să crezi că tu nu ești ca toți amărăștenii. Asta pentru că, în România, șeful bate legea. Poate închide ochii, poate semna ceva de nesemnat, poate urgenta, poate „rezolva”. Pentru o sumă modică, se poate orice. Oameni suntem!

În România, verbul „a rezolva” este mod de viață.

Nu explică nimeni cum.

Important e că TOTUL se rezolvă.

Boss-ul statului

Problema nu e că îi spunem președintelui „șeful statului”, ci că îl tratăm ca pe un șef. În România, șeful rezolvă, găsește o soluție, dă un telefon, vorbește cu alt șef. Șeful SE DESCURCĂ.

Iar noi proiectăm așteptările astea asupra președintelui.

Ajunge unu’ la Controceni și începem:

„De ce nu repară economia?”

„De ce nu face autostrăzi?”

„De ce nu scade prețurile?”

„De ce nu bagă corupții la pușcărie?”

„De ce nu revolvă naibii țara asta?”

De parcă președintele ar fi boss-ul unui SRL cu 19 milioane de angajați.

Și aici cred că expresia „șeful statului” ne joacă o festă. Ne face să uităm că, într-o democrație, președintele nu e șeful cetățenilor, directorul țării sau patronul statului.

Este un om pe care l-am ales ca să ne dezamăgească.

Știu că doare, mai ales că Nicușor a reușit performanța să ne dezamăgească în doar un an, dar asta e realitatea.

De aia fiecare începe ca salvator și sfârșește lamentabil. Nu, nu sunt toți la fel. NOI îi angajăm, în mintea noastră, pe o fișă a postului pe care n-au avut-o niciodată.

Pentru noi, nu e atât de important cine ajunge șeful statului.

Noi încă avem impresia că-i putem spune: „Rezolvă-ne și pe noi, boss, trăiască famelia ta!”

Share

„Marș la blugi și la banane, progresistule!”

„Muie, mucușoristule!”

„Rezistacul sulii!”

„Morții mă-tii de soroșist!”

„Toți sunteți proști!”

Mintea adoră etichetele. Creează foldere pentru diferite categorii, iar oamenii sunt plasați în aceste „căsuțe” după o analiză succintă, extrem de subiectivă. Creierul trebuie să „traducă” lumea, volumul de informații e enorm, așa că n-are timp de luxul analizei raționale. Ce să mai vorbim de empatie sau compasiune? Astea sunt „slăbiciuni” care ne încurcă la supraviețuire. Și creierul are un singur scop: să ne țină în viață.

Mersi că ții în viață acest proiect!

Și așa am ajuns să feliem lumea și s-o punem în caserole mentale.

„Ăla e suveranist, deci clar e prost!”

„Ăla e progresist, deci e vândut!”

„Ăla e patron, deci sclavagește oamenii!”

„Ăla e intelectual, deci e un snob arogant!”

„Ăla n-are facultate, deci e the skin of the dick!”

Generalizări transformate în prejudecăți, cu un singur beneficiu: confort psihic. Când tot bagi oameni în folder-ul „suveraniști”, te simți din ce în ce mai bine cu tine. Ești peste proștii ăia manipulabili. Și când te gândești că jumătate de țară locuiește în folderul tău mental, atingi o satisfacție vecină cu orgasmul.

„Suveranistul” care-i disprețuiește pe progresiști e în același film. Se simte special că apără valorile tradiționale de asaltul porcilor imperialiști. Îi crește sufletul când vede „armata” de pe TikTok, pușcă de emoție la o discuție despre blugi și banane, la o bere. „Suntem mulți, le rupem fâșul!”

Problema e că nici unul, nici altul nu urăște, de fapt, un om.

Urăște un folder.

Nu-l urăște pe Gheorghe, muncitor din Vaslui, care se trezește la cinci dimineața și încearcă să-și crească cei doi copii cât poate el de bine.

Urăște „suveranistul”.

Nu o urăște pe Andreea, medic rezident care face gărzi de 30 de ore și votează diferit.

Urăște „progresista”.

E mult mai ușor. Oamenii sunt complicați și cere timp să-i înțelegi. Iar noi n-avem timp de prostii, în lumea asta dată pe viteză 10x.

Folderele sunt simple. Ăla e așa, aia e așa, ăia sunt așa. Gata, dosarele sunt închise! Creierul iubește simplitatea, consumă mai puțină energie.

Subscribe now

De asta, propaganda nu vorbește niciodată despre indivizi, ci despre categorii. Nu ne spune „Uite-l pe Ion!”, ci ne zice de „ăștia”. Iar în clipa în care omul devine „ăștia”, îți dai delirul „dreptului la exprimare”: poți să-i înjuri, poți să-i umilești, poți să râzi de ei, poți să le dorești răul. Dispare orice disconfort moral. Pentru că nu mai vorbești despre un om, ci despre un folder. Iar folderele sunt cele mai tari chestii inventate de minte, pentru că n-au identitate.

Și e fascinant cât de eficient e mecanismul.

Un om spune o singură propoziție. În două secunde, îi verifici accentul, hainele, ce mașină conduce, ce politician a criticat, ce politician a lăudat, două-trei postări pe Facebook și gata! Dosarul e complet. Dosar cu șină, evident.

Nu mai trebuie să-l asculți, știi deja cine e. Sau, mai exact, crezi că știi.

Dar dacă ai vrea să vezi dincolo de folder?

Dacă ai afla că omul pe care tocmai l-ai făcut idiot și-a donat un rinichi unui necunoscut? Că și-a crescut singur copiii. Că și-a îngropat soția acum doi ani. Că face voluntariat în fiecare weekend.

Ce faci cu folderul?

Știi ce faci? Cel mai probabil, nimic. Pentru că eticheta pe care o pui cuiva îți protejează ție identitatea. Dacă renunți la etichetă, ești obligat să accepți realitatea: că omul din fața ta nu încape în capul tău. Iar asta îți dă cu ecran albastru.

Mintea preferă certitudinea greșită în locul incertitudinii adevărate. Ego-ul tău nu caută adevărul. Caută confirmări. Preferă să spună „știu SIGUR cum e ăsta!”, în loc de „nu știu absolut nimic despre lumea asta, hai să-l ascult!” Iar asta e și mai greu dacă ești român: cum să recunoști că nu știi??? Doamne ferește!

De asta pe internet nu mai există conversații, ci foldere care se ceartă între ele.

Suveraniști contra progresiști.

Bugetari contra privați.

Boomeri contra gen Z.

Vaccinați contra nevaccinați.

Credincioși contra atei.

Bărbați contra femei.

Stânga contra dreapta.

Și fiecare tabără e absolut convinsă că cealaltă e alcătuită din niște idioți.

Evoluție umană de cea mai bună calitate!

Peste 8 miliarde de oameni diferiți, iar noi ne chinuim să-i înghesuim în cinci-șase cutii.

Și nu, problema nu e că există tabere. Ele au existat din momentul în care ne-am adunat în triburi și vor continua să existe. Baiul e că am uitat că am ales o anumită tabără și nu mai vrem/știm/putem să vedem în afara ei.

Am uitat că înainte să fim „suveraniști”, „progresiști”, „corporatiști”, „tradiționaliști”, „patroni”, „muncitori”, „influenceri” sau orice altă etichetă la modă, suntem fucking oameni! Fiecare cu povestea lui. Și fiecare om pe care îl bagi într-o caserolă mentală ascunde o poveste suficient de puternică încât, dacă ai avea răbdarea s-o asculți până la capăt, probabil ți-ar fi foarte greu să-l mai urăști.

Faptul că gândim diferit ne-a adus unde suntem. Iar acum suntem în punctul în care nu mai gândim în oameni, ci în etichete.

Nici nu apuci să spui cum te cheamă și deja ești „prostul” din folderul meu.

Share

E weekend, așa că mai facem o plimbare prin România. Doar că, de data asta, mergem atât de departe în trecut, încât România nici măcar nu există. Nu existau daci. Nu existau voievozi. Nu existau români, Nu exista nici măcar istorie, așa cum o știm.

Știți ce exista?

VIAȚĂ! În cea mai pură formă a ei.

Prima oprire: în Banat, unde au fost descoperite rămășițele unuia dintre cei mai vechi oameni moderni din Europa. Iar ADN-ul lui avea să rescrie o parte din povestea primilor oameni care au ajuns pe continent.

A doua: în Dobrogea, într-o peșteră în care Soarele n-a mai pătruns de milioane de ani. Cu toate astea, viața nu doar că a înflorit, ci și-a construit propriile reguli. Pentru că viața găsește tot timpul o cale. O lume care funcționează fără lumină și fără să-i pese de noi. Practic, natura a zis: „Țineți-vă fotosinteza, că mă descurc și fără ea!”

Pe scurt, călătorim cu milioane de ani înainte de primul dac, domnitor, înainte de primul oraș și înainte ca cineva să fi inventat ideea de graniță. E genul de călătorie care îți schimbă perspectiva. Pentru că îți dai seama că statul român este unul dintre cele mai tinere lucruri din România.

Secrete pe scurt este unul dintre modurile prin care le mulțumesc celor care susțin financiar România Secretă. Dacă vrei să intri și tu în culisele acestor povești, click mai jos.

Susțin, e un fleac pentru mine!

Cel mai vechi „român” n-a fost dac

Sper să nu-i dezamăgesc pe unii, dar dacii n-au fost primii pe aici. De-a dreptul șocant! Asta înseamnă că a existat o civilizație și mai tare, înainte de daci? Oare ce-o fi inventat? Aveau tuneluri? 5G? Pâine feliată?

Nu chiar

N-au fost buricul lumii, cum știm că erau dacii, ci vorbim de primii oameni care s-au rătăcit prin locurile astea. Imaginați-vă: să ai la dispoziție toată lumea, acum vreo 40.000 de ani, fără vreo graniță, fără pământ revendicat de cineva, să te poți stabili oriunde, da’ să zici: „O să ne punem în peștera asta, n-are ce să fie rău.”

Well…

Read more