E weekend, ne relaxăm și dăm un shot de Românie!

Avem două subiecte care par inventate de un scenarist cu marfă bună.

Primul - sovieticii scot uraniu din România sub un nume fals, într-o atmosferă de secret nuclear și colonie economică mascată.

Al doilea - o insulă otomană cu bazar, moschee și parfum de cafea turcească dispare complet sub ape.

Adică fix genul de povești care te fac să realizezi că România are uneori mai mult material cinematic decât Hollywood-ul. Doar că noi îl ținem îngropat prin arhive.

Secrete pe scurt e unul dintre modurile prin care le mulțumesc celor care susțin financiar acest proiect. Deci, dacă vrei să faci și tu parte din acest club select, click mai jos.

Doar 26 de lei shot-ul

Să-i dăm drumul.

Băița–Sovromcuarț: colonia nucleară ascunsă din Apuseni

Dacă auzi cuarț, probabil te gândești la niște bijuterii frumoase, numa’ bune de pus pe Insta. Doar că nu suntem în 2026, ci în anii ‘50, când „cuarț” putea însemna total altceva. Cum? Păi avem URSS-ul, care e cu bocancul pe România și cu diversiunea în ADN. Așa că înființează Sovromcuarț și încep să extragă.

Read more

Am pornit de la a scrie altfel despre istorie și am ajuns la un loc în care găsești materiale în mai multe stiluri, pe tematici diverse. Un fel de ghiveci socio-cultural-istoric. Un ghiveci din ăla bun, de-ți vine să-l ungi pe o felie de pită caldă. Scuze dacă ți-am făcut poftă. Mi-am făcut și mie :))

În același loc găsești chestii din categoria „n-are cum, nu există așa ceva!”, cum ar fi blocul cu un singur balcon. Analize precum cea despre cimitirele industriei românești. Povești incredibile, ca cea a fetei din dulap. Materiale de psihologie socială. Poveștile unor oameni care au trecut lumea prin filtrele lor și au văzut-o altfel. Oameni care au îndrăznit să viseze. Seriale precum cele despre corupție sau educație. Satiră, fie că e vorba de misoginism, grătare sau cutii de pantofi. Portretele unor români secreți. Texte de suflet. Primești, în exclusivitate, fragmente din cartea pe care o scriu - „A fi și a nu fi. În același timp”. Abonații plătitori au seriale dedicate plus conținut exclusiv.

Am construit un loc în care „ne” râdem de noi, cu noi. Dar ne și uităm în oglindă. Și, de multe ori, nu ne place ce vedem. Dar de aia sunt faine oglinzile, că n-ai cum să le păcălești. Și de aia e bine să intri, din când în când, într-o cameră cu oglinzi. Cum e România secretă.

Albastru de Transilvania

Și dacă nu era suficient, azi dau drumul unui serial nou. Se numește „Albastru de Transilvania”. Vreau să spun, în stilul meu, poveștile marilor familii nobiliare care au scris destinul acestei regiuni. Pentru că Transilvania s-a construit în jurul unor centre de putere care nu semănă deloc cu imaginea idilică din broșurile turistice. În spatele orașelor, al bisericilor și al peisajelor frumoase au stat familii care au controlat resurse, funcții, vieți.

Dincolo de nume, erau adevărate structuri de influență.

Familiile nobiliare au modelat istoria. Au stabilit reguli, au negociat alianțe, au împins regiunea într-o direcție sau alta, uneori fără ca restul populației să aibă vreun cuvânt de spus. De fapt, de cele mai multe ori. Nu-i păsa nimănui de părerile despre viață ale unor țărani. Mai puține opinii, mai multă sapă, că pământul nu se lucrează singur!

Seria asta intră exact acolo unde lucrurile devin interesante: în culisele acestor familii. În decizii controversate, în conflicte care trebuiau să rămână sub covorul roșu, în mecanismele prin care puterea se transmitea și se conserva.

Și, inevitabil, în momentele în care totul se duce naibii.

Pentru că fiecare familie, indiferent cât de stabilă a părut, are undeva în istoria ei un punct în care lucrurile au scăpat de sub control.

Asta e „Albastru de Transilvania”.

Și nu puteam începe cu altă familie decât cu Bánffy.

Castelul Bánffy. Ultimul bal

Foto via

Bonțida, 1944.

Atmosfera din castel seamănă cu momentele de după o petrecere care s-a terminat prost. Dar invitații la „petrecerea” asta nu au puls. Sunt martorii tăcuți ai istoriei.

Mobila stă la locul ei, impecabilă, de parcă așteaptă să fie pusă la treabă din nou.

Într-un colț, un pian deschis. Capacul ridicat, clapele intacte. Le e dor de niște degete.

Singurii locatari ai castelului sunt oamenii pictați în tablouri. Dar pe ei nu-i întreabă nimeni nimic.

Câteva statui fac ce știu mai bine: tac.

Din exterior se aud pași grăbiți și ordine scurte. Ritmul e altul decât cel cu care era obișnuit castelul. Aici se dansa. Acum se tropăie.

Apar primele flăcări. Lemnul se aprinde repede. Focul are tot timpul din lume. Și nu iartă.

Camerele care găzduiau baluri, negocieri și întâlniri politice devin, una câte una, simple spații goale în care arde trecutul.

În acest moment, Castelul Bánffy de la Bonțida nu e doar o clădire în flăcări. E un simbol care se prăbușește sub ochii celor care nu mai au cum să-l apere. În câteva ore, tot ce însemna autoritate, continuitate și prestigiu se transformă în ruină.

Și rămâne o întrebare, pe care nimeni nu și-a pus-o la timp: cât de solidă e o putere care depinde de o lume care poate dispărea peste noapte?

O familie care controla jocul

În Transilvania medievală și premodernă, puterea nu se măsura doar în bani. Conta unde erai plasat în rețeaua de influență și câte uși se deschideau când îți rosteai numele.

Iar numele Bánffy deschidea multe.

Familia apare documentar în marile arhive medievale încă din secolele XIII-XIV, legată de linia Losonczi. Apoi, încet, dar sigur, intră în categoria acelor familii care nu mai sunt doar „nobile”, ci utile sistemului. Iar în lumea aia, utilitatea era aur curat.

Bánffy nu era o familie care stătea frumos în ramă, cu peruci, blazoane și aer de superioritate muzeală. Era o familie prinsă direct în mecanismele de putere ale Transilvaniei: funcții administrative, domenii, alianțe, influență politică, relații cu marile centre de decizie.

Pe scurt: nu erau de decor. Erau o parte importantă a sistemului. Iar sistemul…

Transilvania, mai ales în perioada Principatului și apoi în epoca habsburgică, nu funcționa ca un stat modern, cu „instituții” și proceduri clare. Să fim serioși. Puterea circula prin familii, loialități, căsătorii strategice, funcții, datorii și favoruri. Un fel de board aristocratic, doar că în loc de PowerPoint aveai sigilii, scrisori și risc real să-ți pierzi capul dacă jucai prost.

Iar familia Bánffy a știut să-și facă loc la masă. A acumulat proprietăți, a dat oameni importanți în administrație și politică, a legat Bonțida de propria imagine de forță și continuitate.

Iar asta e cheia: Bánffy e mai mult decât încă o familie de îmbuibați care și-au făcut de cap. E un mod de a înțelege Transilvania ca regiune condusă mult timp de rețele aristocratice. O lume în care destinul multora era decis de foarte puțini.

Restul populației? Muncea, plătea, tăcea. Istoria avea acționari majoritari. Poporul era trecut la „costuri operaționale”.

Iar castelul de la Bonțida devine, treptat, vitrina acestei puteri. Doar o reședință? Nu. O declarație în piatră: suntem aici, contăm, lumea trebuie să știe cât de șmecheri suntem.

Dar istoria are o plăcere perversă să verifice astfel de declarații.

Doar 26 de lei/lună

Când greșești jocul, îți pierzi capul

Foto via

Beclean, 1674.

Un bărbat e adus pe eșafod și îngenunchează.

Nu e un criminal de rând.

E Dénes Bánffy, unul dintre cei mai puternici oameni din Transilvania.

Iar în câteva momente urmează să-și piardă capul. La propriu.

Asta e partea mai puțin romantică: lumea nobililor transilvăneni nu era doar despre baluri, cultură și palate. Era și despre paranoia. Alianțe fragile. Orgolii uriașe. Familii care se ridicau și cădeau violent.

În secolul XVII, Transilvania era prinsă între Imperiul Otoman și Habsburgi, într-un joc politic în care loialitățile se schimbau mai rapid ca șosetele și orice greșeală putea deveni fatală.

Dénes Bánffy ajunge una dintre figurile importante ale epocii, apropiat de marile cercuri de putere. Problema e că, într-o lume construită pe influență și suspiciune, succesul atrage rapid dușmani.

Documentele arată că Dénes Bánffy a fost executat pentru lezmajestate și alte capete de acuzare. Și aici apare detaliul care spune tot despre epocă: în aristocrația transilvăneană, nu trebuia neapărat să fii vinovat. Trebuia doar să devii incomod.

Execuția lui Dénes Bánffy devine unul dintre cele mai puternice semnale că puterea nobilimii venea cu un preț foarte clar: cu cât urcai mai sus, cu atât cădeai mai brutal.

Iar familia Bánffy învață rapid lecția asta.

În Transilvania medievală și premodernă, castelul depășea simbolismul prestigiului. Era și fortăreață într-un joc în care nimeni nu rămânea intangibil prea mult timp.

Versailles-ul Transilvaniei

Foto via

E seară la Bonțida.

Trăsurile opresc una după alta în fața castelului. Caii pufăie în aerul rece. Vizitii coboară, deschid uși, iar din trăsuri ies doamne îmbrăcate în mătase și bărbați care au aerul ăla de „io conduc lumea, plebeilor”.

Lumina din castel evadează prin ferestre și se întinde pe câmp. Din interior se aud voci, râsete, clinchete de tacâmuri, pahare, muzică. E ca la un party corporatist de azi, doar că altfel.

Undeva, într-o sală, se discută aprins despre „cum să stoarcem mai mulți bani de la săracii ăștia”.

În alta, se negociază.

În alta, cineva decide ceva ce va afecta mii de oameni care n-au ce căuta într-un castel și nici nu vor afla vreodată că s-a discutat despre ei.

Asta era aristocrația transilvăneană în perioada ei de glorie: eleganță la suprafață, putere dedesubt. Iar Castelul Bánffy devenise una dintre cele mai clare expresii ale lumii ăsteia.

Primele construcții importante apar încă din secolul al XV-lea, dar transformarea majoră începe în secolul XVIII, mai ales după 1747, când Dénes Bánffy începe extinderea domeniului într-un stil baroc inspirat puternic de moda austriacă a vremii.

Treptat, Bonțida se transformă într-un complex aristocratic uriaș. Curți interioare. Grădini ornamentale. Grajduri impresionante. Sculpturi. Saloane pentru baluri. O bibliotecă serioasă. Totul gândit să transmită mesaje: familie importantă, avere mare, influență stabilă.

Și funcționa.

Castelul ajunge cunoscut drept „Versailles-ul Transilvaniei”. Sigur, aristocrația europeană avea o pasiune aproape comică să compare orice palat mai mare cu Versailles-ul francez. Era varianta epocii pentru „lux premium”. Dar Bonțida chiar impresiona.

Mulți călători străini care au trecut prin Transilvania în secolele XVIII-XIX menționează castelul în jurnalele lor. Au fost impresionați mai ales de atmosferă. Era genul de loc care trebuia să te facă să simți diferența dintre „cei care conduc” și restul lumii.

Și poate cel mai interesant lucru e că familia Bánffy înțelegea perfect puterea imaginii. Castelul era o propagandă arhitecturală.

Totul transmitea stabilitate și rafinament într-o regiune care, istoric vorbind, rareori fusese stabilă. Transilvania trecuse prin războaie, schimbări de administrație, tensiuni între imperii și conflicte religioase. Iar în mijlocul tuturor acestor turbulențe, aristocrația ridica palate care spuneau: „Noi suntem permanenți.”

Istoria, evident, își pregătea deja replica.

Share

Ultimul aristocrat lucid

Foto via

Budapesta, începutul anilor ’20.

Într-o încăpere elegantă, un bărbat stă aplecat peste niște documente. Costumul de pe el e impecabil. Privirea, pierdută.

Pe birou sunt hărți, telegrame și rapoarte diplomatice. Europa tocmai a ieșit din Primul Război Mondial și arată ca un om care încearcă să pară întreg după ce i-a tras cineva un scaun în cap.

Bărbatul știe foarte bine că lumea lui se termină.

Îl cheamă Miklós Bánffy. Și e, probabil, unul dintre cei mai interesanți aristocrați pe care i-a produs Transilvania.

Născut în 1873, la Cluj, Miklós Bánffy pare construit special pentru o epocă în care elitele încă aveau impresia că rafinamentul poate ține lumea întreagă în echilibru. A fost politician, ministru de externe al Ungariei între 1921 și 1922, scriitor, grafician, director al Operei din Budapesta și om de salon aristocratic într-o Europă care începea deja să urască aristocrația. Și ultimul proprietar al Castelului de la Bonțida.

Și poate tocmai de aia e atât de fascinant. Pentru că Miklós Bánffy nu e doar un aristocrat care trăiește prăbușirea unei lumi. E un aristocrat care o înțelege.

După Tratatul de la Trianon din 1920, familia pierde o parte importantă din influența politică și din proprietăți. Transilvania intră în componența României, iar vechea aristocrație maghiară începe să trăiască ceva ce nu prea fusese obligată să experimenteze până atunci: nesiguranța.

În timp ce mulți nobili încă se comportau ca și cum lumea veche putea fi salvată prin suficientă aroganță și suficient coniac, Miklós Bánffy vede clar că tot sistemul aristocratic începe să crape. Și face ceva neașteptat: scrie despre asta.

În „Trilogia transilvană” descrie cu o luciditate aproape dureroasă decăderea aristocrației maghiare dinaintea Primului Război Mondial. Baluri, orgolii, intrigi politice, oameni convinși că lumea li se cuvine pentru eternitate.

Dacă o citești azi, ai senzația că aristocrația transilvăneană își scria singură necrologul, între două pahare de vin și un vals.

Când istoria intră cu torța

În 1944, lumea familiei Bánffy se prăbușește.

Europa arde din nou, iar Transilvania devine teritoriu traversat de armate și frică. Se făceau calcule disperate. Frontul se apropie de Bonțida ca o furtună care nu mai poate fi negociată cu niciun titlu nobiliar și cu niciun blazon.

Miklós Bánffy înțelege foarte repede că aristocrația central-europeană nu mai controlează nimic. Nici măcar propria supraviețuire. Și poate cel mai ironic lucru e că omul care descrisese atât de lucid sfârșitul unei lumi ajunge să-l trăiască live.

În octombrie 1944, trupele germane aflate în retragere incendiază Castelul Bánffy de la Bonțida. Mobilierul e distrus. Biblioteca dispare aproape complet. În saloanele de bal dansează focul, care se plimbă prin tot castelul, ca o notă de plată a istoriei.

Iar simbolismul momentului e puternic. Timp de secole, aristocrația transilvăneană a construit palate care transmiteau permanență. Stabilitate. Continuitate.

Apoi, vine secolul XX și dă reset: orice lume care se crede eternă devine, la un moment dat, decor pentru epilog.

După război, noul regim comunist termină ce a început focul. Proprietățile familiei sunt confiscate. Aristocrația devine „dușman de clasă”. Iar oamenii care controlaseră regiuni întregi ajung brusc relicve politice într-o lume care acum glorifica muncitorul și tractorul.

Și aici apare una dintre cele mai mari ironii ale istoriei transilvănene: familii care timp de secole au decis destinele altora descoperă, aproape peste noapte, cum e să nu mai controlezi nimic.

Subscribe now

O lume extravagantă construită pe spatele altora

Sigur, când vorbești de aristocrația transilvăneană, există tentația să te lași sedus complet de decor. Și e ușor să cazi în plasă. Castele. Baluri. Biblioteci. Oameni care vorbeau franceză, germană și maghiară în aceeași conversație, ca și cum ar schimba posturile la radio.

Familia Bánffy făcea parte din lumea asta sofisticată, în care cultura și puterea mergeau mână în mână. Miklós Bánffy conducea Teatrul de Stat și Opera din Budapesta, scria, negocia diplomatic la nivel european. Castelul de la Bonțida găzduia serate elegante și întâlniri politice.

Dar cine plătea nota pentru toate astea?

Evident, plebea.

Lumea aristocratică a Transilvaniei nu cultiva și recolta bani. Îi punea pe alții să cultive și să recolte pământul și, astfel, se umplea de bani. Ca orice sistem feudal, vorbim despre o societate profund inegală, în care majoritatea populației era într-un soi de sclavagism acceptabil.

În timp ce în saloanele nobiliare se vorbea despre cultură europeană și rafinament, mare parte din populația rurală trăia într-o logică simplă: muncă, taxe, supraviețuire.

Și poate aici apare adevărata contradicție a aristocrației transilvănene.

A produs cultură reală.

A produs administrație.

A produs oameni sofisticați.

Dar a construit toate astea într-o lume în care puterea era deținută de foarte puțini. Ca în toată istoria umanității, de altfel.

Restul? Ciocu’ mic și la muncă! Palatele, vilele și corporațiile nu se construiesc singure!

Dar istoria are un talent special să taxeze sistemele care uită prea mult de cei de sub ele.

De la bal la festival

Foto via

Dacă i-ai fi spus unui conte Bánffy din secolul XVIII că, într-o zi, curtea castelului de la Bonțida va fi plină de oameni în cizme de gumă, pline de noroi, cu burgeri gourmet într-o mână și bere artizanală în cealaltă, probabil ar fi cerut imediat doctorul familiei.

Și, totuși, istoria are un umor foarte special.

După deceniile comuniste, Castelul Bánffy a rămas o ruină elegantă. Pereți dărâmați. Saloane goale. Uitare. Bucăți dintr-o lume care nu mai există. Mult timp, Bonțida a arătat ca fotografia unei aristocrații care a pierdut definitiv războiul cu secolul XX. Și nu existau speranțe mari nici pentru secolul XXI.

Apoi, a început reconstrucția.

Încet. Greu. Cu bani puțini și răbdare multă. Între 1990 și 2000, apar primele proiecte serioase de restaurare, inclusiv prin colaborări internaționale. Castelul reintră, treptat, în circuitul cultural.

Și aici se produce transformarea în care povestea e cu happy end.

Locul construit ca simbol al separării sociale devine, peste secole, spațiul în care se unesc zeci de mii de oameni veniți din toate colțurile lumii.

Bonțida nu mai găzduiește aristocrați.

Găzduiește festivalieri.

Nu se mai discută alianțe politice.

Se caută semnal la telefon și prieteni pierduți prin mulțime.

Iar castelul, care a supraviețuit incendiului, comunismului și ruinării, asistă acum la ceva ce probabil n-ar fi anticipat nimeni din familia Bánffy: o nouă formă de ritual colectiv.

Sigur, Electric Castle nu „salvează” istoria. O transformă. Scrie povești noi despre prietenii, despre emoții, despre relații, despre libertate. Iar castelul veghează. Și apare pe Instagram, ca decor pentru noi istorii.

Și există ceva poetic aici. Bonțida continuă să facă exact ce făcea acum două sute de ani: atrage oameni.

Doar că publicul s-a schimbat.

Și poate că asta e adevărata lecție a familiei Bánffy.

Puterea dispare.

Imperiile crapă.

Aristocrațiile mor.

Dar locurile rămân suficient de încăpățânate încât să primească alte povești.

Familiile nobiliare au dispărut ca forță politică, dar urmele lor au rămas peste tot în Transilvania: în castele, în biserici, în orașe, în arhitectură, în felul în care regiunea s-a dezvoltat și în diferențele care încă se simt între lumi construite de aceleași imperii, dar pentru oameni foarte diferiți.

Iar „Albastru de Transilvania” exact asta va face mai departe. Va intra în poveștile acestor familii care au construit palate superbe, au controlat regiuni întregi, au produs cultură, au acumulat putere și, la un moment dat, au descoperit ce descoperă toate elitele convinse că sunt permanente: că istoria nu semnează contracte pe viață cu nimeni.

Share

Dex-ul zice: teritoriu, granițe, administrație.

Sună bine, dar nu asta e țara.

Țara sunt oamenii.

Tu. Eu. Ea. El. Noi.

O mână de oameni care s-au trezit, fără să fie întrebați, în același loc de pe hartă.
Și de acolo… Dumnezo cu mila. Kunis.

Avem tendința să vorbim despre „români” ca despre un concept. Dar, uneori, evităm să ne uităm la români ca la oameni. Pentru că oamenii vin la pachet cu povești. Și poveștile cer timp. Iar noi nu mai avem răbdare să ascultăm povești, dacă nu încap într-un clip de 30 de secunde. Pentru că ne-am obișnuit cu povești ambalate. Cu filtre care decantează realitatea și o fac „perfectă”. Cu hook-uri care țipă.

Și am ratat esențialul: viața nu se întâmplă în breaking news-uri. Se întâmplă în liniștea dintre ele.

Așa a apărut ideea asta. Să mă opresc. Să observ. Și să spun povești. Poveștile unor oameni reali. Nemachiați. Fără filtre. Fără roluri.

Pentru că România nu e un concept.

E un insectar de vieți și de povești.

Iar unele dintre ele nu mai au unde să se ascundă.

Români secreți.

Sânziana Tarța: „un puzzle care se tot recompune”

Pe Sânzi o știu din copilărie spre adolescență. Am fost la dans împreună. Da, am făcut dans sportiv de performanță. Deal with it.

A fost tot timpul artista. Rebela. Nonconformista. În gândire, în atitudine, în felul în care se îmbrăca. În felul în care se juca cu viața. Era tipa aia care părea că nu știe ce-s alea granițe la minte și se putea exprima cum voia mușchiul ei creativ.

Nu e întâmplător că Sânziana e azi actriță la Teatrul Național Cluj-Napoca. Dar e mai mult de atât.

„Pentru că nu îmi plac sertarele în care de multe ori ne înghesuim singuri, aș zice că Sânziana Tarța e un puzzle care se tot recompune. Cred că o să așez ultima piesă în ultima zi. Până atunci, nu știu sigur cum „arăt".

Mi-e greu să aleg un rol în care mă simt cel mai bine. Nici la teatru nu pot să aleg un singur rol care îmi place sau unul care îmi place cel mai mult. Mă lupt să-mi placă toate în egală măsură, pentru că eu le joc. E timp din timpul meu. Așadar: fiică, soră, mătușă, nepoată, iubită, prietenă, actriță, artist vizual, performer, cântăreață, dansatoare, om, femeie, angajată, profesoară. Toate mă învață și mă cresc.”

Pentru că stau de vorbă cu o actriță, sunt curios ce se întâmplă când rolurile dispar. Așa că o întreb cum ar arăta o lume fără roluri, fără măști?

Și nu-mi livrează o replică de scenă.

„Nu știu. Ar putea fi ideală sau un mare dezastru.”

Asta e problema cu libertatea: nu vine cu instrucțiuni de folosire. Nu vine cu promisiunea că o să-ți placă ce găsești dincolo de măști. Cât de TU îți dai voie să fii? Că e foarte simplu să zici „sunt liber!” Mai greuț e chiar să fii. E ca aia cu adevărul: cu toții ni-l dorim, până îl aflăm și nu ne place. Nu e adevărul care ne convine.

Insist să aflu cine e Sânziana dincolo de roluri. Și-mi răspunde atât de… uman.

„O ființă care caută un sens și o formă. Care lucrează mult pentru asta și care crede că mai are în continuare mult de lucru.”

Simplu, nu? Aproape banal. Dar dacă stai puțin cu răspunsul ăsta, te lovește. Pentru că nu mai e doar despre ea, ci despre noi toți. Cu toții suntem ființe care „caută un sens și o formă”. Doar că unii au curajul să spună asta cu voce tare. Iar alții se ascund după job-uri, relații, roluri, statut.

Oameni, locuri și povești

Ce e arta pentru o artistă

Pentru Sânziana, arta e mai mult decât o etichetă. E un proces. Un limbaj. E un mod de a încerca să ne înțelegem. Și de aia îmi răspunde atât de natural când o întreb cum traduce ea lumea.

„Încă învăț limba.”

Trăim vremuri în care toată lumea are o opinie despre orice. Iar dacă e vorba de România, suntem mereu deschiși la șlițul cu păreri. Nici arta nu scapă.

Unul vede o banană lipită cu scotch de un perete, zice „genial!” și dă milioane pe ea. Altul zice: „Ce țeapă!”

Unul aude un băiat rom care bate cu lingura într-o găleată și i se pare un super act artistic. Altul zice că e „subcultură”.

„De ce ne e atât de greu să acceptăm că arta nu e elitistă, ci universală?”, o întreb pe Sânziana.

„Pentru că ne place să catalogăm. Pentru că mintea noastră are nevoie de reguli, de limite, de ierarhii. Și arta ne provoacă fix acolo unde noi vrem să constrângem. Dar e normal să vedem lucrurile diferit. Și poate de aici apare și frumusețea.”

Îi dau dreptate. Frumusețea e în faptul că doi oameni pot să vadă același lucru și să-și creeze două lumi complet diferite în cap. Cum spuneam într-un text: trăim în 8,2 miliarde de lumi diferite.

Simfonia libertății

Dar pentru Sânziana, arta nu e doar o formă de expresie. E și întoarcere. Spre cine ai fost. Spre oamenii care te-au făcut om. Spre poveștile care așteaptă să fie spuse.

Noul ei solo performance, Simfonia libertății, nu e doar un spectacol. E un proces personal pus pe scenă.

Pentru că în postarea de pe facebook a scris că sursa de inspirație pentru acest performance au fost bunicii ei, am întrebat-o: „Cine va juca: Sânziana-nepoata-fiica sau Sânziana actrița? Suntem bunicii și părinții noștri sau suntem identități construite ca un puzzle?”

„Cred că suntem totul și nimic în egală măsură. Spectacolul este despre ei și despre mine. Frânturi de amintiri, discuții, fragmente din autobiografia bunicului și bucăți de text dintr-un caiet/jurnal găsit de mama în care am descoperit scrisul bunicii, tăceri, lucruri nespuse, întrebări nerostite. Am decis să fac acest performance ca să mai deznod ațele poveștilor de familie, să încerc să dau spațiu, glas, să înțeleg, să accept.”

Unele povești nu se termină. Se transmit. Și, dacă ai curaj, le continui. Sau le desfaci. Iar Sânziana are acest curaj.

Libertarea, în cazul ăsta, nu e un slogan de pus pe tricou. E ceva mult mai personal. Și am întrebat-o ce înseamnă libertatea pentru ea.

„În primul rând, un mod de a gândi. De multe ori mă surprind că mă limitez singură. De acolo pornește totul.”

Deci nu sistemul. Nu societatea. Nu „ceilalți”. Noi suntem singurii care ne creăm închisori în minți.

Și ajungem, inevitabil, la întrebarea aia care apare pe la 3 noaptea, la o beție: suntem liberi sau doar ne place să credem asta?

Credem că avem libertatea de a alege, dar s-a demonstrat de prea multe ori, de-a lungul istoriei, că alegerile noastre au fost/pot fi manipulate foarte ușor. Ne considerăm liberi, dar suntem sclavii algoritmilor de pe internet. Urlăm „LIBERTATE!”, dar ne scăldăm în apele călduțe ale conformismului. Stat, corporații, job-uri, roluri. E libertatea o iluzie?

Și da, și nu. Mă gândesc de multe ori la pasărea din colivie care nu zboară, deși ușa e deschisă. Cred că contează felul în care ne raportăm noi la ce ni se întâmplă și unde alegem să ne poziționăm. În colivie sau în afara ei. Cred că de multe ori colivia e o iluzie.

Puteți asista la premiera solo performance-ului Sânzianei sâmbătă, 9 mai, de la ora 19:00, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, strada Constantin Daicoviciu, nr. 2, Cluj-Napoca. Bilete, aici.

Share

Gigi se duce la frigider, să admire prada vânată cu o seară înainte de la supermarket. Caserole peste caserole de extaz. Ia una de mici, o amușină și… nimic. Nu simte fiorul ăla cunoscut, care îi străbate organismul de fiecare dată când miroase carne crudă. A simțit mirosul, dar nu s-a trezit fiorul. Ciudat. Pune caserola înapoi în seif și își spune că e de la mahmureală. Gigi era de câteva zile în cantonament de pregătire pentru 1 Mai.

E ZIUA AIA. Pleacă la cabană cu băieții. Nu e orice zi. E un ritual. În fiecare an, în această dată marcată cu roșu în calendarul grătargiilor, bărbați din toată România se strâng în grupuri, pun carne pe foc, o stropesc cu bere și urlă la Lună. Descătușează sălbaticii din ei. E un omagiu adus strămoșilor care trebuiau să vâneze pentru fiecare masă.

Mai puțin decât mici în oraș

Gigi bagă micul dejun. Ouă, dar fără carne. A vrut să pună și niște șuncă, niște cârnați, niște slănină, dar ceva din el a zis „NU! DOAR OUĂ ȘI SALATĂ!” Foarte ciudat. Nu-și amintea de o dimineață de adult în care să nu fi mâncat carne.

Poate e de la berea de aseară, că „naiba știe ce pun ăștia în bere acuma, nu se mai face bere ca pe vremuri!!!”

Împachetează tot în mașină și pornește spre întâlnirea cu ceilalți vânători-culegători.

Ajung la cabană.

Despachetează rapid și dau drumul la foc.

O movilă de carne aștepta cuminte să fie sacrificată pe altarul încins. Gigi se uita la carne și… NIMIC. Fiorul refuza să apară.

Fără să realizeze, a scos pe gură cuvintele pe care nu credea că le va rosti vreodată:

„Bă, nu cred că am poftă de carne…”

Tăcere.

Apoi un râs colectiv atât de puternic, că s-au cutremurat munții.

„Cum, bă, să n-ai poftă de carne, ești bolnav???”, i-a zis un prieten.

„Bea ceva, Gigi, că vorbești lemne!”, a zis altul, printre hohote.

„Da’ parcă nici să beau nu pot…”, a spus Gigi, șocat de ce i-a ieșit pe gură. A articulat cuvintele, dar parcă nu erau ale lui. Începea să devină din ce în ce mai clar: Gigi nu mai era Gigi de acum o zi.

„Gigi, lasă prostiile și bagă un pahar de pălincă, că ui’ ce mizerii scoți pe gură!”

Share

Gigi duce paharul de pălincă la nas, îl miroase și simte ceva ce n-a simțit niciodată față de alcool: greață.

Profund rușinat și speriat, Gigi se retrage în cabană, pe muzica râsetelor prietenilor lui. Intră în bucătărie, deschide frigiderul: caserole peste caserole de carne, bere, tărie, legume și… o sticlă de suc. Natural. De fructe. Da, cineva a făcut indiscreția să aducă suc de fructe la o cabană de 1 Mai. Câteva secunde mai târziu, Gigi mușca cu poftă dintr-o roșie și bea, cu aceeași poftă, suc de fructe. Se oprește brusc. Realitatea îl lovește ca o halcă de carne peste față:

„Bă… BĂ… NU SE POATE… AM DEVENIT DIN ĂLA???”

Iese din cabană, cu paharul cu suc în mână. Tovarășii nu se pot opri din râs când îl văd.

„Ui’ la ăsta, SUC!! Gigi, ești la ciclu? AHAHAHA”

„Gigi, zi dacă ai ceva probleme, că să moară mama, te ajutăm!”

„N-am nimic… De fapt, am… Dracu’ mă știe, că m-am culcat om și m-am trezit… vegetarian?”

Gigi nu-și amintește să fi auzit în viața lui râsete atât de puternice și de lungi. Era un cor de hohote care nu se mai oprea, ca o simfonie compusă la beție.

„Gata, l-am pierdut pe Gigi! Tre’ să-i facem o slujbă de pomenire!”

„ÎN VECI POMENIREA LUUUUI…”

„Mușcă, bă, dintr-un mic, și lasă prostiile! Dumnezo ți-o dat dinți ca să mânci carne, nu iarbă!”

Gigi ia micul.

Îl privește.

Îl miroase.

Deschide gura, închide ochii și…

„Nu pot, bă…”

„E clar, Gigi e pa! Să meargă careva în sat, să-i cumpere niște tampoane și niște salată. Gigi, îți luăm și niște matcha? AHAHAHAAA”

Miștourile au continuat în jurul grătarului, iar Gigi le-a făcut față spășit. Nu-și putea explica ce se întâmplă. El, zeul cărnii, demiurgul grătarelor, Poseidonul berii, să pățească așa ceva…

S-a lăsat seara.

Gigi și-a făcut curaj, s-a dus în cabană, a luat niște legume și le-a pus pe grătar. Că trebuia să mănânce și el ceva. Privea cum se prăjesc legumele, sorbea din suc și simțea că se află în cel mai jos punct al existenței sale.

Prietenii lui erau atât de beți deja, încât găseau moduri din ce în ce mai creative să facă mișto de el.

„Bă, Gigi, să ne chemi și pe noi la un branci din ăla sănătos! AHAHAHAHA”

La un moment dat, în toată hărmălaia aia, s-a auzit un strigăt care a paralizat audiența:

„BĂĂĂ, CRED CĂ AM UITAT SĂ LUĂM MUȘTAR!!!”

A fost momentul în care Gigi a izbucnit într-un râs eliberator, dar și cumva superior.

Share

Cartea e împărțită în patru părți:

Cine dracu’ sunt eu, de fapt? - în care deconstruiesc identitatea

Jocul ăsta numit viață - în care deconstruiesc lumea

Eliberarea în 3, 2, 1… - reconstrucția identității și a lumii, pe o bază nouă

Dumnezeu duce gunoiul - cum trăiești, aplicat, după reconstrucție: familie, bani, muncă, relații

Capitolul ăsta e din partea a doua, „Jocul ăsta numit viață”.

CAPITOLUL 10: Regele fără coroană (sau anxietatea socială a unui om timid)

Și acum să lăsăm filozofia la o parte și să-ți spun ceva sincer despre mine: o bună parte din viața mea am fost timid. Extrem de timid. E un adevăr de care am tot fugit. Un adevăr care nu se pupă deloc cu imaginea de „tip cool care n-are probleme de conectare cu oamenii și de relaționare”. Imaginea era „ăla care se împrietenește repede cu toată lumea”. Dar dincolo de imaginea asta...

Nu eram genul de timid care stă într-un colț și nu vorbește. Dacă eram așa, măcar știam o treabă. Nu. Eram genul ăla care vorbește prea mult. Pentru că, dacă nu vorbeam, s-ar putea să se lase tăcerea. Iar tăcerea... Ah, tăcerea! DOAMNE FEREȘTE SĂ FIE TĂCERE!!!

Ani la rând am confundat tăcerea cu respingerea. Cu lipsa interesului. Cu invizibilitatea.

Și eu nu voiam să fiu invizibil.

Hai să-ți zic despre Răzvan din cercul de cunoscuți și cel din cercul de necunoscuți. Vrei? Super! Mă bucur că ne înțelegem atât de bine!

În cercul de cunoscuți/prieteni eram „regele”. Sigur pe mine. Carismatic. Spontan. Amuzant.

Asta se leagă, cumva, de backgroundul meu profesional: mi-am început cariera în publicitate, un domeniu care te condamnă să fii cool. M-am îndrăgostit de creație, am transformat-o în meserie și am rămas cu imaginea de tip creativ cool.

Apoi, am ajuns în televiziune. Ia spuneți, cam ce credeți că a însemnat asta pentru Egoleț? Un boost IMENS! Se simțea impărat. Văzut. Validat. Aplaudat. „Cel mai tare din redacție”.

Deci, îl avem pe Răzvanul care era „sufletul petrecerii” pe terenul lui, în cercul de cunoscuți.

Dar, dacă mă puneai într-o cameră cu niște necunoscuți... ei bine... ceva în mine se micșora instant.

„Acum trebuie să o iau de la zero! Trebuie să le demonstrez și ăstora! Fă-i să râdă! Fii inteligent! Nu fi banal! Nu fi mic!”

Știți cam cât de obositor e?

Foarte.

Pentru că, în corp, anxietatea nu e filozofie. E gol în stomac. E presiune în piept. E respirație compulsivă. Asta se petrecea în mine de fiecare dată când trebuia să le demonstrez unor oameni noi ce tip cool sunt.

Ca să nu mai spun că începea automat și o competiție subtilă: „Oare ăsta e mai inteligent ca mine? Oare ăsta e mai amuzant? Dacă lumea râde la glumele lui mai mult decât la ale mele???”

Și așa arată, dragii mei, un copil care vrea să fie văzut.

Doar 26 de lei/lună

Cel mai greu lucru pentru mine? Nu să vorbesc, ci să tac. Da, să TAC. Tăcerea mă făcea să simt că se vede ceva urât în mine. Că nu performez. Că nu demonstrez. Că lipsa mea de performanță mă trădează.

Așa că umpleam. Umpleam spațiul. Umpleam conversația. Umpleam golul. Doar ca să nu mai existe nenorocita aia de tăcere stânjenitoare! Mă gândeam la interlocutorul meu: „Cum poate să nu zică nimic acum? Nu simte cât de apăsătoare e tăcerea asta???” Și începeam să umplu. Și umpleam. Și umpleam. Și umpleam. Horror.

Știi cât de departe am ajuns cu delirul ăsta? Foarte. Ajunsesem să mă pregătesc mental înainte de întâlniri: „Ce o să vorbim? O să avem subiecte? Să nu rămân fără replică...”

Un om care trăia din cuvinte se temea că va rămâne fără ele.

Dumnezeul ironiei.

Ooo, dar poate vrei să știi cum s-a reflectat asta în relația mea cu femeile! Normal că vrei, voyeurist mic!

Asta se întâmpla în capul meu în prezența unei femei pe care o plăceam sau cu care eram într-o relație: „Fii suficient de interesant! Fii suficient de amuzant! Fii suficient de deștept! Nu spune ceva greșit! NU FI ABANDONAT!”

Știe ce e asta? Maratonul atașamentului. Sau atașament performativ. Iar eu voiam să fiu pe primul loc.

„Alege-mă!”

O să te las să-ți imaginezi ce se întâmplă când intri în relații din nevoia de a fi ales, din disperare, din frica de abandon, fără personalitate. Dacă te întrebi ce poate să meargă prost, îți spun eu: TOTUL. Dar vorbim despre asta mai încolo.

Adevărul incomod? Da, voiam să fiu admirat. Voiam să fiu validat. Voiam să fiu ales. Nu din superficialitate. Ci pentru că o parte din mine a crescut cu povestea că e invizibil și trebuie să fie văzut.

Dar aici vine partea frumoasă. Da, e genul de poveste cu happy end. De fapt, e genul de poveste fără end.

Am început să mă reîmprietenesc cu mine. Să mă redescopăr. Să mă accept. Să mă iubesc. Am început să mă reconectez cu liniștea din mine. Pentru că am ajuns să înțeleg că în profunzime suntem liniște și pace, peste care sunt adăugate straturi, straturi de zgomot. Ca o ceapă. Ei, când te reîntorci la „inima” cepei, tăcerea începe să se transforme.

Nu mai e dușman.

Nu mai e gol.

E spațiu.

Și așa am descoperit niște lucruri ridicol de simple.

Pot să tac cu cineva și să nu mor în interior.

Pot să nu fiu cel mai interesant din cameră și să nu mi se prăbușească universul.

Pot să fiu într-un grup fără să joc vreun rol.

Paradoxul?

Oamenii se apropie mai mult.

Pentru că atunci când nu mai încerci să impresionezi, începi să fii. Iar „a fi” e mult mai puternic decât orice dorință de a demonstra.

Anxietatea mea socială nu era despre oameni. Era despre atașament. Despre nevoia de a fi ales. Despre frica de a fi invizibil. Despre povestea că trebuie să demonstrez ceva ca să merit iubire.

Și aici se leagă totul.

Atașamentul spune: „Alege-mă și o să fiu ok!”

Iubirea spune: „Sunt OK! Te aleg pentru că vreau!”

Azi, dacă intru într-o cameră și nimeni nu mă bagă în seamă o juma’ de oră, Egoleț poate începe să scrie scenarii, să spună povești. Dar ceva în mine rămâne liniștit.

Știu cine sunt.

Nu pentru că m-au aplaudat.

Nu pentru că am făcut pe cineva să râdă.

Nu pentru că m-a ales cineva.

Știu pentru că SUNT.

Și dacă mă alegi, bine. Dacă nu, la fel de bine.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai intru în camere ca să primesc validare. Intru ca să fiu prezent.

Și dacă se instalează tăcerea... stau în ea. Pentru că nu mai e un gol. E spațiul în care cad toate măștile.

Iar fără măști, nu mai e nimic de demonstrat.

Share

E aprilie 2026.

Ungaria a făcut ce fac toate țările care se satură de un lider: l-au aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

După 16 ani de Viktor Orbán, a apărut Péter Magyar.

Și Europa a oftat colectiv: „Gata, s-a rezolvat!”

Râuri de articole, postări, elogii.

„Democrația a învins!”

„Omul care va readuce Ungaria în Europa!”

„Ungaria și-a dat reset: un nou început!”

Magyar n-a făcut nimic încă. Dar deja e TOT.

Dacă ți se pare cunoscut, e pentru că ai mai văzut filmul. Doar că era în română.

„NICUȘOR! NICUȘOR!”

Mai 2025.

România era în stradă.

Plângea de bucurie.

Respira.

Spera din nou.

Nicușor Dan nu făcuse încă nimic. Dar avea o calitate necesară și suficientă: nu-l cheamă George Simion.

Și, uneori, atât îți trebuie ca să transformi un om într-un simbol.

Susținere pe bani de semințe

Scriam atunci că nu am absolut nicio așteptare de la Nicușor Dan.

Nu a trecut încă un an și simbolul începe să aibă fisuri. I se reproșează multe: că e lent, laconic, criptic, inadecvat, lipsit de viziune, de discurs.

I se eproșează că nu e lider.

Șocant, am descoperit că e doar un… om.

Și, brusc, magia a dispărut:

„A făcut blat cu PSD?”

„E Iohannis 2?”

„Chiar atât s-a putut?”

Nu, dragi colegi de țară, atât am putut.

Problema nu e că politicienii ne dezamăgesc. Ci că îi urcăm pe piedestal înainte să-i lăsăm să și-l construiască.

Péter Magyar nu e încă nimic. Și tocmai de aia e tot. Pentru că ungurii nu-l văd pe el, ci se văd pe ei. Frustrările lor, speranțele lor. Nevoia lor disperată să vină cineva și să le salveze țara.

BREAKING NEWS: Politicianul providențial nu există!

Există doar momente când noi avem nevoie să credem asta. Iar acele momente apar tot timpul la fel: după un eșec, după o dezamăgire, după o perioadă în care totul pare pierdut.

Atunci apare EL, pe un cal alb. Nu are nimic special, doar că noi suntem vulnerabili. E ca după o despărțire: ți se pare că următoarea persoană cu care te cuplezi e DUMNEZEU. Și, de cele mai multe ori, nu e.

Viktor Orbán a fost, la un moment dat, speranță.

Iohannis a fost, la un moment dat, speranță.

Nicușor Dan a fost, acum un an, speranță.

Péter Magyar e acum.

Lista asta e despre noi. Ne îndrăgostim de politicieni ca niște puști vrăjiți cu acadele. Le proiectăm calități. Le iertăm lipsuri. Le construim în minte o versiune ideală. Iar apoi suntem dezamăgiți că realitatea nu se pupă cu ce am creat noi în minte. Fix ca într-o relație, când te îndrăgostești de versiunea din capul tău a partenerului.

Sau ca și cum ai cumpăra un produs de pe net după o poză generată cu AI. Și te-ai enerva maxim că nu arată la fel când ajunge.

Subscribe now

Reality check: niciun politician nu poate fi mai bun decât societatea care îl produce. NICIUNUL.

Nicușor Dan nu e o problemă a prezentului.

Viktor Orbán n-a fost o problemă a prezentului.

Iar Péter Magyar nu e, probabil, „cea mai bună soluție pentru Ungaria”.

Pentru că liderii nu creează societăți. Le reflectă. Le amplifică. Sunt ce se întâmplă cu societățile când primesc funcții. Atât.

Dacă societatea e coruptibilă, va produce lideri coruptibili.

Dacă societatea e divizată, va produce lideri care divizează.

Dacă societatea e dependentă de salvatori, va produce… iluzii.

Și aici e partea care nu ne place: e mai ușor să schimbăm un lider decât să ne schimbăm pe noi. E mai ușor să spui „Ăsta nu e bun!” decât să te întrebi „Ce fel de societate l-a făcut posibil?” Și întrebarea mai importantă: „Ce rol am eu în societatea asta?”

Europa nu e la picioarele lui Péter Magyar. E la picioarele propriei nevoi de speranță. La fel cum România a fost la picioarele lui Nicușor Dan. Nu că acești politicieni ar fi providențiali. Dar noi avem nevoie să credem că sunt.

Și cred că trebuie să ne punem altfel întrebarea.

În loc de „O să ne salveze?”

Să ne întrebăm: „Ce facem noi între două dezamăgiri?”

Pentru că acolo, în perioada aia în care ne amăgim că „ne-a trecut glonțul pe la ureche, dar acum e bine!”, se întâmplă totul. Nu în campaniile electorale. Nu în discursuri. Nu în victorii sărbătorite pe stradă.

Ci în fiecare zi în care alegi:

• să respecți reguli și legi sau să le ocolești

• să construiești sau să „te descurci”

• să fii cetățean sau comentator de internet

Acolo se decide dacă următorul „salvator” va fi ce trebuie sau doar următoarea iluzie.

Pentru că, în definitiv, politicianul providențial e cel mai confortabil mit: îți dă speranță, dar îți ia responsabilitatea: „Să vină cineva să facă, să rezolve, că nu se mai poate așa!”

Și, dacă e să fim sinceri până la capăt, nu ne-au dezamăgit politicienii. Ne-au dezamăgit așteptările noastre. Și se va mai tot întâmpla, până când vom înțelege că salvarea nu vine niciodată de la un nume îmbrăcat la costum, ci dintr-o masă de oameni care nu mai așteaptă să fie salvați.

Restul e doar gargară politică.

Share

Deasupra noastră.

Sus, într-un cer pe care nu-l putem atinge.

Sus, într-un loc în care ajungi doar dacă „meriți”.

Și noi?

Noi jos.

Așteptând.

Rugându-ne.

Sperând că vom deveni suficient de buni ca să urcăm cu liftul și să ne întâlnim cu el.

Dar dacă am înțeles greșit direcția?

Dacă Isus nu e sus?

Dacă e… Ijos?

Pentru că, dacă ne uităm atent, tot ce a făcut Isus nu are nicio legătură cu „sus”.

Nu a stat pe tronuri.

Nu a cerut temple.

Nu s-a distanțat.

A coborât.

Printre oameni.

Printre imperfecți.

Printre… noi.

Și poate cea mai puternică imagine din creștinism nu e răstignirea.

E spălatul.

Isus spală picioarele discipolilor.

Spală păcate.

Spală vinovăție.

Spală rușine.

Spală frică.

Spală „vase”.

Pentru că, în creștinism, oamenii sunt „vasele Domnului”.

Și mi-a venit gândul ăsta: dacă Isus ar reveni azi pe Pământ, nu ar apărea într-o lumină divină, acompaniat de coruri de îngeri.

Nu.

Ar fi un om simplu, pe care îl cheamă Petre. Și ar fi angajat ca spălător de vase într-o bucătărie de restaurant de TIR-iști. Și toată ziua ar spăla vase și „vase”, ca pe o menire. Fără predici. Fără postări pe Instagram. Doar spălat de vase.

Nimeni nu l-ar observa. Avem probleme să ne observăm unii pe alții, d-apoi un spălător de vase dintr-o bucătărie sordidă.

Pentru că ne-am obișnuit să nu căutăm divinul jos.

Îl căutăm doar sus.

În predici.

În icoane.

În personaje mesianice.

În postări cu citate.

Dar nu în omul de lângă noi.

Nu în noi.

Și te invit să nu mai cauți mântuirea sus, ci să te uiți jos. La tine. La oameni.

Pentru că învierea nu e un eveniment care s-a întâmplat acum 2000 de ani.

E o alegere.

Din fiecare clipă.

Învierea se întâmplă de fiecare dată când alegi iubirea în locul fricii, bunătatea în locul răului, compasiunea în locul judecății.

Acolo învie.

Nu sus.

Ijos.

Dar apare o problemă.

Dacă Isus e Ijos, înseamnă că nu mai ai unde să te ascunzi.

Nu mai poți spune „Doamne, ajută-mă!”. Și să aștepți.

Pentru că ajutorul e deja aici. În tine. În noi.

În fiecare moment în care putem fi mai mult decât reacțiile noastre.

Și știu. E mai ușor să crezi într-un Dumnezeu de deasupra ta decât în Dumnezeul din tine. Un Dumnezeu care te iubește necondiționat, indiferent ce alegi. Dar trebuie să alegi. Nu Dumnezeu. TU.

Și poate că mesajul Paștelui nu e că cineva a murit și a înviat pentru noi.

Ci că noi putem muri în fața fricii și să înviem în iubire.

În fiecare moment.

Nu sus.

Ijos.

Share

Subscribe now

Mai jos, primele patru părți.

Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?

Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?

Cum am ajuns la coada testelor PISA?

Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?

Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?

Hai să vedem cum am început-o!

În clasă e liniște. O liniște care se hrănește din frică.

Un copil ridică mâna. Avea să regrete.

A ridicat-o pentru că în mintea lui s-a ivit o întrebare. A observat că ceva nu se leagă.

„Tovarășa învățătoare, dar de ce…?”

Nu apucă să termine. Privirea învățătoarei îi ucide întrebarea.

Liniștea se lasă din nou. Și mai apăsătoare.

Învățătoarea nu răspunde imediat. Privește elevul. Ca pe o problemă.

„Nicio întrebare! E cum zic eu!”

Și gata. Întrebarea moare acolo. Pentru că nu avea voie să existe.

Școala comunistă nu era construită ca să-ți dea răspunsuri, ci ca să-ți limiteze întrebările.

Nu conta cât de bine înveți. Conta dacă înveți ce trebuie.

Nu conta cât de inteligent ești. Conta dacă ești aliniat.

Nu conta adevărul. Conta versiunea oficială a adevărului.

Asta e povestea unei școli care a alfabetizat milioane.

Și, în același timp, a învățat o țară întreagă să tacă.

Școala ca fabrică de oameni utili

După 1965, România intră într-o nouă etapă.

Nu mai e perioada în care sistemul zdrobește brutal. Nu mai vezi epurări la scară largă. Sistemul se transformă.

Sistemul devine eficient.

Pentru că nu mai trebuie să te sperie (la fel de tare). Trebuie doar să te formeze.

În teorie, școala comunistă era un succes. Manuale gratuite. Acces extins. Școli în sate unde înainte nu exista nimic. Învățământ obligatoriu.

Pe hârtie, România recupera rapid.

În realitate, însă, se întâmpla altceva: școala producea oameni funcționali.

Funcționali care vor deveni funcționari.

Linia de producție a minților spălate

Cine ești?

Nu ne pasă! Ne pasă doar unde te putem încadra și ce vom face cu tine după ce ieși pe porțile școlii.

Ești bun la matematică? Țara are nevoie de ingineri care să construiască viitorul socialist!

Ești disciplinat? Servește patria ca tehnician!

Ești îndemânatic? Tovarășe, pentru tine construim TOTUL! Vino să-ți împlinești destinul ca muncitor calificat!

Pui prea multe întrebări? Ne cerem scuze, tovarășe, dar aici se muncește, nu se gândește!

Educația devenise o linie de producție pentru roluri.

Iar dacă voiai să-ți asumi rolul de geniu, poate te mai gândeai un pic, dacă tot erai așa deștept. Regimul nu avea nevoie de genii, ci de oameni previzibili. Programați. Că doar n-o să te lase să umbli de nebun, cu șlițul deschis la minte. Dacă te văd alții și încep să lege sinapse contra intereselor Partidului?

Nu, regimul avea nevoie de oameni care vin la timp, execută fără să comenteze, nu pun întrebări, nu ies din rând.

Școala era locul unde învățai toate astea. Nu neapărat că îți erau predate, dar îți erau induse. Prin atmosferă.

Paradoxul e că România comunistă a băgat școala în aproape fiecare sat. A redus analfabetismul la niveluri minime. A creat generații care știu să-și scrie și să-și citească propriile condamnări la foame, frig și moarte.

Vă alfabetizăm, cu o condiție obligatorie: nu ieșiți din rând!

În școala comunistă nu greșeala era cea mai mare problemă.

Ci abaterea.

Iar lecția asta a supraviețuit sistemului care a creat-o. De aia, azi, când vezi un elev care nu pune întrebări sau un adult care stă în banca lui și nu contestă, nu vezi doar prezentul.

Vezi o moștenire.

Școala intră în fabrică. Și fabrica intră în școală.

E dimineață.

Suntem în curtea unei fabrici.

Niște elevi stau aliniați. Nu au uniformă școlară, ci uniformă de fabrică: salopete. Pentru unii sunt prea mari. Mâinile le dispar în mâneci. E ultimul loc în care și-ar dori să fie. Dar trebuie să fie acolo. Sistemul industrializează mințile. Iar eficiența e maximă când mintea e tânără.

În fața lor, un maistru care a tras paiul scurt și trebuie să-i coordoneze.

„Hai, mișcare! Aici nu suntem la școală!”

Copiii intră în fabrică. Zgomot. Metal. Ulei. Ritm.

Un elev de 15 ani apasă un buton. Nu știe exact ce face mecanismul. Știe doar că trebuie să fie acolo să apese.

Alt elev cară niște piese.

Altul curăță.

Altul învață.

Nu dintr-un manual.

Din repetiție.

În anii ‘70-’80, educația din România e strâns legată de industrializare. Regimul avea nevoie de muncitori calificați, tehnicieni, ingineri, oameni care să susțină economia planificată. Și a făcut ceva „logic” în logica lui: a mutat școala mai aproape de fabrică. Și fabrica mai aproape de școală.

Elevii din licee industriale și școli profesionale făceau practică pe șantierele patriei, în fabrici. Sau aveau amenajate ateliere care semănau cu o hală de producție direct în școli. Așa se făcea integrarea în sistem. Din timp. Foarte din timp. Pentru că scopul nu era să alegi ce vrei să devii, ci să devii ce are nevoie sistemul.

„Învățământul legat de producție”

Așa suna formula oficială. Frumos. Înălțător. Eficient.

Dar știm deja că realitatea bătea propaganda Partidului.

Dincolo de lozinci, în halele de producție:

• elevii erau folosiți ca forță de muncă gratuită

• copiii nu mai aveau timp pentru gândirea critică, teoretică

• se punea accent pe execuție, nu pe înțelegere

Astfel, școala devenise o anexă a fabricii.

Dar să fim onești: sistemul a produs și oameni capabili. România comunistă a format ingineri buni, tehnicieni solizi, muncitori calificați.

Costul?

Nu erai încurajat să te întrebi de ce funcționează lucrurile.

Doar cum să le faci să funcționeze.

Share

Diferența subtilă care schimbă totul

Un sistem educațional sănătos te învață să înțelegi lumea.

Un sistem educațional utilitar te învață să funcționezi în ea.

Pentru că atunci când formezi generații întregi să execute, nu să înțeleagă, obții o societate care muncește, produce, respectă regulile. Dar nu are curajul să le pună sub semnul întrebării.

Și poate că aici nu vorbim doar despre trecut.

Poate că aici începe explicația pentru prezent.

„Adevărul” se livrează în manual

Suntem, din nou, într-o clasă scufundată în liniște.

Dar nu mai e liniștea de la început. Nu mai e frica brută care te oprește să vorbești.

E altceva.

E liniștea în care toată lumea știe deja ce trebuie spus.

Profesorul deschide manualul: „Astăzi învățăm despre mărețele realizări ale tovarășului Nicolae Ceaușescu!”

În anii ‘70, și mai ales ‘80, școala devine instrument ideologic.

Manualele sunt rescrise. De mai multe ori. Istoria devine o unealtă. O cheie franceză care strânge șuruburi din creiere. Nu mai contează ce s-a întâmplat. Contează ce se transmite și cum trebuie să fie înțeles.

Cultul personalității intră în clasă

Elevii învață despre:

• „geniul Carpaților”

• „epoca de aur”

• „independența față de URSS”

• „mărețele realizări ale partidului”

Răspunsurile devin fixe.

Întrebările dispar.

Nu ți se spune direct „nu ai voie să gândești”. Ți se oferă un cadru în care orice altă gândire pare greșită. Sau periculoasă.

Elevul „bun” era cel care reproducea fidel lecția, nu devia de la formulări, învăța „corect”. Adică ce scria în manual.

Și așa a apărut o abilitate nouă: dublul limbaj.

La școală: „Partidul ne oferă tot!”

Acasă: șoapte.

Și așa, „adevărul” livrat de partid a devenit o formă de disciplină. Nu mai e ceva ce descoperi, e ceva ce repeți. Iar creierul învață prin repetiție. Repetiția devine reflex. Reflexul devine obișnuință. Iar obișnuința devine caracter.

Și, după un timp, nici nu mai e nevoie să ți se spună ce să crezi. Ajungi să știi singur „ce trebuie”.

Da, doar 26 de lei/lună

Anii ‘80: realitatea bate lecția

Aici se produce ruptura dintre manual și viața reală.

La școală, elevii învață despre „epoca de aur”, despre producții record, despre o țară care merge înainte, condusă de un lider vizionar.

Acasă, stau în frig.

La școală, li se vorbește despre progres.

Acasă, frigiderul e gol.

La școală, li se spune că România e puternică.

Acasă, își fac temele la lumina lumânării.

Pentru prima dată, elevul începe să vadă diferența dintre ce i se spune versus ce trăiește. Chiar dacă nu o înțelege, o vede. O simte. În stomac.

Dar continuă să repete ce i se spune.

Pentru note.

Pentru liniște.

Pentru că „așa trebuie”.

În anii ‘80, sistemul se baza pe inerție. A depășit etapa de convingere. Nu mai era nevoie. Toți știau ce trebuie făcut, nimeni nu mai comenta.

Și aici se închide cercul.

În anii ‘50, frica te învăța să taci.

În anii ‘80, realitatea te învăța să te prefaci.

Iar din combinația asta rezultă ceva mai tragic decât frica: reflexul de a nu pune întrebări.

Alfabetizați, dar cu gratii la minți

Comunismul a făcut ceva ce România nu reușise înainte:

• a băgat școala aproape în fiecare sat

• a redus analfabetismul la cote minime

A creat generații care știu să scrie, să citească, să calculeze. Dar aceleași generații nu-și puneau întrebări.

Am ieșit din comunism cu oameni alfabetizați, dar cu minți închise.

Și poate că (și) de aici începe explicația pentru multe din problemele cu care ne confruntăm azi. Pentru că, dacă zeci de ani înveți că adevărul se primește, nu se caută, libertatea devine greu de folosit.

Urmează să vedem ce-am făcut cu școala după Revoluție. Și întrebarea devine alta: am știut ce să facem cu libertatea pe care ne-am câștigat-o?

Share

Doza ta de Românie

Avem două povești „WOW” în mod diferit:

• una din care aflăm că birocrația în care ne scăldăm ni se trage de la romani

• alta în care o bacterie veche de milenii demonstrează că medicina modernă n-a inventat chiar tot

România e un stat profund birocratic. Dar puțini știu că rădăcinile birocrației de azi se găsesc în Roma antică, la Roșia Montană.

În același timp, o bacterie descoperită în Peștera Scărișoara arată că medicina modernă nu e chiar atât de „modernă”.

„Secrete pe scurt” este o rubrică destinată abonaților plătitori, cum e și serialul de ficțiune istorică cu Andrei Popa. Deci, cu doar 26 de lei pe lună ai acces la conținut exclusiv.

Stai, ce? Doar 26 de lei?

La coadă la ANAF-ul roman (nu român)

Stai la coadă.

Și stai.

Și stai.

Și stai.

Știi doar că trebuie să stai. Nu știi exact ce se va întâmpla când vei ajunge în față, dar stai. Din spate se aud oftaturi și murmure. Din față se aude resemnarea.

Destinația finală e funcționarul din față, care nu are nicio urmă de grabă în organism. Nu are de ce să se grăbească. Viața oricum curge.

Îți vine rândul. Inima pare că vrea să evadeze din piept. Golul din stomac poate fi de la foame sau de la emoție.

Scoți actul. Sau ce ai pe post de act. Funcționarul îl ia și îl studiază atent. Fără grabă. Simți cum se scurge viața din tine.

Începe să scrie.

Lent.

Fiecare literă pare o decizie de o gravitate majoră. Fiecare pauză tinde spre infinit.

Nu știi dacă pleci rezolvat sau cu o problemă în plus.

Nu ești la ANAF.

Ești în Alburnus Maior, Roșia Montană, în secolul al II-lea.

Și tocmai ai intrat în contact cu una dintre cele mai vechi forme de birocrație de pe teritoriul României.

Read more

Un bărbat intră într-un magazin de pantofi. Nu se uită la modele, merge țintit la vânzător.

„Bună ziua! Vă pot ajuta?”

„Bună ziua, aveți mărimi mai mari?”

„Sigur, ce număr purtați?”

„Depinde.”

Vânzătorul râde. Glumă de client.

„Depinde de ce?”

„Care e cel mai mare număr pe care îl aveți?”

„47, poate 48.”

„Mai mare nu?”

„Nu prea, nu e cerere.”

Vânzătorul încearcă să-și îndeplinească rolul și să vândă.

„Vreți să vă arăt un 48?”

„Da.”

Vine cu cutia. Bărbatul scoate pantofii și inspectează cutia.

„Mda, pare ok. Mai aveți o cutie… ăăă… o pereche la fel?”

„Verific.”

Vânzătorul se înoarce victorios cu încă o cutie.

„Perfect, le iau pe ambele!”, zice bărbatul, fără măcar să verifice a doua pereche de pantofi.

Vânzătorul își încearcă norocul:

„Nu doriți, totuși, să-i încercați?”

„Nu.”

„Sunt foarte comozi!”

„Nu contează.”

„Oook… vă aștept la casă.”

„Vi-i împachetez pentru cadou?”

„Nu.”

„Oook…”

Bărbatul plătește, fără să-l intereseze cât costă.

„Să-i purtați sănătos!”

„Nu sunt pentru purtat.”

Vânzătorul râde. Glumă de client.

„Pentru colecție?”

„Nu, pentru depozitare.”

BREAKING NEWS: Procurorii DNA au găsit bani în cutii pentru pantofi la șeful ARR!

Și România face ce știe mai bine: râde.

„HAHAHA, în cutii de pantofi!”

„Bă, cum să n-ai un seif?”

„Doamne, proști îs ăștia!”

Banii nici nu mai contează. Șpaga e atât de naturală în țara asta, încât nu ne mai interesează că se dă și se ia. Ne amuzăm de suport.

„De ce în cutii???”

Problema nu e conținutul, ci ambalajul.

Dacă erau conturi offshore, criptomonede, investiții, probabil reacția era: „Băi, ce deștepți sunt ăștia!”

Nu e important că un om din sistemul public are sute de mii de euro cash. E important că nu i-a pus „unde trebuie”.

România nu mai e șocată de furt. E șocată de organizare.

Problema nu e că banii erau în cutii de pantofi.

Problema e că României i-au rămas mici valorile.

Share

Totul a început de la un cazan.

A ajuns la daci. Credea că va găsi civilizația supremă, tuneluri energetice și Wi-Fi ancestral. A găsit noroi, foame și oameni care nu știau că sunt „daci”.

A adormit sub cerul liber, cu primul mit făcut praf.

Și s-a trezit într-un loc unde al doilea mit îl aștepta, în frig.

Doar 26 de lei pe lună?

Bun venit în „epoca de aur”!

Primul lucru pe care îl simte Andrei e frigul. Frigul ăla care intră în tine fără să ceară voie și se așază confortabil în oase, ca și cum ar sta în chirie.

Deschide ochii.

Tavan jos, crăpat. O pată de igrasie care seamănă vag cu harta României. Un bec ținut în viață de un fir pâlpâie, de parcă ar avea dubii existențiale.

Îl lovește mirosul. Un parfum care se deschide cu note de murături, continuă cu mucegai și parcă se simte și o notă ușoară de gaz.

E o… bucătărie?

Nu e singur.

Din cadrul ușii, un bărbat îl privea fix. 45-50 de ani și îmbrăcat în „uniformă”: maieu și o geacă groasă peste.

În spatele lui, o femeie. Îl analizează. Lângă ea, un copil.

Tăcere.

Genul de tăcere în care nimeni nu vrea să fie primul care spune ceva greșit.

Andrei rupe liniștea:

„Bă… unde căcat sunt?”

Bărbatul îi dă replica:

„În primul rând, nu mai vorbi așa în casa mea!”

Andrei îngheață.

„Scuze…”

Femeia se răstește la el:

„Cine ești?”

Andrei își caută răspunsul printre ultimele amintiri: cazan, lumină, daci, foc, stele.

„Eu… Andrei… Popa…”

Bărbatul îl evaluează: treling Adibas.

„Cum ai intrat în casa mea?”

„Nu cred c-am intrat, am aterizat…”, zice Andrei.

„Îți bați joc de mine?”

„Nu, dar…”

Femeia își trage soțul de mânecă:

„Vasile…”

Vasile nu-și ia ochii de la Andrei.

„Ești beat, mă?”

Andrei se gândește. Pentru prima dată, răspunsul corect nu mai e evident.

„Nu…”

O bătrână, care apăruse și ea în cadrul ușii, se uită la el lung.

„Ăsta ori e nebun, ori e trimis!”

Andrei simte cum i se strânge stomacul.

„Trimis de cine?”, întreabă, fără să vrea.

„Asta încercăm să aflăm!”, zice bătrâna.

Copilul intervine:

„Tată, dacă îl vede vreun vecin?”

Din nou, tăcere. Genul ăla care poartă povara consecințelor.

„Nu chemăm pe nimeni, nici măcar miliția!”, zice femeia.

„Și ce facem cu el, Maria?”, întreabă Vasile.

„Mai întâi aflăm cine e.”

Andrei analizează mai bine mediul înconjurător: becul, igrasia, geamul, mobila, hainele oamenilor.

„Ce an e?”

Toți îl privesc mirați.

„De ce?”, întreabă Vasile.

„Doar spuneți-mi!”

„1984”, zice Vasile.

Un zâmbet apare pe fața lui Andrei:

„Bă… ce tare!”

Toate fețele care îl privesc împietresc.

Read more

Unii trăiesc în realitatea în care Călin Georgescu e salvatorul României. Realitatea asta nu e „greșită”. E bazată pe toate experiențele de viață prin care acești oameni au ajuns să creadă asta. E dicifil, dacă ești în altă realitate, să înțelegi realitatea acestor oameni. Și nici nu trebuie. Trebuie doar să accepți că realitatea lor e diferită de a ta și să nu mai încerci să le-o schimbi. Pentru că nu poți. E o luptă inutilă și consumatoare de energie. Sunt singurii care își pot schimba realitatea.

Subscribe now

Alții trăiesc în realitatea în care PSD sau AUR sau Diana Șoșoacă sau [inserează nume aici] sunt trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Nici asta nu e „greșită”. Nu avem cum să știm poveștile de viață ale acestor oameni. Ce copilărie au avut, cum s-au dezvoltat ca adulți, ce frici, ce traume, ce dezamăgiri au adunat în sacoșa de rafie a vieții, astfel încât au ajuns să trăiască într-o realitate cu care tu nu ești de acord. Sigur, ai opțiunea să-i judeci și să le pui eticheta de „proști”. Asta o să-ți hrănească Egolețul, dar nu va schimba faptul că realitatea lor, la fel ca a ta, se bazează pe alegeri. Alegi să judeci sau alegi să înțelegi.

La fel și cu cei care trăiesc în realitatea în care Nicușor Dan sau Ilie Bolojan sau Donald Trump sunt zei. Dar nu mai reiau argumentația. Cred că te-ai prins. Sper.

Am dat exemple din politică, pentru că e o realitate care ne afectează pe toți și polarizează. Dar poți să aplici schema „realitatea mea vs. realitatea altora” în orice aspect al vieții. Și s-ar putea să te relaxezi și, Doamne ferește, poate chiar să dezvolți compasiune reală.

Share

Realitatea nu e atât de fixă pe cât ne place să credem

Ăsta e un fragment din „A fi și a nu fi. În același timp”, cartea la care scriu.

Până să ajungem la „cine sunt eu?”, începem cu una și mai grea: „ce e cu lumea asta?”

Se pare că ce numim noi „lume” e un party la nivel microscopic. Adică, realitatea „fixă” la care ne raportăm e, de fapt, un haos organizat al unor chestii extrem de mici. Atât de mici, că n-ai crede că pot influența lumea. Și, totuși, se pare că o fac. Cel puțin asta susține fizica cuantică.

Fizica cuantică nu e filozofie. Nu e spiritualitate. Nu e „legea atracției”. E o ramură a fizicii care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea la nivel extrem de mic. Atât de mic, încât nu mai vorbim de oameni, obiecte sau planete, ci de particule: atomi, electroni, fotoni.

Problema e că, atunci când oamenii de știință au început să studieze lumea asta microscopică, au descoperit ceva ce i-a lăsat în „WTF???”

Acest microunivers pare complet ilogic. Sau nu pare să funcționeze după logica cu care suntem noi obișnuiți.

În lumea „normală”, lucrurile sunt simple: un obiect e într-un loc, are o formă, o stare. În lumea cuantică… nu e chiar așa.

O particulă poate fi în mai multe stări în același timp. Poate să nu aibă o poziție clară, până nu o măsori. Poate să se comporte uneori ca o particulă, alteori ca o undă. Ce Dumnezeu e cu particulele astea???

Pe scurt: realitatea, la nivel fundamental, nu e atât de „solidă” pe cât pare. Iar dacă asta nu ți-a dat cu brain freeze, mai este.

Când încerci să observi ceva, la nivel cuantic, actul observării influențează rezultatul. Nu în sens mistic, ci în sensul că nu poți separa complet observatorul de ceea ce observă.

Și dacă credeai că nu e suficient de ciudat, mai e ceva: două sau mai multe particule pot intra într-o relație, rezultând un gangbang de particule. Ei, legătura asta e atât de puternică, încât, dacă i se întâmplă ceva uneia, celelalte par să „simtă” instant, indiferent de distanța dintre ele. Gen dacă se ceartă și o particulă se cară pe Lună, rămâne legată de cele rămase pe Pământ și se influențează reciproc. Mind = blown.

Nu înțelegem pe deplin cum, dar lucrurile astea se întâmplă.

Deci, spus simplu: fizica cuantică e momentul în care știința a săpat suficient de adânc încât să afle că realitatea nu respectă regulile simple cu care eram obișnuiți.

Dar nu trebuie să cazi într-un rabbit hole științific ca să înțelegi esența. E suficient să vezi un lucru simplu și incomod: lumea nu e atât de fixă, clară și controlabilă pe cât ne-ar plăcea. Și că, dacă nici fizica nu mai e 100% sigură de cum funcționează realitatea, poate ar trebui să fim și noi puțin mai deschiși când vine vorba de întrebarea: „cine sunt eu, de fapt?”

Când știința și spiritualitatea încep să flirteze

N-am început întâmplător cu fizica cuantică. Pentru că am crescut cu ideea că știința și spiritualitatea sunt în tabere opuse. Știința e rațională, spiritualitatea e pentru yoghini și hippies. Una demonstrează, cealaltă se bazează pe credință oarbă. Cel puțin așa ni s-a spus.

Dar, la un moment dat, s-a întâmplat ceva ciudat. Pare că cele două au început să se uite în aceeași direcție, dar încearcă să traducă realitatea prin limbaje diferite. Ca și cum ar încerca să se agațe într-un club, dar vorbesc limbi diferite.

De exemplu, un principiu din spiritualitate e non-dualitatea, laitmotivul acestei cărți. Acest principiu susține că realitatea nu e împărțită în „bine” și „rău”, „aici” și „acolo”, „eu” și „ceilalți”. Toți suntem UNUL și totul se întâmplă aici și acum, în momentul prezent.

În fizica cuantică, există conceptul de superpoziție: o particulă poate exista în mai multe stări, în același timp, până în momentul în care este observată.

Nu spun că una o demonstrează pe cealaltă. Dar e interesant că ambele pun sub semnul întrebării ideea de „realitate fixă”.

Spiritualitatea spune că toți suntem conectați. Că suntem, la nivel profund, manifestări ale aceleiași conștiințe, pe care o numim Sursă, Dumnezeu, Univers sau Flying Spaghetti Monster.

În fizică există quantum entanglement, prin care două sau mai multe particule rămân corelate, indiferent de distanța dintre ele.

Sigur, asta nu dovedește științific că „toți suntem UNUL”. Dar, din nou, e un indiciu că separarea absolută s-ar putea să nu fie chiar atât de absolută.

În multe tradiții spirituale se spune că modul în care vezi lumea influențează realitatea pe care o trăiești.

În fizică, experimentul dublei fante arată că actul observării influențează rezultatul observării: o particulă se comportă într-un anumit fel când nu e observată și într-un alt fel când e.

Asta sugerează ceva subtil: observatorul nu e complet separat de ceea ce observă.

Și poate cea mai populară idee din spiritualitate: totul este energie.

La nivel fundamental, fizica descrie materia ca forme de energie care vibrează pe diferite frecvențe. Și dacă tot suntem aici: știți că noi nu „atingem” nimic, de fapt, da? Electronii din mâinile noastre resping electronii din obiecte și așa avem impresia că „punem mâna pe ceva solid”. De fapt, nu există nimic „solid”. Sau există? În același timp.

Ce mi se pare cu adevărat interesant nu e dacă aceste două domenii, create de mintea umană, spun aceleași lucruri. Ci faptul că, în profunzimea lor, niciuna nu mai oferă certitudini confortabile.

Ambele ajung în același loc incomod: realitatea e mai simplă decât ne-am putea imagina. Sau nu e. E și nu e, în același timp.

Iar identitatea noastră, „cine sunt eu?”, s-ar putea să nu fie nici ea atât de clară.

Share

E 1854. Războiul Crimeii. Suntem pe frontul unui război în care s-au adunat mai multe imperii decât avea cineva chef să gestioneze. Imperiul Rus vs. Imperiul britanic, al doilea Imperiu francez, Imperiul otoman și Regatul Sardiniei. Un fel de mini război mondial.

Vântul taie tot ce prinde. Piele. Gânduri. Răbdare. Pământul nu mai e pământ. E o ciorbă în care bocancii se afundă și se încăpățânează să nu iasă. Miroase a epuizare. Speranța nu mai e o idee. E ceva ce a fost călcat în picioare și lăsat în urmă. În depărtare, se aud tunuri. Nu constant, neregulat. Ca o respirație bolnavă.

Un cal cade. Nu pentru că a fost rănit, ci pentru că pur și simplu nu mai poate.

Soldații nu mai seamănă cu oamenii. Arată ca niște umbre șterse, trase la indigo pe mii de chipuri. Frig. Foame. Extenuare.

Și în mijlocul acestui haos, un om nu avea o armă în mână. Avea o… „cutie”. De lemn. Grea. Complet inutilă într-un loc în care util era doar să supraviețuiești.

Își caută poziția perfectă și stă nemișcat pentru câteva minute. În mijlocul unui război.

Ridică privirea.

Și, pentru câteva secunde, lumea se oprește. Nu pentru că vrea, ci pentru că trebuie.

Carol Popp de Szathmári nu era acolo ca să lupte. Era acolo ca să facă ceva mult mai ciudat: să oprească războiul… suficient cât să-l poată poza.

Foto via

Primul fotograf de război din lume?

Textul ăsta va fi un rollercoaster. Începe cu un clip pe care l-am filmat la casa din Cluj-Napoca unde se presupune că s-a născut Carol Popp de Szathmári. În clip, l-am prezentat ca „primul fotograf de război din lume”. Și, recunosc, sună bine. Atinge exact fibra aia națională care ne place. Dar aici începe partea interesantă. Ajungi acasă, te documentezi mai bine și începi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut când ai filmat clipul. Și așa am ajuns, fără să vreau, într-un joc de lumini și umbre, în care încerc să „developez” un personaj mult mai complex decât eticheta care i s-a pus.

Chiar a fost primul? Sună bine „un român care a fost primul la ceva”. E genul de chestie cu care ne mândrim, fără să ne pese detaliile.

E genul de etichetă care se lipește ușor și se verifică rar sau deloc. Pentru că realitatea e mai incomodă. Și, evident, mai interesantă.

Să vedem perspective, că asta facem noi aici.

Problema nu e dacă Szathmári a fotografiat războiul. A făcut-o. Problema e ce însemna, de fapt, „fotograf de război” pe vremea aia. Dacă ne imaginăm fotografia de război așa cum o știm azi, cu explozii, gloanțe, oameni surprinși în mijlocul acțiunii, nu, Szathmári nu a făcut asta. Nu avea cum.

În 1854, fotografia nu era un click. Era un ritual. Un proces lent, fragil și extrem de complicat pentru un câmp de luptă unde nu e timp de pierdut. Echipament greu. Timpi lungi de expunere. Chimicale sensibile. Și, cel mai important, nevoia de nemișcare. Adică ce ai face într-un studio, dar nu pe un câmp de luptă. Că războiul n-are timp de tine.

Așa că Szathmári n-a fotografiat lupte. N-a surpins momentul când o ghiulea lovește ținta. N-a capturat haosul. A surprins ce rămânea după: tabere, ofițeri, soldați vii, dispuși să stea suficient de nemișcați încât să pară „morți” într-o poză.

Foto via

Războiul, în fotografiile lui, pare aproape liniștit. Ceea ce e, probabil, cel mai neliniștitor lucru.

Foto via

Și totuși, în mod paradoxal, tocmai asta l-a făcut special. Pentru că aproape nimeni nu făcea asta atunci.

Iar cea mai mare realizare a sa e că a arătat lumii o față a războiului: a dus imaginile prin Europa și le-a arătat unor oameni care nu știau cum arată un front de luptă. Pentru prima dată, războiul nu mai era doar povestit. Era văzut. Chiar dacă nu în forma lui cea mai brutală.

Foto via

Așa că întrebarea nu e: „A fost primul fotograf de război din lume?”

Ci altele, un pic mai incomode:

Primul în ce sens?

Primul care a fost acolo?

Primul care a fotografiat?

Sau primul care a convins lumea că a făcut-o?

Cine era, de fapt, Carol Popp de Szathmári?

Nu a fost doar un fotograf. Putem presupune că omul ăsta a înțeles ceva ce restul lumii avea să descopere mult mai târziu: imaginea nu e doar artă. E putere.

Imaginează-ți un cort improvizat, la marginea unei tabere militare. Pânza bate nervos în vânt. Vântul nu e deranjat. În cort, lumina pare că s-a predat: e slabă.

Pe o masă, plăci, sticle, substanțe care n-au ce căuta într-un război.

În timp ce afară se aud bubuituri de tun, Szathmári e impasibil. Atenția lui e furată de altceva. Developează „războiul lui”.

În cort intră un soldat. Înghețat, murdar, viu doar din inerție. În război, moartea e foarte ocupată, n-are cum să ajungă la toți.

„Stai nemișcat!”, îi spune Szathmári.

Soldatul nu înțelege, dar împietrește.

Pentru câteva secunde, războiul se suspendă.

Cineva a decis că un moment trebuie păstrat.

Înainte de Crimeea, Szathmári n-a fost chiar un anonim. Litograf. Pictor. Grafician. Varianta de azi a unuia cu „intrări”. Deci, nu era genul care cere voie să intre în istorie, ci tipul care știe pe unde să intre fără să bată la ușă.

Și asta, dragii mei pasionați de secrete, schimbă totul! N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI CE URMEAZĂ!!!

România TV mode: OFF.

Carol Popp de Szathmári n-a ajuns pe front ca un aventurier. Sigur, sună de film că s-a urcat într-o căruță și s-a dus pe front. Dar, la backgroundul și conexiunile lui, putem presupune că s-a dus acolo ca să împacheteze războiul ca „prezentabil”.

Pentru că, în primă fază, imaginile surprinse de el n-au ajuns la publicul larg. Au ajuns în saloane luxoase, pe mesele unor oameni care n-au simțit niciodată ce înseamnă frigul, d-apoi războiul. Dar care decid ce înseamnă războiul.

Și aici apare fisura.

Szathmári nu a fotografiat haosul în plină desfășurare, pentru că nu avea cum, după cum am stabilit.

A surprins ce se întâmplă după război. Un război care poate fi… privit.

Foto via

Și atunci, întrebarea se schimbă din nou: Szathmári a arătat războiul sau a construit prima versiune „acceptabilă” a lui?

Pentru că, fără să-și dea seama, a creat un precedent: realitatea nu e ce e, ci ce poate fi arătat.

Premii, recunoaștere și… propagandă involuntară?

Dacă ai crezut că povestea asta rămâne în noroiul din Crimeea, ai subestimat complet jocul.

Un salon elegant, undeva în Europa. Candelabre grele, mobilă de baștani, oameni decupați din reviste de modă care încă nu existau.

Pe o masă, câteva fotografii. Nu se aud. Nu miros. Nu dor.

Un bărbat le ridică atent, ca pe niște artefacte. Le privește câteva secunde.

„Impresionant…”

Altul aprobă din cap.

Nimeni nu întreabă unde sunt morții. Nimeni nu e curios de ce nu se vede.

Și, dintr-o dată, războiul poate deveni suportabil.

Szathmári și-a dus imaginile exact unde conta: la Paris, la Londra, la Constantinopol. Le-a prezentat elitelor. Oameni care nu doar privesc lumea. O decid.

A primit medalii, distincții, recunoaștere oficială.

Și aici vine partea care nu ne place.

Pentru că, fără să-și propună asta, Szathmári a făcut ceva foarte actual: a controlat perspectiva.

Nu a denaturat.

Dar nici n-a arătat tot.

Foto via

Fotografiile lui sunt selective. Iar în momentul în care alegi ce arăți unei lumi care nu știe nimic despre război, nu mai ești doar martor.

Devii filtru.

Și aici apare întrebarea care începe să roadă: Szathmári a documentat războiul sau a livrat prima versiune „editată” a lui?

Frumusețea perspectivelor?

Nu-l putem bănui că a vrut să manipuleze. Doar că tehnologia, contextul și publicul nu permiteau altceva. A fost în poziția ingrată a oricărui pionier: a făcut ceva pentru care nu existau încă reguli.

Subscribe now

Și totuși… dacă nu el?

Inevitabil, apare un nume: englezul Roger Fenton. Pentru mulți istorici, „primul fotograf de război din lume”.

Crimeea. Un an mai târziu.

Nu mai e haosul brut. E organizare.

Dintr-o trăsură coboară un bărbat. În spatele lui, echipament. Ordine.

Nu pare că a venit să descopere războiul. Pare că a venit să-l… prezinte.

Un soldat trece pe lângă el. Obosit, murdar, real.

Nu intră în cadru.

Fenton ajunge în Crimeea în 1855. După Szathmári.

Dar nu ajunge ca artist curios sau ca om care a „nimerit” pe front. Ajunge ca trimis oficial. Are o misiune clară: să arate războiul într-o formă acceptabilă pentru publicul britanic. Fără cadavre. Fără sânge. Fără disperare.

Fotografiile lui le arată britanicilor și lumii întregi un război care pare o „plimbare în parc”.

Foto via

Unul dintre cele mai cunoscute cadre ale lui - „Valea umbrei morții” - arată un drum acoperit de ghiulele. Fără oameni. Fără victime. Doar urmele războiului, fără război.

Și aici lucrurile devin interesante. La fel ca Szathmári, nici Fenton nu a denaturat. Dar a făcut ceva extrem de eficient: a eliminat tot ce nu putea fi arătat. Sigur, s-a confruntat cu aceleași limitări tehnologice ca Szathmári. Diferența e că a fost trimis oficial ca să fotodocumenteze războiul.

Și atunci, întrebările se schimbă din nou:

Cine a fost primul fotograf de război?

Cel care a ajuns primul pe front cu camera?

Sau cel care a transformat războiul într-o imagine „oficială”, digerabilă pentru public?

Pentru că, dacă suntem atenți la nuanțe, controversa Szathmári/Fenton nu e despre cine a fost primul. Ci care a înțeles mai bine pentru cine fotografiază.

Și, fără să vrei, ajungi la o concluzie incomodă: războiul nu e doar ce se întâmplă. E ce ajunge să fie văzut.

Înapoi la Szathmári

Ne întoarcem de unde am plecat. La omul cu „cutia” din mijlocul războiului. Și parcă îl privim altfel.

Nu mai e „primul fotograf de război din lume”. I-a rămas mică eticheta.

Pentru că Szathmári n-a fost „primul” într-un sens simplu. N-a fost primul pentru că a bifat o premieră. A fost primul pentru că a intrat pe un teritoriu unde nu exista nimic.

Nicio regulă. Nicio definiție. Nicio așteptare.

Nu citea în fiecare seară manualul „cum se face fotografie de război”. Pentru că fotografia de război nu exista.

A avut doar o cameră grea, un război care n-avea timp de prostiile lui și o idee halucinantă pentru vremea aia: că ceea ce vede merită păstrat.

Foto via

Și, fără să realizeze, a făcut ceva ce avea să devină normă: a tras realitatea în cadru. Cu limitele ei. Cu absențele ei. Cu tot ce se vede și tot ce nu se vede.

Nu a fost perfect. Nu avea cum. Dar a fost acolo înainte ca jocul să aibă reguli. Și poate asta contează mai mult decât să fii „primul”.

La finalul zilei, contează ce trebuie să fie arătat

Nu e atât de important cine a fost primul. Szathmári. Fenton. Alt nume. Pentru că, odată ce fotografia a intrat în joc, ceva s-a schimbat definitiv.

Nu mai contează ce se întâmplă. Contează ce trebuie să fie arătat.

Și poate că cea mai incomodă moștenire a lui Szathmári e că, din momentul în care a făcut prima fotografie, războiul n-a mai aparținut celor care îl trăiesc. A devenit proprietatea celor care îl privesc. Iar de acolo, războiul percepției a fost câștigat: nu vezi tot, nu știi tot, dar ai impresia că înțelegi.

Restul e doar încadrare.

Dacă ți-a plăcut, abonează-te la România secretă! Urmează și alte povești în care realitatea nu e chiar ce pare.

Așa că i-am făcut conturi pe rețele de socializare, să-l las să se desfășoare în toată splendoarea.

Nu explic mai mult. Dacă îl recunoști, o să înțelegi imediat.

• Instagram

• TikTok

• Facebook

Răzvan Dragoș

Share

Subscribe now

Au curs florile.

Au curs urările.

Au curs postările cu „La mulți ani femeilor din viața noastră! Sunteți minunate!”

Pentru o zi, femeile au devenit patrimoniu național.

Pe 9 martie, s-a revenit la programul normal: femeia e femeie, nu om.

Printre cei care au sărbătorit femeia cu toată convingerea e și Marian. Marian e single, are 38 de ani, rate la bancă, un Opel din 2006 și o colecție impresionantă de opinii despre femei.

Marian nu e misogin. Doamne ferește! El RESPECTĂ femeile! Doar că respectul ăsta e arbitrar și vine la pachet cu niște observații perfect rezonabile.

De exemplu:

• femeile sunt prea sensibile

• femeile nu-s în stare să conducă o mașină, d-apoi o instituție, o companie sau, Doamne ferește, o țară!

• femeia trebuie să „țină casa”, să producă plozi, să respecte bărbatul și să nu iasă din cuvântul lui

• femeile vor egalitate, dar nu când e să facă treburi „de bărbați”

• femeile sunt emoționale, n-au ce căuta în politică sau în orice poziție de putere

• femeile sunt materialiste și perverse, vor „să te facă”

• o femeie care a avut prea mulți bărbați n-are ce căuta în viața lui Marian, de Don Juan făcut pe vapor, că e „murdară”

Și, în general, dacă o femeie are prea multe opinii, e periculoasă.

Dar Marian nu e misogin. Doamne ferește! El RESPECTĂ femeile! Marian nu are aceste prejudecăți din răutate, ci din experiență. O fostă de-ale lui „conducea prost”. CE SĂ-I FACĂ EL, DACĂ UN INCONȘTIENT I-A DAT CARNET? O alta îl cicălea până a părăsit-o. Multe altele l-au „țepuit”. Plus șefa lui, care habar n-are cum se conduce o instituție. Plus colegele lui, care nu sunt în stare să gândească „ca un om”. Plus „uită-te la femeile astea din politică, toate îs praf!!!”

În rest, Marian e un om decent.

Nu e misogin.

Doamne ferește!

El RESPECTĂ femeile!

Mai ales pe mama lui. Mama e femeia perfectă. Nu îl contrazice. Are grijă de el. Gătește bine. Nu are opinii despre geopolitică decât foarte rar, iar el e acolo să i le omoare din fașă.

Pentru că Marian respectă opiniile femeilor, dar până la un punct.

Și nu pentru că e misogin, Doamne ferește! Doar că femeile ar face bine să gătească, nu să gândească.

8 martie

Duminică, Marian s-a trezit cu o misiune clară: trebuie să respecte femeile! Nu pe toate, Doamne ferește! Doar pe cele din viața lui. Măcar simbolic.

A mers la piață. Cozi interminabile la flori. Bărbați de toate vârstele într-un haos controlat, ca la pâine în ‘80. Fiecare avea aceeași expresie ușor panicată. „Cum să respecți femeile? Uite cum ne transformă în niște sclavi care trebuie să le cumpere flori!”, s-a gândit Marian.

E o operațiune delicată. Dacă iei prea puține flori, ești zgârcit. Dacă iei prea multe, pari prea bogat. Și nu vrei să pari bogat în fața unei femei. Nici măcar în fața celor apropiate!

Așa că, ia două buchete „decente”: unul pentru mama și unul pentru vecina de la trei, care i-a fost ca o a doua mamă.

În drum spre mama, se simte împăcat.

E un gest frumos.

Respect.

În taxi, scrie o postare de facebook: „La mulți ani femeilor din viața noastră! Sunteți minunate!” Pune un emoji cu floare și unul cu inimă. Înainte de a publica, își privește cu mândrie postarea. Echilibrată. Elegantă. Civilizată. Genul de postare care arată, fără absolut niciun dubiu, că e un bărbat care respectă femeile!

Postează. Până ajunge la mama, are deja 27 reacții. O fostă colegă comentează: „Mulțumim!”

Marian dă like la comentariu.

Simte cum își aduce contribuția la progresul societății.

„La mulți ani, mamă!”, spune Marian solemn și îi întinde buchetul. Mama îl pupă pe obraz și se pun la masă.

După sfântul prânz românesc - supă cu tăieței, piure cu pulpe și prăjitură, stropite cu tărie și bere - Marian intră în discuția preferată a românului: cât de prost merg toate în țara asta.

La televizor apare o femeie din politică. Marian oftează.

„Uite și la asta! Ce caută femeile în politică???”

Mama îl aprobă din cap: „Așa e, mamă…”

„Nu că am ceva cu ele, că nu-s misogin”, continuă Marian, „dar fiecare cu ce știe!”

Mai ia o prăjitură, mai bagă o gură de bere și spune: „Femeile sunt bune la altceva!”. Mama îl aprobă.

Marian e mulțumit. I-a făcut ziua frumoasă mamei lui.

Seara, Marian bea niște beri și se uită la un meci.

Postarea a ajuns la 71 de reacții.

Progres.

Înainte să adoarmă, Marian are un gând: „Băi, eu chiar respect femeile! Nu sunt misogin, Doamne ferește!”

Adoarme liniștit, cu sentimentul că a contribuit, în felul lui, la armonia socială.

Universul nu îl deranjează.

Până a doua zi dimineață.

9 martie

Se trezește la 07:14 și simte instant că ceva nu e în regulă. Primul lucru: ceva e greșit în zona pieptului. Nu e durere sau disconfort, ci senzația că două chestii complet străine s-au mutat acolo peste noapte.

Deschide ochii și se uită în jos. Tricoul lui, care până ieri stătea relaxat pe burtă, formează acum două dealuri rotunde.

„Ce PLM???”, gândește Marian, fără să realizeze că nu mai are așa ceva.

Își face curaj și ridică tricoul. Două forme, perfect reale, se ridică de pe pieptul lui. Le atinge cu teamă. Sunt moi. Sunt calzi. Sunt… SÂNI!!!

Marian își retrage mâna, ca și cum ar fi atins o priză. Stă câteva secunde nemișcat. Creierul lui caută disperat explicații. Mai ridică o dată tricoul. Sânii erau tot acolo, cuminți, parcă privindu-l sfidător.

Prima ipoteză: vis.

A doua ipoteză: halucinație.

A treia ipoteză: mahmureală.

A patra ipoteză: toate la un loc.

Își mai pipăie o dată sânii și simte ceva ce îl îngrozește: plăcere.

„Băi…”

Vocea lui sună altfel, e mult mai subțire.

Marian sare din pat și gonește spre baie. Din oglindă îl privește o femeie. O femeie „normală”: păr lung, trăsături feminine, dar ochii erau ai lui. N-avea cum să nu-și recunoască ochii.

Se blochează din nou. Creierul intră în reboot.

Sânii sunt acolo. Își atinge talia. Șolduri.

Își face curaj, respiră adânc și se uită în jos. Umflătura nu era acolo.

Închide ochii, trage de pantaloni și îi deschide. Nimic. Închide iar ochii, îi deschide. Tot nimic. Și încă o dată. NIMIC! Paralizează. Mândria lui nu mai era acolo. Penisul lui Marian a dispărut!

Cu groază, se atinge în zona aia. Simte umezeală și se retrage atât de rapid, că se lovește de chiuvetă.

Rămâne nemișcat minute bune și simte cum îi dau lacrimile. Încearcă să proceseze situația și nu reușește.

Se uită din nou în oglindă. Femeia îl privește înapoi. Ridică o sprânceană, femeia o ridică și ea. Scoate limba, femeia face la fel.

„Nu. Există. Așa. Ceva!”

Vocea feminină răsună în toată baia, cu un ecou care bagă frica în fiecare celulă a corpului lui Marian. Sau Mariana.

Se mai uită o dată în jos, spre locul în care până ieri locuia penisul lui.

Tăcere. Groază. Scârbă.

Universul îl lasă câteva secunde să mai proceseze, după care îi trimite următorul gând. Un gând care îi trece prin cap ca un fulger:

„Băi… EU CUM IES AȘA DIN CASĂ???”

Că nu poate suna la muncă și să spună: „Hei, salut! Eu nu vin azi pentru că m-am trezit femeie!”

Nu există proceduri pentru așa ceva.

Share

Marian mai stă câteva minute în baie.

Respiră adânc.

Inspiră.

Expiră.

Inspiră.

Expiră.

Exact ca în clipurile alea care te învață să gestionezi atacurile de panică.

Se uită din nou în oglindă:

„Băi… NU POT IEȘI AȘA!!!”

Apoi, realitatea îl lovește ca o halbă în cap: „AȘA” înseamnă ca o femeie.

A urmat o tortură și mai mare: s-a pus pe budă să se pișe, ca o femeie.

Merge înapoi în dormitor, deschide dulapul și începe să se gândească la combinații. Ca o femeie veritabilă. Dulapul lui Marian conține câteva cămăși pentru job, tricouri albe, negre, gri, tricouri cu mesaje despre bere, blugi, hanorace.

Petrece minute bune uitându-se la haine și un gând nevinovat îi apare de nicăieri: „Băi, ce greu e să fii fe…”

„Nu, N-AM GÂNDIT ASTA!!!”, urlă, de se cutremură tot apartamentul sub greutatea vocii lui delicate.

Își dă jos bluza de la pijama și își vede pentru prima dată corpul gol în oglinda din ușa dulapului. Niște sâni mari, frumoși, cum îi plac lui. Un zâmbet discret îi mijește în colțul gurii și rezistă cu greu tentației de a-și pipăi sânii, deși ar da orice să se joace puțin cu ei. Dar nu. El e Marian și e BĂRBAT ÎN TOATĂ FIREA!

Trage un tricou pe el. Se mulează pe sâni. Tricoul nu mai arăta a tricou. Arăta… feminin.

„Băi, dă-o-n PLM!” (Marian insista să folosească expresia asta, deși era deja conștient că nu mai avea așa ceva.)

Dă tricoul jos și ia un hanorac. Sânii erau tot acolo, dar măcar nu atât de evidenți ca în tricou. Trage și niște blugi și se uită în oglindă - arăta ca o femeie în hainele lui Marian.

După încă niște minute de contemplat tragedia, își amintește că nu s-a spălat. Se dezbracă cu ochii închiși, merge la baie cu ochii închiși, face duș cu ochii închiși. Toarnă gel de duș pe corp, apoi dă cu apă, fără să se atingă. La fel și la vagi… Nu, NU ÎI VINE SĂ CREADĂ CĂ SE SPALĂ PE VAGIN!!!

Așteaptă să se i se usuce corpul. Pur și simplu refuză să se atingă, chiar și cu prosopul. Mai ales acolo.

Se îmbracă, trage gluga pe cap, să mai acopere din rușine, și se mai privește o dată în oglindă.

Nu e pregătit DELOC să iasă din casă, dar o face.

Ușa blocului se închide în urma lui cu un „clanc” sec.

Marian rămâne câteva secunde pe loc. Aerul rece al dimineții îl lovește în față. Brusc, realizează ceva simplu și terifiant: toată lumea îl va vedea ca pe o femeie.

Nu ca pe Marian.

Nu ca pe un băutor de bere, cu job, cu rate, cu Opel și opinii ferme despre femei.

Ca pe o femeie.

Încearcă să se liniștească.

Inspiră adânc. Expiră.

Funcționează la fel de bine ca economia României.

Se îndreaptă spre parcare și trece pe lângă niște muncitori care reparau o conductă. Unul dintre ei fluieră lung, altul zice:

„Sărumâna la domnișoara! Singurică, singurică?”

Marian se oprește și primul reflex e cel vechi:

„Băi, vezi că-ți fu…”

Se oprește în mijlocul amenințării și își continuă drumul. Simte ochii muncitorilor lipiți de fundul lui bombat.

Marian a aflat deja ce înseamnă să fii femeie în România și abia a ieșit din bloc.

Ajunge la mașină. Vechiul lui Opel stă liniștit în parcare, ca un câine care nu știe că stăpânul lui a devenit femeie peste noapte. Se așază la volan și, pentru câteva secunde, se simte în siguranță. Aici e teritoriul lui. Mașina e un loc sigur, logic, predictibil. Masculin.

Iese din parcare și, după câteva străzi, ajunge la primul semafor. Un Logan cu doi bărbați se oprește lângă el. Șoferul coboară geamul și urlă:

„Păpușe, vezi că ești în offside în mașină! Bucătăria e acasă! AHAHAHAHA!”

Marian îngheață și se pierde. Se face verde. Un cor de claxoane și înjurături se revarsă asupra lui:

„DĂ-TE, FĂĂĂ, CĂ N-AVEM TOATĂ ZIUA!!! CINE MORȚII MĂ-TII TE-A ÎNVĂȚAT SĂ CONDUCI???”

Demarează în trombă, la fel cum demarează un gând în mintea lui: conduce exact ca săptămâna trecută.

Fix la fel.

Numai că săptămâna trecută era bărbat.

Subscribe now

Parchează la cafeneaua de unde își ia de obicei cafeaua.

La tejghea, același barista.

„Neața! Ce îți dau?”

Marian îi dă comanda lui obișnuită:

„Un espresso dublu, te rog.”

Barista: „Sure, dar știi că e tare, da? Femeile din ziua de azi preferă matcha. Eu îți dau espresso, deși e cam dur, mai manly așa, dar să știi că avem o ofertă fire la matcha, cu croissant, ca pentru o tipă cu rizz ca tine!”

„Rămân la espresso…”

În mintea lui Marian răsare un gând nou: „Băi, ăsta îmi explică mie cum e cu cafeaua???”

Și pentru prima dată, Marian înțelege un concept despre care auzise vag pe internet: mansplaining.

Iese din cafenea și îi taie calea doi adolescenți.

Unul șoptește: „Mamăăă, ce bună e!”

Celălalt râde.

Marian își vede de drum.

Face pași.

Zece.

Cinsprezece.

Douăzeci.

Apoi, se oprește.

Pune mâna pe piept.

Sânii sunt tot acolo.

Realitatea e tot acolo.

Și universul lui Marian, construit cu grijă din prejudecăți despre femei, începe să scoată sunete suspecte.

Ca un Opel din 2006 căruia îi moare motorul.

Ajunge lângă mașină și scoate telefonul: 9:03. La 9:30 trebuie să fie la birou.

Își vede reflexia în geamul mașinii: hanorac, glugă, față de femeie, sâni. Și realizează ceva ce știa de la început, dar n-a vrut să recunoscă: nu are cum să meargă la job. Ce să le spună? „Salut, sunt Marian, colegul vostru! Doar că azi am țâțe!”

Își și imaginează miștourile colegilor: „AHAHAAAA! Auzi, cică Marian s-a culcat om și s-a trezit femeie, AHAHAHAAAAA!!!”

Nu, nu există univers în care scena asta să aibă loc. Îi trimite un mesaj șefei că se simte foarte rău și nu va ajunge la job.

Rămâne câteva momente lângă mașină.

Respiră adânc.

Inspiră.

Expiră.

Funcționează la fel de bine ca până acum.

Și atunci îi apare un gând atât de banal, încât nu știe de ce nu s-a ivit mai repede: „Poate sunt bolnav. Poate e ceva de la cap”. Vede o farmacie la colțul străzii.

Share

Înăuntru miroase a mentă, spirt și resemnare.

La tejghea, o farmacistă. În spatele lui Marian, un bărbat pe la vreo 65-70 de ani.

Farmacista îi zâmbește profesional:

„Bună ziua!”

„Bună ziua…”, zice Marian și se oprește. Realizează că nu are nici cea mai vagă idee cum să formuleze problema: „M-am trezit femeie, ce puteți să-mi dați?” Așa că decide să meargă la sigur: „Cred că am… anxietate? Mă doare capul, am halucinații… Îmi puteți da ceva… calmante?”

„Ați mai avut episoade de genul ăsta?”, întreabă farmacista.

„… nu…”

„Se mai întâmplă”, îi spune farmacista zâmbind.

Bărbatul din spate pufnește:

„Auzi, anxietate! Ce boli mai inventează ăștia? Femeile din ziua de azi…”

Marian se întoarce la el: „Cum adică?”

„Păi da, că nu mai sunt femei zdravene ca pe vremuri, care țineau o casă! Acum toate sunteți sensibile!”

Farmacista revine: „Vă dau ceva naturist, să vă calmați. Luați două pe zi și încercați să vă liniștiți.”

„Și dacă… nu e de la anxietate?”, întreabă Marian.

„Atunci s-ar putea să fie hormonal”, răspunde farmacista.

Bătrânul din spate răbufnește:

„Exact ce spuneam, pline de hormoni!”

Marian se blochează din nou și realizează ceva: până ieri, când avea o problemă, știa cum s-o rezolve sau suna un prieten. Acum, când are o problemă… s-ar putea să fie hormonală. CUM REZOLVI O PROBLEMĂ HORMONALĂ???

Marian iese din farmacie pierdut. Se uită în gol. Orașul își vede liniștit de treabă: mașini, claxoane, oameni grăbiți. Pentru prima dată după mulți ani, Marian nu are vreun plan. Nu vede nicio cale de ieșire din haosul în care se află. El, care tot timpul era REZOLVATORUL!

Nu merge acasă. Nu merge la job. Nu merge nicăieri. Uită de mașină și pur și simplu… merge. În neștire.

Un bărbat trece pe lângă el. Se uită direct la pieptul lu Marian. Nu discret, evaluativ.

„Ce faci, pisi? Îmi dai și mie contul tău de Insta?”

Marian continuă să meargă. Aude din spate: „Nu răspunzi, bagaboanto?”

Merge.

În fața unui magazin de telefoane, doi tipi stăteau la o țigară. Unul dintre ei zice: „Uite-o și pe asta! Pare genul care intră și întreabă dacă iPhone-ul are Whatsapp!” Râd amândoi tare. Un râs care se instalează, fără chirie, în sufletul lui Marian.

După ore de rătăcit prin oraș, printre avansuri și remarci misogine, i se face foame. O foame din aia de băutor de bere, cu rate, un Opel din 2006 și opinii ferme despre femei.

Universul, care l-a trollat atât de tare, îi scoate în cale o shaormerie.

Shaormeria e plină de bărbați.

La tejghea, un băiat de vreo 20 de ani.

„O shaorma mare, te rog.”

„Cu de toate?”

„Da.”

„Iute?”

„Da.”

„Ești sigură?”

„Da.”

„Că de obicei fetele nu mănâncă iute.”

Un bărbat din shaormerie spune: „Dă-i una mică, boss, că după aia plânge!”

„Am spus mare!”, zice Marian.

Cinci minute mai târziu, Marian devorează shaorma.

Doi bărbați din shaormerie comentează:

„Coa’, ai văzut cum bagă?”

„Da, frate, azi sunt cu sportul pă TikTok, mâine rup shaorma!”

Marian continuă să mănânce.

Mănâncă și plânge. Plânge și mănâncă.

Ajunge acasă seara, epuizat.

Închide ușa și se sprijină de ea.

Respiră adânc.

Inspiră.

Expiră.

Funcționează la fel ca dimineață. Dar nu-i mai pasă. Tot ce vrea e să bea o bere, să doarmă și să se trezească din coșmarul ăsta.

Nu termină berea, se prăbușește în pat și adoarme.

10 martie

7:14. Marian deschide ochii și primul reflex e să se uite la piept. Tricoul stătea relaxat pe burtă, iar sânii nu erau mai mari decât cei pe care îi avea în mod normal.

Își bagă mâna în pantaloni. E acolo. MÂNDRIA LUI E ACOLO!!!

„Băi, să-mi bag pula!!!”

Sare din pat și se oprește în fața oglinzii din baie.

E el, MARIAN! Fața lui, părul lui, barba lui! Nu s-a bucurat niciodată atât de tare să-și vadă propria față.

Își scoate mândria și se pișă din picioare, ca un bărbat.

Inspiră.

Expiră.

Zâmbește.

Râde în hohote.

În timp ce își bea cafeaua, scrollează pe facebook. Postarea lui de 8 martie a trecut de 100 de reacții. Îi apare postarea unei tipe: „Respectați femeile în fiecare zi, nu doar de 8 Martie!”

Bea o gură de cafea.

Se uită pe fereastră.

Respiră adânc.

Apoi, scrie pe facebook: „Băi, femeile astea mâncătoare de shaorma chiar nu știu să conducă!”

Share

Azi avem două povești care demonstrează că realitatea românească are scenarii mai bune ca AI-ul: un iaht cu aristocrați ruși dispăruți misterios în Delta Dunării și niște coloane bazaltice din Apuseni care arată ca un experiment geologic făcut de niște extratereștri care s-au plictisit și au vrut să ne trolleze. Plus primul desert cultural din România. Eu zic că nu-i rău pentru o zi de vineri. Să-i dăm bice!

Misterul iahtului Ostara, dispărut în Dunăre în 1920

Foto: arhiva personală a lui Sergiu Skadovschi, via

Dacă erai aristocrat rus în 1917, nu a fost cel mai bun an al tău. În Rusia izbucnise revoluția bolșevică, iar aristocrația a descoperit rapid că noul regim nu avea hobby-uri chiar elegante: confisca averi și le executa proprietarii. Un fel de „un general rus era la un geam, apoi n-a mai fost” din zilele noastre.

Subscribe now

Așa că, în 1920, un grup de nobili ruși, membri ai familiei Skadovsky–Falz-Fein, au făcut ce făceau mulți aristocrați în acea vreme: au fugit. S-au îmbarcat frumos pe un iaht de lux numit Ostara și au pornit spre vest. Random fact: numele vine de la o zeiță germanică.

Ce chestie: bolșevicii nu s-au gândit să le confiște și iahturile aristocraților. Niște amatori.

Doar că iahtul n-a ajuns niciodată la destinație.

Citești mai departe doar dacă ai abonament de aristocrat.

Read more

Mai jos, primele trei părți.

Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?

Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?

Cum am ajuns la coada testelor PISA?

Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?

Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?

Hai să vedem cum am început-o!

În 1948, reforma educației din România comunistă a schimbat radical școala: instituțiile au fost naționalizate, curricula sovietizată, iar educația a devenit instrument ideologic.

Un copil îmbrăcat în uniformă stă drept, cu mâinile la spate. Pe perete, portretul conducătorului. Pe bancă, manualul. În cap, frica și ambiția părinților. În aer, presiunea și opresiunea Partidului.

Într-o sală de clasă din anii ‘50, totul e la fel pentru toți: uniforma, manualul, tăcerea. Până și frica era inclusă în programa școlară.

Copilul învăța să scrie, să citească, să fie ascultător. Și mai învăța ceva ce nu apare în niciun manual: adevărul nu se caută, se primește.

Comunismul a făcut ceva ce România democratică n-a reușit niciodată complet: a băgat școala în (aproape) fiecare familie și în fiecare sat. Dar nu a făcut-o din iubire, ci din dorința de a crea roboței utili sistemului.

Și da, a redus mult analfabetismul. Dar, în același timp, a inventat o specie nouă: omul care știe să citească, dar gândește cu aprobare.

1948 - anul în care școala a devenit proprietate de stat. Și mintea, la pachet.

În 1948, regimul comunist nu a început prin a schimba manualele. Era prea simplu. A început prin a schimba proprietarul minților tinere. Legea învățământului din 3 august 1948 a naționalizat tot: școli private, școli confesionale, licee cu tradiție, universități autonome.

Astfel, totul a devenit „al poporului”. Adică al statului. Adică al Partidului.

Alternative? Să fim serioși. Exista doar „linia”. Învățai ce ți se dădea.

Hobby-ul principal al comuniștilor români din acei primi ani a fost să copieze modelul sovietic. Că doar nu era să-l copieze pe cel occidental, duh! S-a rescris curricula. S-a recalibrat istoria. S-a reinterpretat geografia. Filozofia? Epurată!

Și astfel apare noul alfabet al puterii:

• Istoria Partidului

• Bazele marxism-leninismului

• Economie politică socialistă

• Limba rusă devine obligatorie

În anii ‘50, copiii nu învățau doar să scrie. Învățau să gândească într-un cadru prestabilit. În șabloane. A fost o operațiune complexă de montare a ochelarilor de cal unei nații întregi.

Cancelariile au intrat și ele în malaxor. Profesorii interbelici, considerați „burghezi”, „reacționari”, „nesiguri ideologic”, au fost epurați. Unii marginalizați, unii arestați, iar alții reduși la tăcere. Nu era nevoie de oameni care să gândească și care să-i învețe și pe alții cum să lege sinapse. Era nevoie de creiere plate.

Școala nu mai era locul unde se formează caracterul. Devenise o fabrică de loialitate.

Astfel, uniforma unică introdusă după 1950 nu avea doar un rol estetic. Era un mesaj: nu există diferențe, nu există opinii, nu există nuanțe.

Există linia.

Și poate cea mai subtilă lecție predată atunci, dincolo de ideologia marxist-leninistă, a fost despre autoritate:

Adevărul nu se caută. Adevărul se primește.

Subscribe now

Țăranul care nu-și poate scrie numele

E 1948. Un bărbat de 40 de ani, cu mâinile crăpate de muncă, stă în fața unui funcționar. I se întinde un document pe care trebuie să-l semneze.

Se uită la ce scrie pe hârtie ca la o limbă străină.

Pentru că era.

Își scufundă adânc degetul în tușieră și lasă o amprentă tremurată pe document.

Asta era România reală, dincolo de manualele interbelice și elitele urbane. Era România satelor.

În 1948, peste 1,5 milioane de români erau analfabeți. Aproximativ 20% din populație. În mediul rural, procentul era și mai mare.

Și aici e schepsisul: un stat modern nu poate funcționa cu o cincime din populație incapabilă să citească un document, un contract, un ziar. Iar un stat comunist are nevoie și mai mare de cetățeni care să știe să-și citească necrologul.

Așa că statul comunist a accelerat brutal alfabetizarea.

În anii ‘50 s-au organizat campanii masive de alfabetizare pentru adulți: cursuri obligatorii, clase la seral, mobilizare administrativă. Tineri și bătrâni obligați să învețe să scrie și să citească.

Rezultatul?

Până prin anii ‘60, analfabetismul clasic fusese aproape eliminat.

În 1975, procentul a coborât sub 3%.

La finalul regimului, era, oficial, sub 2%.

Pe cifre, este o performanță. Pe fond, e mai complicat.

Da, milioane de oameni au învățat să citească.

Întrebarea reală e: ce au fost învățați să citească?

Același țăran, 20 de ani mai târziu

E 1968. Același bărbat, aceleași mâini muncite. Doar că degetul mare nu mai e pătat cu cerneală - poate să-și scrie singur numele.

Stă pe o bancă, în fața casei. Ține în mână un ziar. Tremură, și nu de bătrânețe.

Citește silabisit, cu voce tare. Cuvintele nu-i mai par o limbă străină. E primul din stirpea lui care a învățat să citească.

Pe prima pagină, titluri mari care anunță realizări mărețe, plan depășit, producție record, vizită de stat. Citește despre țară. Citește despre Partid. Citește despre viitorul luminos.

Nu mai e analfabet, dar nici nu e liber.

A învățat să descifreze adunările de litere.

Nu și să pună sub semnul întrebării propozițiile.

Alfabetizare vs. formare de conștiință civică

Comunismul a redus analfabetismul la un nivel pe care România interbelică nu l-a cunoscut niciodată.

Invățământ gratuit. Manuale gratuite. Extinderea învățământului obligatoriu la 7, apoi 8, apoi 10 clase.

Școala a ajuns în sate în care cel mai tare influencer era popa.

A fost un salt istoric real.

Dar sistemul nu urmărea doar educație. Voia uniformizare.

Elevul bun nu era cel curios. Era cel disciplinat.

Răspunsul corect nu era cel argumentat. Era cel din manual.

Științele exacte au fost împinse înainte, pentru că regimul avea nevoie de ingineri, medici, tehnicieni.

Științele sociale?

Amputate.

Istoria a devenit instrument de propagandă. Filozofia, suspectă. Sociologia, aproape desființată.

Rezultatul?

O populație alfabetizată în proporție covârșitoare, dar antrenată să nu iasă din rând.

Conformism.

Naționalizarea minților

România anului 1964 nu mai era o țară de analfabeți. Aproape toți știau să citească. Dar au fost educați să nu pună întrebări. Să nu contrazică. Să gândească doar cu permisiune.

Școala a ajuns în fiecare sat, dar libertatea nu era în fiecare clasă.

Am rezolvat problema literelor, dar am creat alta: frica de a pune semnul întrebării.

Nu întreba.

Nu gândi.

Nu ieși din rând.

O țară care își educă astfel copiii nu produce cetățeni.

Produce executanți.

Și ne mai mirăm azi de unde vine reflexul de a sta drepți în fața oricui.

Share

Pe 24 februarie, România face ce știe mai bine: o ciorbă.

Ingrediente:

• capul tăiat al unui sfânt

• împerecherea păsărilor

• patriotismul romantic anti-Valentine’s Day

Să vedem rețeta.

Se ia un calendar ortodox, în care apare „pomenirea aflării cinstitului cap al sfântului prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan”, și se pune într-o oală.

Se adaugă folclor după gust, unde păsările se „logodesc”.

La final, se garnisește cu mult internet, unde ne reamintim că „noi avem Dragobetele, nu ne trebuie prostia aia de Valentine’s Day!”

În timp ce gătim ciorba asta, uităm un lucru: Dragobetele pe care îl apărăm azi, cu pieptul și tastele pline de inimioare autohtone, nu e chiar atât de vechi, nici atât de uniform și nici atât de inocent.

Nu s-a născut ca să ne salveze identitatea națională. Nu a fost ceva gen „las’, că le arătăm noi occidentalilor decadenți!”

Nu era despre fluturi în stomac și despre story-uri cu inimioare.

Era despre presiune socială, statut și… să nu rămâi pe dinafară.

De exemplu, în unele sate, dacă nu te sărutai de Dragobete, riscai să rămâi singur. Ăsta era algoritmul satului, în lipsă de TikTok.

Abia după ‘90, când ne-am simțit invadați de inimioare occidentale, am scos din lada de zestre un personaj semi-mitologic, l-am lustruit, i-am pus panglică tricoloră și l-am trimis în lume, să se bată cu Sfântul Valentin.

Nu vorbim în acest articol despre Dragobete ca simbol. Ci despre cum reinventăm tradițiile atunci când simțim că ne fuge identitatea de sub picioare. Și ce spune asta, de fapt, despre noi.

Dragobetele real: tradiție regională, nu sărbătoare națională

S-o zicem pe aia dreaptă din start: Dragobetele NU a fost o sărbătoare unitară națională, celebrată din „moși-strămoși” peste tot în România.

Era prezent mai ales în sud și sud-vest - Oltenia, Muntenia, pe alocuri în sudul Transilvaniei. În Moldova? Slăbuț. În Maramureș? Aproape deloc. În Bucovina? Nu prea.

Ce concluzionăm noi de aici? „Tradiția noastră națională” era, de fapt, regională. Nimic rău în asta, dar să punctăm faptele. E ca și cum ai lua o rețetă dintr-un sat din Dolj și ai declara-o patrimoniu identitar românesc. Cu hashtag.

În multe zone, 24 februarie era pur și simplu debutul simbolic al primăverii. Ziua în care „păsările se logodesc”, natura se trezește, seva urcă în copaci și, implicit, în oameni.

Așa funcționau oamenii în trecut, după un calendar agrar. Nu după marketing romantic.

Dragobetele era, în esență, o piesă într-un mecanism rural care funcționa pe două axe simple: supraviețuire și reproducere.

Restul sunt povești adăugate ulterior.

Logodna păsărilor și presiunea socială în satul tradițional

Folclorul spune că păsările își aleg perechea de Dragobete.

Awww, ce drăguț!

Dar cum oamenii au adoptat, de-a lungul timpului, comportamentele din natură, avem varianta umană a logodnei păsărilor. De Dragobete, în unele comunități, fetele și băieții ieșeau la pădure, culegeau flori, iar la întoarcere urma alergatul ritualic. Dacă băiatul prindea fata și o săruta, se considera că sunt „legați”.

Din nou, extrem de romantic. Dar să ne gândim puțin la fetele care nu erau „prinse”. Că asta facem noi aici, gândim în perspective. Pentru fetele „neprinse”, în universul satului, mesajul era clar: ceva e în neregulă.

În comunitățile tradiționale, statutul marital era capital social.

Ești aleasă? Super, faci nuntă, se mândresc părinții cu tine în sat!

Nu ești? Nasol. Vulnerabilizare, marginalizare, bârfe.

Deci, dacă extrapolăm, Dragobetele inițial nu era despre „urmează-ți inimia!”, ci despre „nu rămâne nealeasă!”

Cum sună asta în peisajul social de azi?

24 februarie în calendarul ortodox: coincidență sau adaptare?

Și acum vine partea românească în toată splendoarea ei: în aceeași zi în care vorbim despre împerecherea păsărilor, calendarul ortodox menționează „pomenirea aflării cinstitului cap al sfântului prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan”.

Deci, ca să iasă bună ciorba, punem în aceeași oală erotism agrar și martiriu creștin. Sună delicios!

Și nu e o întâmplare. E adaptare creștină. În multe zone, creștinismul a suprapus sărbători peste ritualuri precreștine. Atenție, nu le-a eliminat! Le-a integrat. Dragobetele n-a dispărut. A fost îmblânzit. Ambalat. Și așa supraviețuiești ca religie.

Se poate spune că creștinismul a fost foarte abil în integrarea unor elemente păgâne. E o formă de supraviețuire: nu distrugi vechiul, îl faci comestibil pentru credincioși.

Dragobetele post-’90: războinicul de care aveam nevoie în lupta cu Sfântul Valentin

E clar că, în comunism, Dragobetele nu a fost o mișcare de rezistență anti-occidentală. Că nu avea de ce. Nu știam noi cine e Valentin și ce vrea de la viață.

Doar că, după Revoluție, Valentin începe, încet, să-și facă simțită prezența. Mall-uri. Inimioare. Capitalism cu fundiță roșie.

Iar când ceva e ciudat în cartierul identității naționale, pe cine vei chema?

DRAGOOOBEETEEEE!

Să ne salveze de Valentinul superficial, cu inimioarele lui de plastic! ÎL AVEM ȘI NOI PE AL NOSTRU!!!

Știți ce e interesant? Că această reafirmare identitară nu vine de la sat, ci din urban. Postări pe internet. Articole în presă. Dezbateri.

E un fenomen tipic de identitate defensivă:

1. Apare influența externă.

2. Se activează frica de diluare culturală: „Ne mor tradițiile, muicăăă!”

3. Se caută un simbol intern.

4. Simbolul e reconstruit, simplificat și transformat în banner național.

Și asta e, în mare, rețeta după care funcționează un om politic suveranist (cer scuze că am băgat politica în acest articol, dar era acolo, trebuia spusă.)

Dragobetele a devenit mai românesc în 2026 decât a fost vreodată în 1930.

Nu s-a schimbat istoria. S-a schimbat anxietatea.

Ce spune asta despre noi?

Avem o relație interesantă cu tradițiile. Pe de o parte, ne batem în piept cu ele, suntem gata să mergem la război pentru ele! Pe de alta, într-o lume globalizată, le activăm în special când ne simțim amenințați.

Ne amintim că suntem români mai ales când cineva ne oferă o alternativă.

Și atunci scoatem din ladă un personaj semi-mitologic, îl îmbrăcăm în port național, îl urcăm pe internet și îl trimitem la război cu Sfântul Valentin!

Și nu e nimic ipocrit în asta. Este pur și simplu un mecanism de autoapărare identitară.

Problema nu e Sfântul Valentin, ci cât de fragili suntem din punct de vedere cultural. Când ești sigur pe indentitatea ta, nu simți nevoia să o demonstrezi în fiecare februarie.

Nu e nimic greșit în a sărbători Dragobetele!

Dragobetele nu e fals, dar nici nu e ce credem noi.

Nu e „arma” noastră culturală.

Nu e declarație de independență romantică.

Nu e dovada superiorității noastre tradiționale.

E pur și simplu un ritual agrar, suprapus peste un calendar creștin și reinventat modern, din reflex defensiv. Și e în regulă să-l sărbătorim, dar să știm de ce o facem!

Iubiți-vă și iubiți în fiecare zi!

Share

Săptămâna asta am scris despre drogul pe care conducătorii noștri îl consumă de 500 de ani și despre cazul incredibil al pompierului amendat și lăsat fără permis, în timp ce se afla în drum spre un incendiu.

E weekend, ne relaxăm și ne bucurăm de liniște. Nu că n-ar trebui să facem asta și în restul săptămânii, dar am fost programați că weekendul e un moment de respiro. Tocmai de aceea, ediția asta de „Secrete pe scurt” e la liber pentru toată lumea. Dar nu va fi așa tot timpul. Deci, dacă vrei să ai parte de conținut exclusiv, susține România secretă cu doar 5 euro pe lună!

Când ne-am duelat pe bune, nu pe internet

Chiar dacă acum orice om cu o conexiune la internet poate provoca la „duel” un alt om cu conexiune la internet, a fost o vreme când duelurile erau pe bune. Ca alea din filme. Da, pe teritoriul pe care azi îl numim România.

Vorbim despre secolele XIX - XX. Chiar dacă existau legi care interziceau duelul, nu te poți pune cu mândria și onoarea pătate. Pe atunci, nu exista TikTok, să mai eliberezi din tensiuni prin scrollat la nesfârșit. Te insulta cineva? Duel! Iubeau doi bărbați aceeași femeie? Duel!

Un caz celebru l-a implicat pe Nicolae Filipescu, fost ministru și primar al Bucureștiului. În 1897, acesta l-a provocat la duel pe jurnalistul G. Lahovary, pe care l-a și ucis, fiind apoi judecat pentru omucidere.

În dueluri se mai băgau chiar și medicii, nu doar politicienii. Doctorul Carol Davila s-a duelat cu un ofițer după o ceartă, reușind să-l dezarmeze și să-l umilească.

Alexandru Ioan Cuza a fost mare fan dueluri. Le numea „afaceri de onoare”. S-a inițiat în arta scrimei cu un general francez și deținea o trusă de pistoale de duel, primită cadou de la Napoleon al III-lea. În primii ani de domnie, Cuza nu doar a tolerat, dar chiar a încurajat unele dueluri între ofițerii armatei, pentru a le căli spiritul. S-a implicat personal în organizare și a asistat la asemenea lupte care, uneori, s-au terminat fatal. Spre finalul domniei și-a dat seama că poate nu e chiar ok ce se întâmplă. A realizat că „duelul a ajuns la ordinea zilei” și cele mai multe insulte se tranșau cu sabia sau pistolul, așa că a dat o lege mai aspră împotriva duelurilor.

Subscribe now

Fragment din „A fi și a nu fi, în același timp”, cartea la care scriu și care va apărea anul ăsta

CAPITOLUL 2: Durerea e reală, dar nu te definește (și alte adevăruri incomode despre suferință)

Am crescut cu o durere care s-a transformat într-o suferință care a ajuns să-mi definească viața. Am fost diagnosticat în copilărie cu „deficit de hormon de creștere”. Am făcut un tratament costisitor, am câștigat niște centimetri, dar toată viața am trăit cu impresia că, la cei 1,62m, sunt doar o „jumătate de om”. Că nu sunt suficient. Că nu sunt destul. Că sunt invizibil și trebuie să fac tot ce ține de mine ca să mă fac văzut. Până în momentul în care am spus „DESTUL!”, mi-am privit suferința în față, m-am luat la trântă cu ea, am lăsat-o să treacă prin mine, să se consume, iar acum am depășit-o. Sunt mai mare decât am crezut toată viața mea!

Suferința: micul tău reality show preferat

Ai observat vreodată că, atunci când ai o zi proastă, tot Universul pare să comploteze împotriva ta? Semaforul devine roșu doar pentru tine. Ploaia începe fix când ieși din casă. Câinele vecinului, care în mod normal te ignoră, acum simte nevoia să-ți latre existența. Și parcă, în toată drama asta, Universul îți șoptește malițios: „Ai chef de suferință? Băi, ce coincidență! Ia stai să vezi ce ți-am pregătit!”

Dar dacă problema nu e Universul, ci felul în care te identifici cu suferința? Dacă, de fapt, nu e o conspirație cosmică împotriva ta, ci monologul tău interior care reinterpretează fiecare moment în cheia „viața mea e grea”?

Dacă îți place cum sună asta, stai să vezi partea care chiar doare.

1. Suferința există, dar nu e obligatorie

Hai să dăm din start o veste proastă și una bună.

Vestea proastă: Da, durerea e inevitabilă.
Vestea bună: Suferința e opțională.

Șoc și groază, nu? Poate ai crezut că suferința e ca taxa pe apa de ploaie: vine la pachet cu viața și trebuie să o plătești. Dar hai să facem o diferență clară:

Durerea e ceva fizic sau emoțional – o reacție directă la un eveniment real.
Suferința e serialul mental pe care îl derulezi după eveniment, cu reluări, efecte speciale și scenarii dramatice în care tu ești mereu victima.

Exemplu simplu:
Tai ceapa → ochii te ustură = durere.
Tai ceapa → îți amintești de fostul/fosta care gătea cu tine și plângi ca la un maraton de filme triste = suferință.

Vestea bună e că durerea trece.
Vestea proastă e că suferința continuă doar dacă o hrănești.

2. Trauma – hard disk-ul care refuză să formateze anumite fișiere

Adevăr dureros: trauma nu e despre ce ți s-a întâmplat.
Conștientizare revelatoare: e despre ce a rămas blocat în tine după ce s-a întâmplat.

Mintea e un fel de TikTok care îți face autoplay la toate momentele nasoale din trecut. „Ți-a plăcut tiktok-ul Am fost respins și m-am simțit mizerabil? Dar ăla cu Toată lumea mă abandonează? Poate vrei să revezi și Tata nu mi-a spus niciodată te iubesc, ba chiar mă bătea de fiecare data când se îmbăta!”

Să fie clar: NU diminuez semnificația traumelor în viețile noastre! Unii oameni sunt captivii unor traume oribile, cum ar fi abuzuri fizice, violuri, abandon, moarte. Ideea e că nu trebuie să cari o traumă după tine toată viața, ca un bolovan legat de picior, care nu te lasă să înaintezi. Dacă simți că nu mai poți și nu reușești singur/ă, cere ajutor specializat și eliberează-te! Dar primul pas e să conștientizezi trauma și să o privești exact așa cum e: energie negativă care blochează „țevile” corpului tău, care trebuie desfundate. Pentru că, dacă sunt blocate, nu poate circula energia aia vitală bună!

Dar știi ce e culmea? Că multe dintre tiktok-urile pe care ți le rulează mintea nici măcar nu sunt filme documentare, ci sunt SF-uri bazate pe „fapte reale”.

Joe Dispenza, om de știință care a studiat trauma, emoțiile negative blocate în corp, cum ne influențează și cum ne eliberăm de ele, a zis clar: „Oamenii trăiesc o viață mizerabilă PE CARE NICI NU AU AVUT-O”. De ce? Pentru că jumătate din poveștile pe care ni le spunem despre trecut sunt false.

CÂT??? JUMĂTATE! Adică, rulăm în cap tiktok-uri din care jumătate sunt false? Da, fix ca pe TikTok.

Retrăim traume, amplificate de imaginație, iar apoi le folosim drept scuze ca să nu acționăm, ca să nu ne schimbăm. Elegant, nu?

Exercițiu rapid:
Gândește-te la o amintire care încă îți provoacă suferință.

Acum scoate emoția din ea. Imaginează-ți că e doar un fapt, ca și cum ai citi un raport de poliție: „La data X, a avut loc incidentul Y”.

Fără interpretare, fără „eu am fost victima”. Doar faptele. Dacă n-ar mai avea impact emoțional asupra ta, ai mai repeta povestea asta?

3. De ce ținem cu dinții de suferință?

„Dar eu am avut o copilărie grea, am fost rănit, n-am fost iubit!” Ok. Dar de ce vrei să trăiești întreaga viață în trecut? Pentru că, dacă faci asta, suferința devine o identitate. Dacă toată viața ai fost „cel/cea care a suferit,” cine mai ești fără acea suferință?

Răspunde sincer la întrebarea asta: dacă fix în acest moment ar veni cineva la tine și ți-ar da o pastilă miraculoasă care ți-ar șterge părțile nasoale din trecut, ai lua-o? Sau te-ai agăța de ele, pentru că „măcar știi cine ești”, în suferința ta? Pentru că am o nouă veste proastă pentru tine: trecutul oricum a… trecut, nu mai există. Trăiește doar în mintea ta, care îl modelează cum vrea ea. Îți reamintesc ce spune Joe Dispenza, bazat pe studii, nu pe dume de facebook: JUMĂTATE din poveștile pe care ți le spune mintea despre trecut sunt false. Cum să ai încredere în așa ceva? Ai încredere într-un om care tot timpul îți spune doar jumătăți de adevăr? De ce ți-ai investi cu atâta încredere mintea?

Și hai să închei punctul ăsta cu un citat bombă, tot de la nenea Joe Dispenza: „Un suflet nu poate începe următoarea aventură a vieții dacă e blocat în trecut.”

4. Cum „dizolvi” suferința, fără să te minți că nu există

Atenție, nu zic să reprimi emoțiile! Dimpotrivă! Emoțiile trebuie lăsate să „fie”, ca să le poți elibera. Zic doar să nu te indetifici cu emoțiile tale, pentru că, guess what, NU EȘTI ELE!

Primul pas: Acceptă că trecutul s-a dus. Nu-l nega, dar nu-i mai da putere asupra ta.
Al doilea pas: Fă pace cu ideea că nu-l poți schimba. Ce poți schimba e perspectiva ta asupra trecutului.
Al treilea pas: Renunță la întrebarea „De ce mi s-a întâmplat asta?” Unele lucruri pur și simplu s-au întâmplat și atât. Și, BREAKING NEWS, toată viața pur și simplu se întâmplă! Important e cum ne raportăm la ce se întâmplă.
Al patrulea pas: Devino conștient de pattern-urile tale. Dacă tot repeți aceeași dramă, înseamnă că încă te identifici cu ea.
Al cincilea pas: Transformă rana în înțelepciune. Amintirea fără emoție = înțelepciune (aș pune asta pe panouri publicitare). Voi repeta, că e crucial: dacă scoți emoțiile din amintiri, te transformi din sclavul trecutului în înțeleptul din prezent!

În concluzie, trecutul e doar o poveste. Tu alegi ce faci cu ea.

În final, trebuie să îți răspunzi cu toată sinceritatea la două întrebări simple:

Vreau să rămân prizonierul trecutului?
Sau vreau să fiu creatorul prezentului meu?

Pentru că, ghici ce? Trecutul nu există decât în mintea ta. Și tu poți decide ce poveste îți spui mai departe.

Bonus: Îți amintești ce făceai fix acum 3 ani, pe 26 martie, la ora 18:37?” Dacă nu, cum poți spune că ai fost aceeași persoană de atunci și până acum?

Exact. Nu ai fost. Și nu ești nici acum. Așa că hai să nu mai trăim într-un timp care nu mai există!

Și dacă te-am stricat la cap cu trecutul, stai să vezi cum e capitolul următor!

Acrobatica Muzeului - the new & cool place in town

Cei din Cluj-Napoca știu de Pizza Acrobatica, un brand cu peste 10 ani de existență pe piața locală. Un business construit cu suflet și pasiune, care n-a făcut niciodată rabat de la calitate și a pus mâncare delicioasă în farfurii. Dovadă și rezistența pe piață.

Azi, 21 februarie 2026, inaugurează noul restaurant din zona Pieței Muzeului, str. Virgil Fulicea nr. 2. Acrobatica Muzeului e un loc cald, la fel ca oamenii care au construit afacerea. Plus preparatele ce poartă semnătura Acrobatica, ce nu mai au nevoie de introducere pentru gurmanzii orașului. Plus că în weekend-ul inaugural, 21-22 februarie, au 30% reducere la nota de plată.

Am fost aseară la o inaugurare privată și a intrat direct în topul localurilor preferate din oraș, pentru vibe-ul ăsta fain.

Share

Dispeceratul trimite un pompier voluntar.

Mașina pleacă. Girofar, sirenă, tot tacâmul.

Cam în același timp pornește și un echipaj de poliție.

Două instituții ale statului s-au urcat în mașini și au pornit spre același eveniment.

Urmau să se ciocnească Titanii.

Dealul justiției

Suntem la țară, drumul e îngust. Genul de drum pe care, dacă te întâlnești cu cineva, negociezi existențial. Și, surpriză!, cele două instituții ale statului camuflate în mașini s-au întâlnit!

În vârful unui deal, mașina poliției intră în depășire și oprește mașina de pompieri.

Pompierul spune că s-a tras din drum cât a putut.

Polițistul spune că nu i s-a acordat prioritate.

Subscribe now

În tot acest timp, casa ardea. Două instituții ale statului stăteau la povești în vârf de deal, în timp ce o casă ardea.

Aceeași urgență, dar procedura era mai urgentă

Constatare: pompierul nu a respectat semnalele luminoase ale poliției, suspiciune de dispozitive luminoase neconforme pe mașina de pompieri.

Verdict pe loc: 3.000 de lei amendă și permisul suspendat.

Casa continua să ardă disciplinat. Un sfert de oră au stat la povești cele două instituții ale statului, în timp ce casa continua să ardă.

Până la urmă, focul a fost stins de localnici. Statul a fost stins de proceduri.

Polițistul e cercetat disciplinar și se pare că nu e la prima abatere. Nu știm ce vor dezvălui anchetele. Știm doar atât: în România, uneori, e mai important să ai dreptate decât să salvezi niște vieți.

Localnicii au stins casa. Instituțiile statului au completat formulare.

Pentru câteva minute perfecte, România a demonstrat că poate face două lucruri simultan: să stingă un incendiu și să aprindă unul nou.

Share