1 Mai fără grătar: drama lui Gigi, românul care s-a trezit vegetarian
O satiră despre 1 Mai, grătar, identitate și momentul în care cel mai carnivor român descoperă, cu groază, că nu mai poate mânca carne.
E dimineața Sfintei Zile de 1 Mai. Gigi, prădătorul alfa al caserolelor de mici și ceafă din supermarketuri, s-a trezit plin de viață. E ZIUA AIA. Ziua în care, spre deosebire de oricare alta, sărbătorim moștenirea strămoșească de a ne înfige maxilarele în hălci de carne. E sărbătoarea ADN-ului de român carnivor.
Gigi se duce la frigider, să admire prada vânată cu o seară înainte de la supermarket. Caserole peste caserole de extaz. Ia una de mici, o amușină și… nimic. Nu simte fiorul ăla cunoscut, care îi străbate organismul de fiecare dată când miroase carne crudă. A simțit mirosul, dar nu s-a trezit fiorul. Ciudat. Pune caserola înapoi în seif și își spune că e de la mahmureală. Gigi era de câteva zile în cantonament de pregătire pentru 1 Mai.
E ZIUA AIA. Pleacă la cabană cu băieții. Nu e orice zi. E un ritual. În fiecare an, în această dată marcată cu roșu în calendarul grătargiilor, bărbați din toată România se strâng în grupuri, pun carne pe foc, o stropesc cu bere și urlă la Lună. Descătușează sălbaticii din ei. E un omagiu adus strămoșilor care trebuiau să vâneze pentru fiecare masă.
Gigi bagă micul dejun. Ouă, dar fără carne. A vrut să pună și niște șuncă, niște cârnați, niște slănină, dar ceva din el a zis „NU! DOAR OUĂ ȘI SALATĂ!” Foarte ciudat. Nu-și amintea de o dimineață de adult în care să nu fi mâncat carne.
Poate e de la berea de aseară, că „naiba știe ce pun ăștia în bere acuma, nu se mai face bere ca pe vremuri!!!”
Împachetează tot în mașină și pornește spre întâlnirea cu ceilalți vânători-culegători.
Ajung la cabană.
Despachetează rapid și dau drumul la foc.
O movilă de carne aștepta cuminte să fie sacrificată pe altarul încins. Gigi se uita la carne și… NIMIC. Fiorul refuza să apară.
Fără să realizeze, a scos pe gură cuvintele pe care nu credea că le va rosti vreodată:
„Bă, nu cred că am poftă de carne…”
Tăcere.
Apoi un râs colectiv atât de puternic, că s-au cutremurat munții.
„Cum, bă, să n-ai poftă de carne, ești bolnav???”, i-a zis un prieten.
„Bea ceva, Gigi, că vorbești lemne!”, a zis altul, printre hohote.
„Da’ parcă nici să beau nu pot…”, a spus Gigi, șocat de ce i-a ieșit pe gură. A articulat cuvintele, dar parcă nu erau ale lui. Începea să devină din ce în ce mai clar: Gigi nu mai era Gigi de acum o zi.
„Gigi, lasă prostiile și bagă un pahar de pălincă, că ui’ ce mizerii scoți pe gură!”
Gigi duce paharul de pălincă la nas, îl miroase și simte ceva ce n-a simțit niciodată față de alcool: greață.
Profund rușinat și speriat, Gigi se retrage în cabană, pe muzica râsetelor prietenilor lui. Intră în bucătărie, deschide frigiderul: caserole peste caserole de carne, bere, tărie, legume și… o sticlă de suc. Natural. De fructe. Da, cineva a făcut indiscreția să aducă suc de fructe la o cabană de 1 Mai. Câteva secunde mai târziu, Gigi mușca cu poftă dintr-o roșie și bea, cu aceeași poftă, suc de fructe. Se oprește brusc. Realitatea îl lovește ca o halcă de carne peste față:
„Bă… BĂ… NU SE POATE… AM DEVENIT DIN ĂLA???”
Iese din cabană, cu paharul cu suc în mână. Tovarășii nu se pot opri din râs când îl văd.
„Ui’ la ăsta, SUC!! Gigi, ești la ciclu? AHAHAHA”
„Gigi, zi dacă ai ceva probleme, că să moară mama, te ajutăm!”
„N-am nimic… De fapt, am… Dracu’ mă știe, că m-am culcat om și m-am trezit… vegetarian?”
Gigi nu-și amintește să fi auzit în viața lui râsete atât de puternice și de lungi. Era un cor de hohote care nu se mai oprea, ca o simfonie compusă la beție.
„Gata, l-am pierdut pe Gigi! Tre’ să-i facem o slujbă de pomenire!”
„ÎN VECI POMENIREA LUUUUI…”
„Mușcă, bă, dintr-un mic, și lasă prostiile! Dumnezo ți-o dat dinți ca să mânci carne, nu iarbă!”
Gigi ia micul.
Îl privește.
Îl miroase.
Deschide gura, închide ochii și…
„Nu pot, bă…”
„E clar, Gigi e pa! Să meargă careva în sat, să-i cumpere niște tampoane și niște salată. Gigi, îți luăm și niște matcha? AHAHAHAAA”
Miștourile au continuat în jurul grătarului, iar Gigi le-a făcut față spășit. Nu-și putea explica ce se întâmplă. El, zeul cărnii, demiurgul grătarelor, Poseidonul berii, să pățească așa ceva…
S-a lăsat seara.
Gigi și-a făcut curaj, s-a dus în cabană, a luat niște legume și le-a pus pe grătar. Că trebuia să mănânce și el ceva. Privea cum se prăjesc legumele, sorbea din suc și simțea că se află în cel mai jos punct al existenței sale.
Prietenii lui erau atât de beți deja, încât găseau moduri din ce în ce mai creative să facă mișto de el.
„Bă, Gigi, să ne chemi și pe noi la un branci din ăla sănătos! AHAHAHAHA”
La un moment dat, în toată hărmălaia aia, s-a auzit un strigăt care a paralizat audiența:
„BĂĂĂ, CRED CĂ AM UITAT SĂ LUĂM MUȘTAR!!!”
A fost momentul în care Gigi a izbucnit într-un râs eliberator, dar și cumva superior.
