Cadou de Florii: puterea vindecătoare a iubirii
De Florii, citește o poveste sensibilă despre singurătate, bunătate și iubire. Descoperă și cartea „2100", de Liviu Alexa. Și urmărește cel mai nou episod al podcastului „Suntem Iubire"
De Răzvan Dragoș
Acest post face parte din Arhiva Secretă, destinată abonaților plătitori. Dar pentru că e duminica Floriilor, vi-l fac cadou - e la liber pentru toată lumea! La mulți ani sărbătoriților de azi!
Banca din fața bisericii
E Duminica Floriilor. Soarele strălucește timid, ca și cum n-ar vrea să deranjeze prea tare. Aerul miroase a salcie și a speranță. În fața unei biserici din parcul unui cartier banal de oraș mic, o bancă veche de lemn își face jobul pentru care a fost făurită: așteaptă oameni.
Pe ea se așază o bătrână. Genul de bunicuță pe care unii ar eticheta-o „babă bisericoasă”. Dar bătrânicii noastre nu-i pasă de etichete - știe că Dumnezeu ne iubește pe toți la fel.
Ca orice bătrână, are o pungă în care coabitează cuminți, fără chirie, niște locatari: un cozonac și câteva crenguțe de salcie, legate cu un fir roșu. Doar e Duminica Floriilor și se întâmplă minuni. Cum ar fi ca un cozonac și niște crengi de salcie să conviețuiască în armonie în punga unei bătrâne care a ieșit din casă pur și simplu ca să fie, fără alte pretenții.
La celălalt capăt al băncii se așază un băiat cu hanorac. Tremură, dar nu de frig. Pare obosit. Sau golit. Sau rătăcit. Sau toate astea. Începe să se legene în gol. Se apleacă ușor în față, apoi un pic în spate. Față. Spate. Față. Spate. Față. Spate. Ca și cum s-ar închina unui Dumnezeu pe care nu l-a cunoscut niciodată. Ai putea crede că arde timpul, dar timpul pare să-l consume. E acolo fizic, pe bancă, dar, de fapt, e niciunde și nicicând.
Mult timp nu zic nimic. Până când bătrâna, fără să se uite la el, întreabă:
— Ți-e foame?
El ridică din umeri, cu un fel de jenă care a înlocuit duritatea unui „băiat de cartier”.
— Nu știu… poate că da.
Bătrâna scoate cozonacul din pungă, rupe o jumătate și i-o întinde. Fără explicații. Fără dramă. Generozitatea n-are nevoie de lumini de reflectoare, nu trebuie să se explice pe sine. Pur și simplu e.
Băiatul ia cozonacul și mușcă. A simțit că vin lacrimile, dar le-a oprit. Mai avea mici urme de demnitate de „băiat rău”. Cum să plângă în fața unei biserici, pe o bancă, lângă o bătrână? De-ar ști tovarășii lui, n-ar mai scăpa de miștouri!
— Ești singur? întrebă bătrâna, tot fără să-l privească.
— Da.
A început să muște cu poftă din cozonac, de parcă n-a mai mâncat cozonac în viața lui. Cel mai bun cozonac din lume!
Pauză.
— Și ai unde să dormi? întreabă bătrâna, cu înțelepciunea seniorului care simte. I-a simțit rătăcirea.
— Am dormit câteva zile la un prieten, dar mi s-a făcut rușine și n-am mai vrut să profit. Azi-noapte am dormit într-o scară de bloc. N-a fost chiar așa rău cum mă așteptam.
Bătrâna lasă tăcerea să treacă prin ei. Nu sare cu sfaturi. Nu întreabă nimic din ce-ar fi pus pe fugă un suflet rănit.
— Și eu am fost plecată, zice ea, într-un târziu. Mulți ani. De lângă fiica mea. Nu fizic. Doar din suflet. Mi-a fost ciudă pe ea că m-a lăsat singură. Dar, de fapt… eu am lăsat-o prima.
Băiatul o privește pentru prima dată. Nu vede o bătrână cu batic, ci un om. Că după ce ne dezbrăcăm de toate straturile sociale, rămânem noi. Goi. Oameni.
— Acum nu mai vine. Nici măcar de sărbători. Și știi ceva? N-o mai aștept. O iubesc și fără să vină. Că asta face iubirea. Rămâne, fără să aștepte ceva.
Tac amândoi. Prin parc trec oameni cu ramuri de salcie în mâini. Pe bancă, timpul se încăpățânează să nu treacă.
Bătrâna se ridică încet și, înainte să plece, ii întinde plasa în care erau cealaltă jumătate de cozonac și crenguțele de salcie.
— Să nu-ți fie niciodată frică să te întorci. De oriunde ai plecat. De lângă oricine ai plecat. Poți fi iubit, indiferent cum ești. Și poți să iubești. Că iubirea adevărată nu pune condiții, n-are pretenții.
El ia plasa cu două mâini, ca și cum ar fi primit lumea întreagă.
Ea pleacă.
El rămâne.
Și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că e văzut. Și că poate fi iertat. Și iubit. Chiar și prin atât de puține cuvinte.
Poate că iubirea nu vine tot timpul să ne salveze. Poate că, uneori, vine doar să ne țină de mână până ne amintim singuri drumul spre noi.
Și, uneori, drumul ăla începe de pe o bancă veche, într-o dimineață de sărbătoare, lângă un om care n-a venit să ne schimbe… ci doar să stea lângă noi și să fie.
2100, de Liviu Alexa. O carte care te zguduie până în adâncul ființei
Liviu și-a lansat noul roman, 2100. Am avut privilegiul să-l citesc înainte să apară. Că asta fac prietenii, își dau între ei cărțile pe care le scriu și cer feedback.
Vă spun sincer că n-am mai citit așa ceva! Și am citit mult la viața mea. Și mult SF. Dar 2100 nu e un SF clasic. Nu e nici o distopie clasică. Deși, poate fi. Și SF, și distopie. Și o combinație între ele sau nu. E o carte despre tot ce am putea fi nicivreodată. E o carte care sapă în tine până în adâncurile Ființei, și fie te enervează atât de tare, încât îți vine s-o dai de pereți, fie n-o mai lași din mână. E o carte cum numai nebunul de Alexa poate scrie.
O puteți comanda, împreună cu noul lui volum de poezii, de AICI!
Podcastul „Suntem Iubire”. Redescoperă natura noastră fundamentală
De vreo două luni, am început, împreună cu sora mea, Raluca, un proiect prin care vrem să ne reamintim, alături de voi, care e natura noastră adevărată: iubirea.
Foarte frumos ❤️