Cum au supraviețuit călăii din Evul Mediu până în ziua de azi - de la execuții publice la torționarii din mintea noastră
Descoperă istoria brutală a călăilor medievali și cum frica, rușinea și vinovăția le-au luat locul în societatea modernă. O analiză dureroasă, dar necesară.
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
E 20 iulie, 1514. Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țărănești anti-nobili din Regatul Ungariei, este capturat după asediul eșuat al Timișoarei. Nobilii unguri decid să-l transforme într-un avertisment de genul „nu vă mai răsculați, că asta pățiți!” Așa că, și-au dat delirul în tortură. Prima dată l-au înfometat. Dar ăsta e cel mai „mic” necaz ce i s-a întâmplat.
După ce a făcut foamea, ca urmașii lui în comunism, Doja a fost așezat pe un tron de fier. Nu se jucau de-a „Game of Thrones”, că tronul ăsta era încins de la foc. Practic, l-au pus pe un soi de grătar. Și dacă nu era suficient, i-au pus pe cap o coroană de tablă. Și ea încinsă.
Credeți că s-a terminat? Neee, suntem în Evul Mediu, unde sadismul e la el acasă. Călăii au înfipt clești înroșiți (de foc, evident) în corpul lui Doja. Iar apoi, țăranii răsculați prinși (și ei înfometați) au fost obligați să muște și să rupă carne din corpul lui, în timp ce încă trăia. V-am zis că și-au dat delirul la tortură.
Cronicile spun că Gheorghe Doja a murit la câteva minute de la aceste torturi și se pare că a strigat: „Am crescut lângă mine nu luptători, ci niște câini!” După moarte, corpul a fost ciopârțit, iar bucăți au fost expuse în orașele care au sprijinit răscoala.
Execuția asta a fost adesea numită „cea mai groaznică din istoria medievală a Europei”.
Cum am ajuns noi, oamenii, să transformăm sadismul într-o slujbă cu normă întreagă? Răspunsul scurt: frică + sete de control. Din asta s-a născut meseria de călău.
La 500 de ani de la execuția lui Doja, călăii sunt aleși de popor, prin vot liber exprimat. Doar metodele de tortură s-au schimbat.
Cum au apărut călăii?
„Tradiția” datului în cap a apărut din momentul în care un hominid a avut ceva de împărțit cu alt hominid. Apoi, am început să încropim legi, că prea ne dădeam în cap la liber. Și așa am ajuns la pedeapsa capitală, care se regăsește în aproape toate societățile vechi.
Totuși, meseria specializată de călău apare mai târziu. Și avem mai multe surse.
În Evul Mediu european, în secolele XIII–XIV, orașele începeau să instituționalizeze justiția și să externalizeze aplicarea pedepsei capitale către executori profesioniști.
În surse germane, termenul „Scharfrichter” desemnează un „judecător ascuțit/călău”, cu rol delegat să execute pedepse.
Un exemplu concret: în scrieri din orașul Augsburg, din 1276, apare menționarea unui executor profesionist, într-un context juridic local.
Deci, meseria s-a cristalizat cu timpul în Europa medievală, pe măsură ce ne-am tot jucat de-a justiția.
Unul dintre călăii noștri de azi este FRICA. În cazul românilor, își are originea în generații întregi care au supraviețuit prin prudență. Le-a fost frică de represalii, de condamnarea socială („ce-o să zică lumea?”), de pierdere. Au trăit în frică și au dat-o mai departe, ca pe o moștenire prețioasă.
Călăii noștri cei de toate regiunile
Normal că spațiul românesc n-a făcut notă discordantă și ne-am tras și noi călăii noștri. Că pe atunci nu exista mitul românului bun și ospitalier, ci doar supraviețuire prin orice mijloace.
Am putea spune că primul „călău” neoficial a fost Vlad Țepeș, care a transformat trasul în țeapă în brand personal. Dar nu a inventat el metoda, ci a preluat-o de la otomani și germani. Doar că a fost atât de bun la asta, încât țeapa i s-a lipit de nume.
În 1508 avem prima mențiune documentată a unei execuții publice, la Brașov. Asta ne indică faptul că Brașovul deținea un călău sau mai mulți. Între 1520 și 1550, din cronicile Brașovului reiese că au fost foarte ocupați: aproximativ 120 de execuții și pedepse cumplite (spânzurări, decapitări, arderi, mutilări). Documentele arată că serviciile astea au fost plătite „țiganilor, călăii oficiali ai cetății”.
Cine erau călăii în spațiul românesc?
Origine socială:
De obicei, proveneau din pături marginale: oameni fără avere, fără prestigiu, uneori foști condamnați grațiați cu condiția să „servească” drept călăi.
În Transilvania, se formau adevărate „dinastii de călăi” (familii de sași sau maghiari care moșteneau meseria).
În Țara Românească și Moldova, erau recrutați adesea din rândul robilor țigani sau oameni ai târgului, că statutul era considerat degradant.
Statut social:
Paria ai comunității: nu aveau voie să locuiască în centrul orașului, ci la periferie.
Nu erau primiți la biserică, iar căsătoriile se făceau mai ales între familii de călăi.
Aveau o reputație dublă: necesari, dar detestați.
Atribuții oficiale:
Execuții capitale (spânzurare, decapitare, tras în țeapă, roată, ardere pe rug, împușcare, în epoca modernă).
Pedepse corporale neletale: biciuire, mutilări (tăiere de nas, urechi), stigmatizări cu fierul roșu.
Asigurau „igiena socială”: ridicarea cadavrelor, eliminarea animalelor moarte, curățarea spațiilor infestate.
Uneori, participau la torturi judiciare (obligarea acuzaților să „spună adevărul”).
Plata și privilegii:
Primeau salariu sau privilegii (dreptul la o parte din bunurile condamnatului, scutiri de taxe).
Erau întreținuți de târg sau de vistieria domnească.
În Transilvania, erau angajați permanenți ai orașului, cu casă și teren la periferie.
Imagine publică:
Oamenii îi ocoleau pe stradă.
Copiii lor erau stigmatizați încă de la naștere.
Și totuși, în ochii puterii, erau indispensabili: instrumente de frică și de ordine.
„Meniul” călăului
Dacă te nășteai în Evul Mediu pe la noi și aveai ghinionul să calci strâmb, o cam puneai. Viața ta se putea termina într-o execuție publică de toată morbiditatea, plină de urale. Că nu aveau internet, iar exterminările în piața publică erau o formă de entertainment. Călăul avea mereu „meniul” la el. Și nu era unul vegetarian.
Să vedem o parte din meniul a la carte al călăului:
Spânzurarea - varianta clasică, ieftină și accesibilă. Îți trebuia doar o funie și o bârnă sau un copac și rezolvai treaba cu un buget minim. Publicul avea popcorn medieval (semințe de cânepă?) și se bucura de spectacol.
Decapitarea - intrăm deja în „meniul de lux”. Nu oricine primea securea sau sabia. Dacă erai boier sau nobil, se considera mai onorabil să-ți zboare capul rapid și curat, nu să atârni de un copac, ca un câine. Evident, depindea și de câtă îndemânare avea călăul. Uneori, era nevoie de două-trei lovituri și parcă ștreangul suna mai bine.
Roata - metoda prin care au fost executați Horea și Cloșca, lideri ai răscoalei transilvănene din 1784. Condamnatul era legat pe o roată mare și oasele îi erau sfărâmate cu un drug de fier. Apoi, era expus, să putrezească la soare, ca să vadă lumea ce pățești când superi autoritatea.
Țeapa - metoda francizată de Vlad Țepeș. A apărut în Orient, dar la noi a prins cel mai bine. Victima era înfiptă de jos în sus, cu grijă, să nu moară imediat, ca să reziste ore sau zile. Rolls-Royce-ul sadismului.
Arderea pe rug - rezervată „ereticilor” și „vrăjitoarelor”. Se spunea că focul purifică, dar, în realitate, doar se bucurau că pot arde de vie o ființă umană.
Pedepse neletale - pentru cei care n-au meritat moartea, dar meritau să sufere: biciuiri publice, tăierea nasului, urechilor sau a limbii, stigmatizarea cu fierul roșu. Practic, transformarea omului într-o reclamă vie a pedepsei.
Călăul era, în felul lui, un showman. Spectacolul pedepsei era cea mai bună campanie de promovare a autorității: „uite ce pățești dacă încerci să joci altfel decât pe muzica noastră!”
Un alt călău care locuiește în mințile noastre azi e RUȘINEA. Dacă ne referim la români, își are originea în cultura modestiei forțate și în educația care pedepsea ieșitul în evidență („stai în banca ta, nu te da mare!”)
Câteva cazuri în care călăii și-au făcut de capul desprins de corp
Vlad Țepeș și pădurea de țepe
Anul 1462. Sultanul Mahomed al II-lea trimite o armată de zeci de mii de oameni spre Țara Românească. Doar că aici era domnitor sadicul-șef, Vlad Țepeș, care îi așteaptă cu o pădure. Nu de stejari, ci de oameni înfipți în țeapă: soldați turci, trădători și hoți locali. Zeci de mii de cadavre, rânduri-rânduri, ca un parc tematic al groazei.
Horea și Cloșca, trași pe roată. Crișan a ales calea „mai ușoară”
După răscoala țărănească din Transilvania, Horea și Cloșca sunt prinși și condamnați la moarte. Sentința: tras pe roată, în piața publică din Alba Iulia. Execuția are loc în fața a zeci de mii de oameni, aduși să „învețe lecția”. Crișan se spânzură în închisoare, dar Horea și Cloșca sunt sfărâmați, bucățică cu bucățică. Resturile lor sunt expuse în târguri, ca avertisment.
Tâlharii și „justiția fanariotă” (sec. XVIII)
În București și Iași, execuțiile erau spectacol popular. Hoții erau spânzurați la bariere, tâlharii trași pe roată, iar trădătorii decapitați. Cronici și documente arată cum călăii aplicau pedepse și pentru delicte mai mici: biciuiri, mutilări, stigmatizări publice. Era o combinație între justiție și „reality-show”.
Ultimele execuții publice „moderne”
În perioada interbelică și apoi comunistă, execuțiile nu mai erau spectacole de stradă, dar călăul exista în continuare, ca politician, legionar sau securist. Exemplu notabil: în 1946, procesul Antonescu, în urma căruia Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Alexianu și Piki Vasiliu sunt executați prin împușcare. Și, desigur, familia Ceaușescu, în 1989, ultima execuție, și cea mai mediatizată din istoria României. După doar câteva luni, pedeapsa capitală e abolită. Meseria de călău dispare oficial, dar nu și simbolic.
Ce călău mai locuiește în mințile noastre? VINOVĂȚIA COLECTIVĂ! Sentimentul de vină pentru ce am făcut „noi”. Își are rădăcina în traumele istorice (războaie, comunism, corupție etc.) transmise generațional, că e păcat să le ținem doar pentru noi.
Călăii de azi
Ați observat, sper, box-urile în care am făcut salturi temporale din Evul Mediu până în ziua de azi. De la călăii de ieri la cei de azi. Pentru că cei de ieri au supraviețuit în mințile noastre de azi. Sunt acolo, tăcuți, și își fac treaba cu același sadism ca în Evul Mediu. Ne subminează. Ne împing pe marginea prăpastiei disperării.
Iată alții:
Îndoiala (nu sunt de ajuns)
Cum se manifestă: amâni proiecte, aștepți validare externă.
Rădăcină: modelele de supraviețuire: „cine ești tu să reușești?” plus comparațiile sociale.
Perfecționismul (amânarea ca armă)
Cum se manifestă: proiecte neterminate, „nu e gata”, blocaj creativ.
Rădăcină: educaţia orientată pe comparația notelor („tu de ce nu poți învăța așa bine ca X?”), statut, frica de ruşine publică.
Compararea socială (feed-ul ca tribunal)
Cum se manifestă: viaţa măsurată în like-uri, joburi, case, vacanţe.
Rădăcină: tranziţia post ‘90, consumerismul ca măsură a succesului, „să arăt bine” în comunitate.
Atașamentul dependent (nevoi emoţionale externalizate)
Cum se manifestă: cauţi confirmare în relaţii; suferi când pleacă „fanul”.
Rădăcină: modele relaţionale tradiţionale toxice, roluri sociale bazate pe prejudecăți, nesiguranţă, lipsa încrederii în sine, care transformă dependenţa într-un stil de viață.
Resentimente - „noi vs ei”
Cum se manifestă: furie îndreptată spre „ceilalți”, incapacitatea de a ierta, victimizare.
Rădăcină: traume transgeneraționale, nedreptăţi istorice, politica polarizantă.
Apatia/demobilizarea („lasă, oricum nu se schimbă”)
Cum se manifestă: pasivitate civicǎ, neparticipare, „merge și-așa”.
Rădăcină: deziluzie post-decembristă, promisiuni nerespectate, epuizare.
Normalizarea corupţiei („toți o fac”)
Cum se manifestă: acceptarea compromisurilor, „merge și-așa” devine rutină.
Rădăcină: istoric de improvizație, supraviețiure, lipsă de consecinţe.
Frica de a nu deranja („mai bine tac”)
Cum se manifestă: indiferența față de nedreptate, nu spui „NU” la abuz.
Rădăcină: cultură a supunerii, teama de repercusiuni (familie, job, comunitate).
Idealizarea suferinţei (smerenia de conjunctură)
Cum se manifestă: acceptarea că „merită” să suferim, pentru că „aşa e viața”.
Rădăcină: religiozitate dusă la extrem, amestecată cu resemnare istorică.
Pe cine mai lași să te execute azi?
De la tronul încins al lui Doja, la pădurea de țepe a lui Țepeș, la roata lui Horea și Cloșca, până la zidul de la Târgoviște, firul roșu e același: frica a fost mereu cel mai bun instrument de guvernare.
Călăii nu au dispărut, doar și-au schimbat uniforma. Nu mai ridică securea, dar ridică priviri pline de judecată. Nu mai bat cu biciul, dar biciuiesc prin comparații, prin rușine, prin frica de a greși. Nu mai spânzură în piețe, dar atârnă suflete de feed-uri și algoritmi.
Am abolit pedeapsa cu moartea în codul penal, dar nu și în codul nostru interior. Încă ne lăsăm executați de frică, rușine, vinovăție și apatie. Încă ne supunem, de bunăvoie, unor călăi pe care ni i-am construit singuri.
Adevărata libertate nu înseamnă că am scăpat de călăii din piața publică, ci o vom trăi când îi vom ejecta cei care locuiesc în mintea noastră. Pentru că, altfel, tot ce am făcut a fost să schimbăm funia cu algoritmul și securea cu o opinie „bine intenționată”.
Întrebarea rămâne: pe cine mai lași să te execute azi?
