Am terminat de scris cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți. Sau nu.
„A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.” e gata. 146 de pagini despre Ego, non-dualitate, iubire, frică, bani, muncă, familie și încercarea unui om de a afla cine dracu’ este, de fapt.
Gata. N-o mai ating. Cel puțin deocamdată, haha. Va trebuie să meargă la corectură, apoi încă o citire, apoi ultima citire înainte de tipografie.
Am spus că nu o mai ating după ultima recitire, cu documentul deschis în față și cu degetele la o distanță alarmant de mică de tastatură.
Pentru că așa începe delirul după ce ai terminat.
„Stai puțin, aici parcă merge alt cuvânt.”
Schimbi cuvântul.
Mai citești două paragrafe.
„Hmm… Fraza asta parcă sună mai bine dacă...”
O schimbi și pe aia.
După încă niște multe minute te trezești că ai rescris trei pagini, ai mutat un capitol, te întrebi dacă mai are sens titlul și cauți pe internet „cât durează, în medie, o criză existențială la scriitori”.
Așa că am închis documentul. Cartea e gata.
Se numește A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.
Are și un subtitlu: Cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți. Sau nu.
Și există.
Adică există pe bune. Nu „lucrez la o carte”, nu „am o idee de carte”, nu „mai am puțin”, formulare pe care scriitorii o folosesc uneori ani întregi, până uită de ea (domnu’ R.R. Martin, venim și noi cu încheierea aia? Mulțumim!)
Există un început, un sfârșit și, între ele, sunt 146 de pagini în care am pus tot ce am putut eu să înțeleg, să nu înțeleg, să trăiesc, să stric și să repar în ultimii ani.
Nu, ăsta nu e articolul în care anunț când apare, de unde o veți putea cumpăra sau cât va costa. Astea urmează.
Azi vreau doar să marchez momentul ăsta, pentru că pentru mine e important: am terminat cartea.
Și cred că abia acum înțeleg ce înseamnă „am terminat”. Nu că fiecare frază e perfectă. Doamne ferește! Dacă aș aștepta asta, probabil cartea ar apărea doar într-o ediție aniversară postumă, ceea ce probabil i-ar crește valoarea. Se știe că noi, ca omenire, am stabilit că valoarea apare doar după moarte.
Am ajuns în punctul în care orice modificare în plus nu ar mai veni din adevăr, ci din frică. Frica să nu fie suficient de bună, să nu fi spus ceva greșit, să nu existe cineva care s-o citească și să spună: „Băi, ce prostie!” Vor exista și astfel de oameni. Statistic, ar fi chiar suspect să nu existe. Și ce bine că vor exista! Chiar nu trebuie să fie pe placul tuturor, că de ne-ar plăcea tuturor aceleași lucruri ar fi plictisitoare existența pe aici.
Și mai e o frică, mai perversă: să mă uit la carte peste doi ani și să-mi spun că aș fi scris-o altfel. Normal că aș scrie-o altfel, duh! Sper. Ar fi puțin îngrijorător să rămân exact același om.
Cartea asta e fotografia mea de acum. A locului în care am ajuns după niște ani în care am citit, am căutat, am meditat, m-am entuziasmat, m-am rătăcit, am crezut că am înțeles tot și, la scurt timp, am descoperit că habar n-aveam de absolut nimic. Uneori, toate astea în aceeași zi.
Am scris chiar asta la începutul cărții:
„În paginile care urmează sunt lucrurile pe care le-am înțeles în ultimii ani. Sau pe care cred că le-am înțeles, că am ajuns suficient de departe încât să știu că certitudinile sunt doar niște păreri îmbrăcate mai elegant.”
Cred că aici e, de fapt, cheia. Cartea nu s-a terminat pentru că am ajuns la capătul Adevărului. S-a încheiat pentru că am ajuns la capătul a ceea ce pot spune acum despre el. Restul va trebui trăit.
Și poate, peste ani, o să citesc unele pagini și o să-mi vină să dau cu cartea de pereți. Foarte bine! (sincer, și acum îmi vine.) Asta va însemna că, între timp, am mai trăit puțin.
Dar Răzvan de azi nu mai are voie să intre peste Răzvan care a scris cartea și să-i mute mobila prin casă, doar pentru că a văzut pe Pinterest o canapea mai faină.
Gata. Am tras linie. Cartea există.
Și, pentru prima dată de când am început-o, nu mai e treaba mea s-o fac mai bună.
Treaba mea e să-i dau drumul.
Bun. Și ce naiba e cu cartea asta?
Aici lucrurile se complică puțin. Pentru că, dacă mă întrebi despre ce e cartea, răspunsul simplu ar fi: despre spiritualitate.
Doar că răspunsul ăsta mă enervează puțin.
„Spiritualitate” a ajuns un cuvânt atât de larg, încât în el încap, liniștit, și Nisargadatta Maharaj, și o doamnă de pe TikTok care îți explică de ce Universul nu ți-a livrat Ferrari-ul, pentru că nu știi cum să manifești și trebuie să cumperi ghidul ei ca să afli secretele manifestării în 10 pași.
Așa că, hai să mai băgăm o fisă.
Cartea asta e despre întrebarea care m-a bântuit în ultimii ani: Cine dracu’ sunt eu, de fapt?
Nu cine scrie în buletin că sunt. Nu ce meserie am. Nu ce cred despre mine oamenii care mă iubesc sau cei care mă consideră un dobitoc. Nu ce am făcut bine, ce am făcut prost, cât câștig, câte relații am avut, câți centimetri măsoară corpul meu sau câte like-uri strânge o postare într-o zi bună.
Cine sunt eu, înainte să pun toate astea peste mine?
De aici am ajuns la non-dualitate. La Ego. La conștiință. La frică. La iubire. La atașament. La suferință. La timp. La bani. La muncă. La familie. La relații. La toate lucrurile extrem de lumești prin care o idee foarte frumoasă despre Dumnezeu trebuie să treacă, dacă vrea să supraviețuiască până luni dimineața.
Pentru că asta m-a interesat, până la urmă. Nu spiritualitatea care funcționează perfect într-un retreat din munți, cu boluri tibetane în fundal și cineva care te îndoapă cu matcha.
Spiritualitatea care trebuie să funcționeze când îți vin facturile.
Când te părăsește omul pe care îl iubești.
Când mama te scoate din minți.
Când un coleg spune ceva și începi să te cerți cu el în cap, deși el habar n-are că a fost convocat la un duel.
Când te trezești la trei dimineața și mintea decide că ăla e momentul ideal să revizuiască toate greșelile făcute din 1998 încoace.
Acolo voiam să ajung, în locul în care „omul spiritual” dă cu capul de viața de zi cu zi.
Și, foarte important, cartea asta nu este un manual de iluminare. Nu o să găsești în ea „7 pași pentru trezire spirituală”, „5 metode prin care să-ți omori Ego-ul” sau „cum să manifești abundența până joi”.
Nici nu-ți promit că, după ce o termini, vei pluti la zece centimetri deasupra pământului și vei privi cu iubire necondiționată inclusiv omul care te enervează la casă, la supermarket. Chill, și eu mă mai enervez, mai judec oamenii. Dar muuult mai puțin ca înainte. E work in progress. Toată viața asta e work in progress.
Cartea nu îți spune nici ce trebuie să crezi. De fapt, dacă ar fi după mine, aș prefera să nu mă crezi. Să citești, să te enervezi, să râzi, să ridici din sprânceană, să spui „bă, omul ăsta vorbește prostii” și apoi să verifici în tine dacă e chiar așa.
Pentru că ultima chestie de care avem nevoie e încă un om care a citit niște cărți și vine să anunțe, cu gravitate, că a înțeles sensul vieții.
Am scris chiar la început:
„Nu am găsit Adevărul absolut. Slavă Universului, ar fi fost o responsabilitate obositoare.”
Și chiar asta cred.
Nu am coborât de pe munte cu iPad-ul cu noile porunci sub braț. Am coborât cu niște întrebări în plus.
Am citit oameni care au vorbit despre lucrurile astea mult înaintea mea. Jung. Nisargadatta. Tolle. Hawkins. Singer. Dispenza. Neale Donald Walsch. Și mulți alții. Unii mi-au deschis niște uși, alții mi-au dat cu ele în cap.
Dar aproape nimic din ce scriu în carte nu e „nou”, în sensul în care tocmai am descoperit eu structura secretă a Universului într-o garsonieră din Cluj.
Și aici apare primul paradox: cartea asta nu avea niciun motiv să existe.
Tot ce spun eu despre Ego, iubire, conștiință, frică sau identitate a mai fost spus. Uneori acum sute de ani, alteori acum mii. Probabil mult mai bine. Deci, omenirea s-ar fi descurcat liniștită și fără contribuția mea.
Și totuși... cartea trebuia să existe. Pentru că toate ideile alea au trecut printr-un loc prin care nu mai trecuseră niciodată: prin viața mea.
Prin omul de 1,62 metri care a crescut convins că este „jumătate de om”.
Prin adolescentul care voia să fie văzut.
Prin adultul care a confundat iubirea cu atașamentul.
Prin divorț.
Prin frica de abandon.
Prin familie.
Prin bani.
Prin muncă.
Prin momentele în care am crezut că am înțeles tot și cele în care viața mi-a demonstrat, cu o eficiență impresionantă, că nu înțelesesem nimic.
La un moment dat, în carte, spun așa:
„Apoi am luat tot ce a rămas și am trecut prin mine.”
Cred că asta este cea mai bună definiție a cărții. Nu am vrut să fac un rezumat al autorilor pe care i-am citit. Internetul e plin de rezumate. Am vrut să văd ce rămâne din toate ideile astea după ce sunt trecute printr-un om normal, cu frici, chirie, relații eșuate, glume proaste, orgolii, momente de luciditate și zile în care Egoleț se trezește înaintea lui și pune mâna pe volan.
Ce a rămas am pus pe hârtie, în felul meu: cu umor, cu sarcasm, cu ironie, cu vulnerabilitate. Și cu riscul inevitabil de a mă face de rahat pe alocuri. Pentru că, dacă tot scrii o carte despre renunțarea la măști, ar fi ridicol să porți una în timp ce o scrii.
Așa că da, cartea asta există. Și nu avea niciun motiv să existe. În același timp.
De aici și titlul. Și pereții.
A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.
Știu, probabil Shakespeare se învârte în mormânt, la turație maximă.
Dar n-am vrut să fac un joc de cuvinte doar ca să par profund pe copertă. Titlul concentrează, de fapt, toată ideea non-dualității despre care vorbesc în carte.
Eu sunt Răzvan Dragoș. Am 1,62 metri, locuiesc în Cluj-Napoca, scriu, muncesc, iubesc, plătesc chirie, mă enervez, fac alegeri bune și unele de care prefer să nu discutăm prea mult.
Toate astea există.
Dar sunt ele tot ce sunt eu?
În carte formulez asta așa:
„Ești omul cu un nume, o biografie și rate de plătit. Și, în același timp, ești ceva ce nu încape în niciuna dintre aceste definiții.”
Aici începe paradoxul. Sunt personajul. Și nu sunt doar personajul.
Am un corp, dar corpul s-a schimbat continuu. Am gânduri, dar ele vin și pleacă. Am emoții care uneori mă fac să cred că s-a terminat lumea, iar două ore mai târziu beau o bere și râd ca prostul la o comedie.
Și, totuși, ceva rămâne acolo și observă toate schimbările astea.
În carte spun:
„Forma există, dar nu este totul. Povestea există, dar nu este autorul.”
Asta e, foarte condensat, A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.
Exist ca Răzvan. Și, în același timp, ceea ce SUNT nu se termină la Răzvan. Simplu. Acum încearcă să explici asta minții tale și distrează-te :))
De aici vine și subtitlul: Cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți. Sau nu. Pentru că există șanse destul de mari ca unele lucruri din ea să te enerveze.
Când vine cineva și pune sub semnul întrebării identitatea pe care ai construit-o o viață întreagă, Egoleț nu spune:
„Interesantă perspectivă, mulțumesc pentru oportunitatea de reflecție!”
Spune:
„IA STAI PUȚIN, BĂ!”
Cartea intră exact în locurile în care ne ținem cel mai strâns de poveștile noastre: cine credem că suntem, de ce suferim, ce înseamnă iubirea, de ce ne agățăm de oameni, de bani, de statut, de trecut, de ideea că avem dreptate.
E posibil să fii de acord cu mine, la fel cum e posibil să mă înjuri. Ambele variante sunt perfect acceptabile.
De aia, partea mea preferată din subtitlu nu e „Cartea pe care o să vrei s-o dai de pereți”, ci „Sau nu.”
Pentru că nu încerc să te conving de absolut nimic.
Poate citești și ceva se mișcă în tine. Poate nu.
Poate o dai de pereți. Poate descoperi, după câteva pagini, că nici pereții nu sunt chiar ce credeai.
Apropo, cartea începe cu avertismentul ăsta:
„Pregătește-te să-ți dai cu mintea de toți pereții! Dar chill, tu nu ești mintea. Nici corpul. Și nici pereți nu există. Și nici TU nu ești TU.”
Vă zic, o să fie distractiv.
Patru părți. Același drum.
Cartea e împărțită în patru părți, dar nu sunt patru teme peste care am dat într-o meditație și le-am pus în niște foldere. E o călătorie.
Un parcurs care începe cu o întrebare suficient de simplă cât să-ți distrugă liniștea: Cine dracu’ sunt eu, de fapt?
Și se termină, după 146 de pagini, cam în același loc din care ai plecat.
Doar că, dacă totul merge bine, nu mai ești chiar același om care a pus întrebarea.
PARTEA I: CINE DRACU’ SUNT EU, DE FAPT?
Prima parte începe prin a trage covorul de sub lucrurile pe care le considerăm evidente.
Realitatea e chiar atât de solidă pe cât pare? Sunt eu corpul meu? Sunt gândurile mele? Sunt trecutul meu? Sunt rănile mele? Cine e vocea aia care vorbește non-stop în cap și de ce am crezut atâția ani că sunt eu?
Aici apare Egoleț, personajul care va face suficientă gălăgie până la finalul cărții:
„Egoleț îmi vinde gânduri second-hand și mă convinge că sunt ale mele.
«Nu ești suficient.»
«Sigur te judecă.»
«Trebuia să-i răspunzi altfel.»Și, pentru că vocea asta vorbește din interior, e foarte ușor s-o confunzi cu tine.
Nu observi un gând, devii gândul. Nu observi povestea. Intri în ea și ceri un rol principal.”
Și de aici începem să săpăm.
Prin durere. Prin timp. Prin identitățile pe care ni le-am construit ca să supraviețuim. Prin toate poveștile care încep cu „eu sunt genul de om care...”
Până când, spre finalul primei părți, lucrurile se simplifică un pic:
„Nu trebuie să pot explica cine sunt ca să exist. Uneori e suficient să observ.
Să las întrebarea deschisă. Și să rămân cât de mult pot în faptul simplu că SUNT.”
Bun. Acum că nu mai știm exact cine trăiește viața asta, putem trece liniștiți la următoarea problemă: Ce naiba e viața?
PARTEA II: JOCUL ĂSTA NUMIT VIAȚĂ
Dacă în prima parte zdruncinăm jucătorul, în a doua ne uităm la joc.
La felul în care percepem realitatea. La convingerile prin care o filtrăm. La control, liber-arbitru, scenariile minții și obsesia noastră de a transforma o existență despre care știm foarte puțin într-un concurs cu clasament general.
Aici apare una dintre ideile care mi-au schimbat cel mai tare perspectiva: poate că nu trebuie să iau viața mai puțin în serios. Poate trebuie să mă iau pe mine mai puțin în serios.
„Transformăm viața într-o competiție permanentă. Vrem scor, rezultate și confirmarea că jucăm mai bine decât cei din jur.
Dar ce rost are să termini jocul cu toate trofeele, dacă nu te-ai bucurat nicio clipă de el?
[...]
Nu știu dacă eu sunt jucătorul, avatarul, programatorul sau jocul însuși. Dar știu codul-sursă, la care mă întorc de fiecare dată când jocul devine prea încurcat: iubirea.”
Nu, ideea nu e că viața „e doar un joc”, deci putem să nu mai plătim taxe și să le explicăm celor de la ANAF că impozitele sunt doar o iluzie. Jocul are consecințe. Doare, pierdem, greșim.
Doar că, poate, în mijlocul tuturor acestor lucruri, ne putem aminti, din când în când, că n-am venit aici doar ca să strângem puncte.
„Lasă controller-ul jos câteva secunde, uită-te la hartă și întreabă-te: cum vreau să joc aici?
Și cel mai important: joacă-te, frate!”
Și aici apare următoarea problemă. E foarte ușor să vorbești despre viață, iubire și prezență la modul abstract. Mai greu e când abstractul dă cu capul de propria ta viață.
PARTEA III: ELIBERAREA ÎN 3, 2, 1...
Aici intru eu pe masa de disecție. Iubirea. Atașamentul. Divorțul. Frica de abandon. Nevoia de a fi ales. Validarea. Recalibrarea. Compasiunea.
Și minunata descoperire că poți să citești despre non-dualitate, să meditezi, să ai revelații superbe și tot să fii, în anumite momente, un bou.
În capitolul despre atașament povestesc despre una dintre cele mai dureroase lecții din viața mea:
„Multă vreme am crezut că iubirea vine din afară. Că altcineva îmi dă ceea ce mie îmi lipsește. Că mă alege, mă vede, mă confirmă și, prin toate astea, mă face întreg.
[...]
Iubirea mea era închiriată. Iar când a venit proprietarul s-o ia înapoi, am rămas gol.”
Cam de aici începe eliberarea adevărată. Nu când nu mai doare, ci când începi să vezi ce anume doare și de ce.
Și, evident, fix când începi să crezi că ai înțeles jocul, Egoleț descoperă spiritualitatea și își trage robă de guru.
„Vezi ceva nou, Egoleț îl ia imediat și își construiește un piedestal din el.
Apoi cazi.
Și, de jos, apare revelația: «Ce chestie, am rămas om!»
Slavă Domnului!”
Cred că partea a treia e exact despre asta: încercarea de a te elibera de tot ce credeai că ești și descoperirea că scopul n-a fost niciodată să scapi de tine, ci să te iei cu tine.
Și abia aici ajungem la partea care, pentru mine, le leagă pe toate.
PARTEA IV: DUMNEZEU DUCE GUNOIUL
Bun. Am vorbit despre Sine, Ego, prezență, iubire, conștiință și infinit.
Foarte frumos.
Dar cine duce gunoiul?
Pentru că revelațiile nu suspendă viața.
Mama te sună în continuare.
Facturile vin.
Trebuie să muncești.
Ai nevoie de bani.
Iar oamenii continuă să aibă nesimțirea extraordinară de a nu gândi exact ca tine.
A patra parte ia tot ce am discutat până aici și îl aruncă direct în viața de zi cu zi.
„Degeaba ești zen în liniștea casei tale, dacă nu reușești să rămâi prezent și centrat când ieși în lume.
Interacțiunea cu lumea e cel mai mare test pentru «noul tu».
[...]
Deci, ne suflecăm mânecile și ducem gunoiul!”
Și începem cu locul în care am fost aruncați prima dată în lume.
Familia.
Locul în care învățăm iubirea, dar și vinovăția, atașamentul, sacrificiul, rușinea și toate butoanele pe care, peste ani, alți oameni vor apăsa cu precizia unei picături făcute pe un vapor chinezesc.
La mine, una dintre cele mai grele lecții a fost să înțeleg că iubirea nu înseamnă să-mi trăiesc viața în funcție de nevoile părinților mei.
„Granițele nu sunt lipsa iubirii, ci o formă matură de iubire.
Pentru că iubirea matură nu spune «trăiesc viața în locul tău», ci «sunt aici pentru tine, dar viața ta rămâne a ta.»”
Și apoi vine una și mai grea: să accepți că părinții tăi s-ar putea să nu se schimbe niciodată. Să te împaci cu gândul că poate rolul lor în poveste a fost să te ajute să te schimbi tu.
De la familie ajungem într-o altă relație foarte sănătoasă și deloc complicată pe care o avem cu toții: banii.
Aici intru în copilăria mea, în lipsuri, în convingerile despre bani, în momentele în care mi-a fost frică să cer cât valorez și în perioada în care confundam bunătatea cu faptul că trebuie să lucrez aproape gratis.
„Nu eram «bun». Eram speriat. Îmi era frică să ocup spațiu. Teamă să spun: «Asta e valoarea mea!»
[...]
Cumpăram acceptare prin prețuri mici.”
Și, după suficientă ceartă cu banii, am ajuns la ceva mai simplu:
„Fă-i, ca să nu te facă ei pe tine.”
Pentru că, în momentul în care banii nu mai sunt centrul poveștii, apare întrebarea: Dacă nu muncesc doar pentru bani, atunci pentru ce muncesc?
Și intrăm în muncă.
În toate joburile prin care am trecut, în lipsa unui mare plan de carieră, în publicitate, televiziune, freelancing, scris și în revelația că poate n-am căutat niciodată doar o meserie. Mă căutam pe mine prin ele.
„Nu prea am căutat munca. M-a căutat ea pe mine. Și, de fiecare dată, mi-a pus în față o oglindă.”
Până când relația cu munca s-a schimbat. Astăzi încă muncesc. Uneori mult. Doar că nu mai simt că trag de mine ca să devin cineva.
„Dacă ar fi să rezum tot ce am învățat despre muncă într-o singură propoziție, ar suna așa: muncește la tine până afli cine ești.
După aceea, n-o să mai muncești.
O să te dăruiești.”
Și de aici ajungem la ultimul mare test: ceilalți.
Toți oamenii ăia minunați, enervanți, iubitori, agresivi, speriați, generoși, răniți, aroganți, calzi, imposibili, care se plimbă prin viețile noastre ca prin gară.
Mult timp am crezut că îi văd exact așa cum sunt.
Spoiler: îi vedeam prin mine.
„Nu m-am mai întrebat: «De ce mi-a făcut omul ăsta asta?»
Am început să mă întreb: «Ce fac eu cu ce s-a întâmplat?»
[...]
Responsabilitatea pentru acțiunile lor le aparține. Responsabilitatea pentru ce se întâmplă în interiorul meu îmi aparține mie.”
Și poate aici se închide cel mai frumos cercul. Pentru că după ce ai petrecut o carte întreagă încercând să afli cine ești, începi să te uiți altfel și la cine sunt ceilalți.
„Unii oameni ne învață prin iubirea lor.
Alții prin absență.
Unii ne arată ce putem deveni.
Alții ne arată ce nu mai suntem dispuși să acceptăm.”
Și după toate astea, drumul ajunge la ultimul capitol.
Întoarcerea acasă.
Nu pe un vârf de munte.
Nu într-un ashram.
Nu într-o stare permanentă de beatitudine.
La o terasă. Cu o Guinness. Normal.
„Stau la o terasă, beau o Guinness și mă uit la lume. Guinness e încă o dovadă că Dumnezeu ne iubește.
[...]
Acum nu mai am nicio treabă. Știu că nu sunt niciodată singur. Am cea mai tare companie: EU.”
Acolo ajunge călătoria. Pornim căutând ceva. Prin lume. Prin oameni. Prin iubire. Prin bani. Prin muncă. Prin toate identitățile pe care ni le construim ca să fim cineva.
Și, după tot ocolul ăsta spectaculos, ajungem înapoi în singurul loc din care n-am plecat niciodată. Acasă.
În simplul fapt că SUNTEM.
Și acum?
Cam asta e.
„A FI ȘI A NU FI. ÎN ACELAȘI TIMP.” e gata.
Urmează partea în care trebuie s-o scot din laptop și s-o las să existe și în afara mea. Când apare, de unde o puteți cumpăra și toate celelalte detalii lumești despre o carte care încearcă să demonstreze că lumea nu e chiar ce credem noi că e, vă spun foarte curând.
Până atunci, eu fac ceva la care, aparent, nu mă prea pricep: să stau degeaba.
Pentru că deja scriu următoarea carte. De data asta, un roman. Se numește: „IISUS SPALĂ VASE”.
Și, dacă „A FI ȘI A NU FI” încearcă să aducă spiritualitatea jos, în viața reală, următoarea carte o aruncă direct în bucătăria unui restaurant.
Premisa?
Iisus revine pe Pământ. În 2026. Doar că nu coboară din cer, înconjurat de îngeri, nu apare la Vatican și nu-și face podcast despre A Doua Venire.
Îl cheamă Petre. Are datorii. Tocmai a fost concediat pentru a treia oară într-un an. Și ajunge să se angajeze spălător de vase într-o crâșmă de cartier.
Mai există o mică problemă: Petre habar n-are că în corpul lui locuiește sufletul lui Iisus.
Acum două mii de ani a venit să le vorbească oamenilor despre iubire. De data asta trebuie s-o redescopere el. Ca om. Printre bucătari nervoși, ospătărițe, clienți, mame, tați, iubiri, chirii, vase jegoase și toată fauna minunată care alcătuiește ceea ce numim, cu optimism, omenire.
Și undeva, în tot haosul ăsta, va trebui să ajungă la cea mai nasoală revelație posibilă: a devenit exact omul pe care, acum două mii de ani, încerca să-l salveze.
Dar despre asta vorbim altădată.
Deocamdată, am o carte terminată de dat drumul în lume. Și alta care tocmai începe să-mi dea bătăi de cap.
Ce frumos e să ai astfel de bătăi de cap!
