Salut, sunt Răzvan! Am fost timid: povestea anxietății sociale și cum am scăpat de nevoia de validare | Fragment din „A fi și a nu fi. În același timp”, noua carte pe care o scriu

Un capitol sincer despre anxietate socială, atașament și frica de a fi invizibil din cartea în lucru - „A fi și a nu fi. În același timp”.

Am început să scriu la cartea asta undeva pe la mijlocul lui 2025. Am scris vreo 35 de pagini, apoi am abandonat-o. Am lăsat-o la „dospit”. La începutul acestui an, am recitit ce am scris și am zis: „Băi, îmi place!” Am râs, m-am enervat, m-a intrigat. Partea cea mai faină e că părea scris de altcineva, iar eu eram un cititor care a descoperit un scriitor nou. Și atunci am știut că trebuie să mă reapuc.

Cartea e împărțită în patru părți:

Cine dracu’ sunt eu, de fapt? - în care deconstruiesc identitatea

Jocul ăsta numit viață - în care deconstruiesc lumea

Eliberarea în 3, 2, 1… - reconstrucția identității și a lumii, pe o bază nouă

Dumnezeu duce gunoiul - cum trăiești, aplicat, după reconstrucție: familie, bani, muncă, relații

Capitolul ăsta e din partea a doua, „Jocul ăsta numit viață”.

CAPITOLUL 10: Regele fără coroană (sau anxietatea socială a unui om timid)

Și acum să lăsăm filozofia la o parte și să-ți spun ceva sincer despre mine: o bună parte din viața mea am fost timid. Extrem de timid. E un adevăr de care am tot fugit. Un adevăr care nu se pupă deloc cu imaginea de „tip cool care n-are probleme de conectare cu oamenii și de relaționare”. Imaginea era „ăla care se împrietenește repede cu toată lumea”. Dar dincolo de imaginea asta...

Nu eram genul de timid care stă într-un colț și nu vorbește. Dacă eram așa, măcar știam o treabă. Nu. Eram genul ăla care vorbește prea mult. Pentru că, dacă nu vorbeam, s-ar putea să se lase tăcerea. Iar tăcerea... Ah, tăcerea! DOAMNE FEREȘTE SĂ FIE TĂCERE!!!

Ani la rând am confundat tăcerea cu respingerea. Cu lipsa interesului. Cu invizibilitatea.

Și eu nu voiam să fiu invizibil.

Hai să-ți zic despre Răzvan din cercul de cunoscuți și cel din cercul de necunoscuți. Vrei? Super! Mă bucur că ne înțelegem atât de bine!

În cercul de cunoscuți/prieteni eram „regele”. Sigur pe mine. Carismatic. Spontan. Amuzant.

Asta se leagă, cumva, de backgroundul meu profesional: mi-am început cariera în publicitate, un domeniu care te condamnă să fii cool. M-am îndrăgostit de creație, am transformat-o în meserie și am rămas cu imaginea de tip creativ cool.

Apoi, am ajuns în televiziune. Ia spuneți, cam ce credeți că a însemnat asta pentru Egoleț? Un boost IMENS! Se simțea impărat. Văzut. Validat. Aplaudat. „Cel mai tare din redacție”.

Deci, îl avem pe Răzvanul care era „sufletul petrecerii” pe terenul lui, în cercul de cunoscuți.

Dar, dacă mă puneai într-o cameră cu niște necunoscuți... ei bine... ceva în mine se micșora instant.

„Acum trebuie să o iau de la zero! Trebuie să le demonstrez și ăstora! Fă-i să râdă! Fii inteligent! Nu fi banal! Nu fi mic!”

Știți cam cât de obositor e?

Foarte.

Pentru că, în corp, anxietatea nu e filozofie. E gol în stomac. E presiune în piept. E respirație compulsivă. Asta se petrecea în mine de fiecare dată când trebuia să le demonstrez unor oameni noi ce tip cool sunt.

Ca să nu mai spun că începea automat și o competiție subtilă: „Oare ăsta e mai inteligent ca mine? Oare ăsta e mai amuzant? Dacă lumea râde la glumele lui mai mult decât la ale mele???”

Și așa arată, dragii mei, un copil care vrea să fie văzut.

Cel mai greu lucru pentru mine? Nu să vorbesc, ci să tac. Da, să TAC. Tăcerea mă făcea să simt că se vede ceva urât în mine. Că nu performez. Că nu demonstrez. Că lipsa mea de performanță mă trădează.

Așa că umpleam. Umpleam spațiul. Umpleam conversația. Umpleam golul. Doar ca să nu mai existe nenorocita aia de tăcere stânjenitoare! Mă gândeam la interlocutorul meu: „Cum poate să nu zică nimic acum? Nu simte cât de apăsătoare e tăcerea asta???” Și începeam să umplu. Și umpleam. Și umpleam. Și umpleam. Horror.

Știi cât de departe am ajuns cu delirul ăsta? Foarte. Ajunsesem să mă pregătesc mental înainte de întâlniri: „Ce o să vorbim? O să avem subiecte? Să nu rămân fără replică...”

Un om care trăia din cuvinte se temea că va rămâne fără ele.

Dumnezeul ironiei.

Ooo, dar poate vrei să știi cum s-a reflectat asta în relația mea cu femeile! Normal că vrei, voyeurist mic!

Asta se întâmpla în capul meu în prezența unei femei pe care o plăceam sau cu care eram într-o relație: „Fii suficient de interesant! Fii suficient de amuzant! Fii suficient de deștept! Nu spune ceva greșit! NU FI ABANDONAT!”

Știe ce e asta? Maratonul atașamentului. Sau atașament performativ. Iar eu voiam să fiu pe primul loc.

„Alege-mă!”

O să te las să-ți imaginezi ce se întâmplă când intri în relații din nevoia de a fi ales, din disperare, din frica de abandon, fără personalitate. Dacă te întrebi ce poate să meargă prost, îți spun eu: TOTUL. Dar vorbim despre asta mai încolo.

Adevărul incomod? Da, voiam să fiu admirat. Voiam să fiu validat. Voiam să fiu ales. Nu din superficialitate. Ci pentru că o parte din mine a crescut cu povestea că e invizibil și trebuie să fie văzut.

Dar aici vine partea frumoasă. Da, e genul de poveste cu happy end. De fapt, e genul de poveste fără end.

Am început să mă reîmprietenesc cu mine. Să mă redescopăr. Să mă accept. Să mă iubesc. Am început să mă reconectez cu liniștea din mine. Pentru că am ajuns să înțeleg că în profunzime suntem liniște și pace, peste care sunt adăugate straturi, straturi de zgomot. Ca o ceapă. Ei, când te reîntorci la „inima” cepei, tăcerea începe să se transforme.

Nu mai e dușman.

Nu mai e gol.

E spațiu.

Și așa am descoperit niște lucruri ridicol de simple.

Pot să tac cu cineva și să nu mor în interior.

Pot să nu fiu cel mai interesant din cameră și să nu mi se prăbușească universul.

Pot să fiu într-un grup fără să joc vreun rol.

Paradoxul?

Oamenii se apropie mai mult.

Pentru că atunci când nu mai încerci să impresionezi, începi să fii. Iar „a fi” e mult mai puternic decât orice dorință de a demonstra.

Anxietatea mea socială nu era despre oameni. Era despre atașament. Despre nevoia de a fi ales. Despre frica de a fi invizibil. Despre povestea că trebuie să demonstrez ceva ca să merit iubire.

Și aici se leagă totul.

Atașamentul spune: „Alege-mă și o să fiu ok!”

Iubirea spune: „Sunt OK! Te aleg pentru că vreau!”

Azi, dacă intru într-o cameră și nimeni nu mă bagă în seamă o juma’ de oră, Egoleț poate începe să scrie scenarii, să spună povești. Dar ceva în mine rămâne liniștit.

Știu cine sunt.

Nu pentru că m-au aplaudat.

Nu pentru că am făcut pe cineva să râdă.

Nu pentru că m-a ales cineva.

Știu pentru că SUNT.

Și dacă mă alegi, bine. Dacă nu, la fel de bine.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai intru în camere ca să primesc validare. Intru ca să fiu prezent.

Și dacă se instalează tăcerea... stau în ea. Pentru că nu mai e un gol. E spațiul în care cad toate măștile.

Iar fără măști, nu mai e nimic de demonstrat.