Ordinele călugărești mendicante - influencerii sărăciei din Evul Mediu, care au ajuns și în România
Descoperă povestea călugărilor „cerșetori” care au transformat spiritual și social teritoriul românesc. De la franciscani la dominicani, tot ce trebuie să știi
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
Aproape în fiecare marți, mă întâlnesc cu o bună prietenă, Elena, care îmi e și colegă în acest proiect, la biserica Franciscană din Piața Muzeului din Cluj-Napoca. Ne vedem din două motive:
Biserica asta are un obicei foarte frumos - în fiecare zi de marți, oricine dorește poate duce o pâine sau mai multe pentru nevoiași. E impresionant să vezi cum se strâng sute de pâini în fața altarului Sfântului Anton. (de ce nu există acest obicei și în bisericile ortodoxe? sau poate nu știu eu).
După discuția cu Bossul Mare, ne punem la povești, „ne” râdem și mai descoperim secrete ale Clujului. De fapt, așa a pornit proiectul „România secretă”: doi oameni care se vedeau marțea la biserică, apoi luau Clujul la picior.
Marțea trecută, ne-a lovit: „Noi ne vedem de aproape doi ani aici și încă n-am povestit despre franciscani și ordinele mendicante!”
Așa că, iată!
Călugării care n-aveau nimic, dar ne-au lăsat atât de mult
Pentru început, video.
Care-i faza cu acești călugări?
„Mendicant” vine din latinescul „mendicare”, care înseamnă „a cerși”. Deci, le putem spune „ordine cerșetoare”, cu toate că nu doar cerșeau, după cum povestește Elena în clipul de mai sus.
Apar la final de secol XII - început de XIII, ca mișcări de protest la acumularea de bogății din Biserică. Primele reacții au fost în sudul Franței și nordul Italiei.
Dar ce a zis Papa Inocențiu al III-lea? „Ăștia vor să fie săraci? Păi, să-i lăsăm!” Așa că, Biserica catolică, în perversitatea ei, în loc să combată aceste mișcări de rebeliune, le-a primit între sânii ei. Concret, a permis crearea de noi ordine călugărești, bazate pe idealul sărăciei apostolice. Pe sistemul: „dacă voi vreți să fiți săraci, noi n-o să vă oprim, dar nu ne deranjați combinațiile, ok?”
Astfel, în urma Conciliului II de la Lyon, din 1274, sunt recunoscute oficial patru mari ordine mendicante:
Ordinul Fraților Predicatori (Dominicani) – „fact-checkerii Evului Mediu”
Fondat în 1216 de Sf. Dominic de Guzmán, ordinul dominican a fost creat special ca să combată ereziile și fake news-ul religios al vremii. Dacă azi ai verificatori de fapte pe internet, atunci aveai dominicani pe teren. Ăștia erau genul serios: studiu teologic hardcore, predici elaborate, profesori respectați. Cu alte cuvinte, erau enciclopediile ambulante ale Evului Mediu, dar cu glugă.
Ordinul Fraților Minori (Franciscani) – „influencerii sărăciei”
Apar în 1209, când Francisc din Assisi decide că viața nu e despre aur și palate, ci despre sărăcie radicală, simplitate și milă pentru cei neajutorați. Franciscanii au dus sărăcia la nivel de brand personal: renunțau la toate posesiunile și predicau prin exemplu. Și ce să vezi? A prins! Franciscanii au devenit virali în toată Europa. Mai târziu, s-au desprins și ramuri: capucinii (ăia cu glugile mari și cafeaua mică; da, de la ei vine termenul cappuccino) și conventualii, fiecare cu nuanța lor de sărăcie asumată.
Ordinul Carmelitan (Frații Maicii Domnului de pe Muntele Carmel) – „misticii retrași, dar conectați”
Originari de prin 1155, ca sihaștri izolați pe Muntele Carmel din Țara Sfântă, carmeliții au aterizat în Europa în jurul lui 1238. La început erau mai retrași, în vibe de „wellness spiritual”, dar în 1274 s-au oficializat ca ordin mendicant. Mixul lor era unic: contemplație mistică, dar și predici în orașe. În secolul al XVI-lea vin cu un update de soft: reforma carmelitelor desculțe, făcută de Sf. Tereza de Avila. Pe scurt: zen medieval, dar hardcore.
Ordinul Eremiților Sfântului Augustin (Augustinienii) – „predicatorii care au mixat pustnicia cu orașul”
Se formează în 1244, când mai multe comunități de pustnici italieni sunt puse laolaltă sub Regula Sfântului Augustin. Practic, au luat liniștea contemplativă a pustnicilor și au lipit-o de viața activă din orașe. Rezultatul? Un ordin mendicant de predicatori și teologi respectați. Tradiția augustiniană a dat lumii minți influente și a păstrat un echilibru interesant: cu un picior în contemplare și celălalt în viața socială.
Pe lângă aceste patru mari ordine, mai avem: Ordinul Trinitarilor (1193, dedicat răscumpărării captivilor), Ordinul Mercedarilor (1218, cu același scop, fondat în Catalonia), Ordinul Servilor Maicii Domnului (Serviții, 1233, fondat la Florența), Ordinul Minimilor (1436, întemeiat de Sf. Francisc de Paola, cu accent și mai puternic pe penitență).
Cum au intrat ordinele mendicante pe teritoriul României
Pe teritoriul de azi al României, împărțit atunci între regatul catolic al Ungariei (Transilvania) și principatele ortodoxe (Moldova și Țara Românească), ordinele mendicante au pătruns încă din secolul al XIII-lea. Și-au făcut rapid simțită prezența în orașele de sași și maghiari din Ardeal, dar nu s-au oprit acolo: au trecut Carpații, au ajuns la curți domnești și au rămas până azi, uneori pe față, alteori mai pe sub față.
Transilvania - primele mănăstiri, tătari, Reforma Protestantă
Primii au intrat dominicanii, pe vremea regelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235). Sibiu, Cluj, Brașov, Bistrița, Oradea, Sighișoara, Sebeș, Odorhei, toate s-au trezit cu mănăstiri dominicane. La Sighișoara, mănăstirea lor apare într-o scrisoare papală din 1298, semn că le-a cam plăcut pe aici, au construit și au rămas.
Franciscanii au zis: „ce, noi suntem mai fraieri?” Așa că, în 1268 îi găsim la Bistrița, lângă Poarta Holztor, iar la Sibiu aveau mănăstire înainte de 1300. Între timp, augustinienii n-au pierdut vremea și și-au făcut și ei poartă în casă: la Alba Iulia, mănăstirea lor e atestată din 1293.
Concurența era atât de mare, încât la Sibiu coexistau, la un moment dat, trei ordine cerșetoare în paralel. Asta era un pic „ilegal”, conform regulilor papale care ziceau „fără mai multe ordine mendicante în aceeași localitate”. Dar cui să-i pese? Adică, suntem și săraci, și cu limitări teritoriale? Ia vedeți-vă voi de banii voștri!
În 1241 vine „Mongol Express-ul”: invazia tătară. Și ce să vezi? Ăstora nu le prea păsa de nobilele ordine cerșetoare. Așa că, Brașovul și Sibiul își văd mănăstirile dominicane rase de pe fața pământului.
Side note: Un dominican celebru, Paul Ungurul, profesor la Bologna, este ucis de tătari, în sudul Moldovei. Probabil primul martir catolic pe pământ românesc.
Pleacă tătarii, se fac reconstrucții, iar călugării revin în forță. Secolele XIV–XV sunt apogeul lor: predică, misiuni populare, confrerii franciscane în rândul laicilor, tribunale de inchiziție contra husitismului. Practic, fiecare burg important din Transilvania era și un hub mendicant.
Dar în 1544–1556 se mai întâmplă ceva. Nu mai vin tătarii, dar vine Reforma Protestantă. Iar asta e o nouă lovitură pentru mendicanți: mănăstirile sunt secularizate, călugării alungați sau convertiți. La Sighișoara, mănăstirea dominicană a fost închisă, iar averile ei secularizate. La fel s-a întâmplat în multe alte orașe transilvănene. Ordinul dominican nu s-a mai întors niciodată în Transilvania după acel moment.
Franciscanii n-au dus-o nici ei mai bine. Unii au trecut la luteranism/calvinism, alții au fugit în regatele vecine sau s-au refugiat în zone rămase catolice.
Totuși, după 1700, odată cu dominația habsburgilor, catolicismul revine. Iezuiții fac școli, piariștii fac educație, iar franciscanii observanți repopulează vechile mănăstiri. La Cluj, în 1720, biserica franciscană – fosta casă a dominicanilor – devine centru de revitalizare. Iar la Șumuleu Ciuc, franciscanii țin viu pelerinajul început în 1567, transformat azi în cea mai mare adunare religioasă anuală din România.
În prezent, ordinele „cerșetoare” fac în Transilvania ce știu mai bine: muncă discretă. Franciscanii au azi un Provincialat propriu în Ardeal, coordonează parohii, sanctuare și fac caritate pe bune, nu doar din vorbe. Franciscanii conventuali sunt activi mai ales printre maghiari și germani, iar capucinii au reapărut după 1990, cu o mică mănăstire la Sighet și proiecte sociale.
Chiar și dominicanii, dispăruți patru secole, și-au dat un mic „restart” la Cluj, unde funcționează un centru de spiritualitate. Carmeliții au revenit sub forma maicilor contemplative, la Văleni și lângă Târgu Mureș.
Astfel, Transilvania de azi poartă două straturi: bisericile gotice lăsate de cerșetorii medievali și comunitățile reînviate după 1990.
Moldova – misionari printre „schismatici”, episcopii uitate și rapoarte secrete
Dacă în Transilvania mendicanții erau peste tot, în Moldova lucrurile au început mai greu. Prima încercare: 1228, când Papa Honoriu al III-lea inventează „Episcopia Cumaniei” la Milcov, fix în sudul Moldovei de azi. Dominicanii sunt trimiși să-i convertească pe cumanii păgâni. Theodoric, unul dintre ei, devine primul episcop, probabil cu reședință lângă Focșani. Doar că în 1241 vine „Mongol Express-ul” și dă totul peste cap: episcopia distrusă, misionari uciși, inclusiv Paul Ungurul, despre care ziceam mai sus.
Dar Papalitatea zice: „Nu ne fac pe noi niște barbari, suntem urmașii Imperiului Roman!” Așa că, în 1332 se restabilește, teoretic, Episcopia Milcoviei. Teoretic, pentru că era mai mult pe hârtie: episcopii erau titulari de birou, nu rezidenți. Între timp, micile comunități catolice din târguri și sate continuau să supraviețuiască, cu sași, maghiari și polonezi risipiți prin zonă.
Adevărata bombă vine, însă, sub Lațcu al Moldovei (1368–1375). Ăsta a jucat-o pervers: voia să scape de presiunile Ungariei și Poloniei, așa că decide să se convertească la catolicism. Ba chiar cere episcop direct de la Papă! Pentru asta, trimite la Roma doi franciscani polonezi, care rezolvă treaba - în 1371 apare Episcopia de Siret, cu primul episcop franciscan: Andrei Jastrzębiec.
Capitala Moldovei devine, astfel, pentru câțiva ani, un mic Vatican de frontieră, cu catedrală și tot tacâmul.
Doar că moartea lui Lațcu schimbă modificarea. Moldova revine la ortodoxie, iar catedrala din Siret ajunge studiu pentru arheologii de azi. Episcopia se mută la Baia, apoi la Bacău (1401–1437), pentru că acolo comunitățile de catolici erau mai puternice, mai ales printre secuii de pe văile Siretului și Trotușului, strămoșii ceangăilor de azi.
Și apare Fane cel Mare. Știm că n-a fost ușă de biserică, iar asta s-a văzut și în relația cu catolicii. Pe de o parte, era bun diplomat cu Roma: a trimis soli, ba chiar a cerut, la un moment dat, un episcop catolic la Suceava, pentru soția sa catolică! (foarte pervers Fane ăsta).
Pe de altă parte, îi ardea pe catolici pe unde îi prindea. În 1467, după ce îi bate pe unguri la Baia, dă foc orașului – majoritar catolic – și distruge catedrala „Sf. Maria”. Istoricii susțin că însuși episcopul de Baia moare în flăcări. În 1491, Ștefan îl alungă pe ultimul episcop catolic rezident, franciscanul Bernardin Quirini. De atunci, titlurile episcopale „de Baia” sau „de Moldovlahia” rămân doar pe hârtie, plimbate prin cancelarii străine.
Dar catolicismul nu moare în Moldova. Au grijă franciscanii de asta. Trec munții și întemeiază mănăstirea de la Bacău, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dominicanii, deși dispăruseră ca ordin organizat, mai dau, totuși, un episcop: Iosif Stașkovici, numit la Bacău în 1618.
Secolul XVII ne aduce două episoade de manual pentru România secretă:
Codex Bandinus (1646–1647). Marco Bandini, franciscan bosniac și administrator apostolic, vizitează toate comunitățile catolice din Moldova și scrie un raport ultra-detaliat pentru Roma. Notează sate, preoți, obiceiuri și chiar numele ceangăilor („boangheni”). Un fel de recensământ undercover cu valoare de aur pentru istorici.
Misiunea sub acoperire a lui Bonaventura de Campofranco (1650–1653). Italian, franciscan conventual, trimis să investigheze „purtrări scandaloase” ale unor misionari. Călătorește incognito prin Moldova și Valahia, trimite rapoarte codificate la Roma, locuiește la mănăstirea franciscană din Târgoviște. Practic, primul „spion” papal pe teritoriul românesc.
În epoca fanariotă (sec. XVIII), situația se stabilizează. Franciscanii conventuali țin frontul, sprijiniți uneori de ambasadorii puterilor catolice. În 1884, Papa Leon al XIII-lea reînființează oficial Episcopia Romano-Catolică de Iași. Primul episcop, Nicolae Iosif Camilli, e instalat în 1885. La acel moment, peste 90% dintre preoții catolici din Moldova erau formați de franciscani.
Și vine highlight-ul moldav: Fericitul Ieremia Valahul (1556–1625). Plecat desculț din satul lui de lângă Tazlău, ajunge călugăr capucin la Napoli. Trăiește în smerenie, îngrijește bolnavi, e venerat pentru sfințenie. În 1983, devine primul român beatificat oficial la Roma. Azi moaștele lui sunt la Onești, unde pelerinii încă se închină.
Moldova a fost mereu terenul paradoxurilor: episcopii arse, misiuni care au existat mai mult pe hârtie, dar și călugări cerșetori care au ținut credința vie sute de ani. Și, dincolo de toate, o moștenire franciscană care continuă și azi, mai ales printre ceangăii din Bacău și Roman.
Țara Românească – de la Curtea de Argeș la Ulița Franțuzească
Valahia nu a fost teren ușor pentru călugării cerșetori. Aici ortodoxia era stăpână, iar catolicii erau, de multe ori, doar musafiri cu viză temporară. Primele urme vin din epoca cumană (1247), cu niște dominicani și Ioaniți rătăciți prin Cumania Neagră.
Dar abia sub Radu I începe show-ul: în 1380 se ridică la Curtea de Argeș prima biserică catolică, iar un an mai târziu Papa înființează Episcopia Catolică a Țării Românești. Primul episcop? Un dominican din Dubrovnik. N-avea să fie singurul străin cu titlu de Argeș: până în secolul XVII, dieceza a avut 16 episcopi, aproape toți „în exil”. Adică aveau funcția pe foaie, dar nu apăreau la serviciu.
Între timp, franciscanii fac ce știu mai bine: muncă de teren. În jurul anului 1400 existau deja 12 capele catolice în târgurile muntene, deservite de frați veniți din Transilvania sau Ragusa. La Giurgiu, un document din 1428 menționează un gardian franciscan. Nu era doar spiritualitate, ci și geopolitică.
Secolul XVI aduce o figură de film: Petru Cercel. Educat la curtea Franței, catolic pe ascuns, aduce la Târgoviște confesor iezuit și câțiva frați italieni. În 1594, Papa numește un franciscan, Bernardino Quirini, „Episcop de Argeș și administrator apostolic al Moldovei și Țării Românești”. Un fel de „episcop freelancer” care se ocupa de tot ce mișca pe linia Iași–Argeș.
În secolul XVII, catolicii sunt puțini, dar franciscanii au două puncte forte: Târgoviște și București. La București, în 1633, conventualii veniți din Constantinopol ridică prima biserică catolică, pe Ulița Franțuzească. E nucleul comunității catolice bucureștene. Fanarioții aduc paradoxul: Șerban Cantacuzino și Brâncoveanu sunt toleranți cu catolicii, dar realitatea din teren rămâne modestă: câteva mănăstiri franciscane. În 1724, la București s-a construit o nouă biserică catolică (actuala Biserică Bărăția, refăcută apoi în secolul XIX), pe locul celei vechi, din 1633. Evident, tot cu sprijinul franciscanilor, care au strâns fonduri din străinătate.
Apoi, avem momentul 1792: din cauza ciumei din Bulgaria, episcopul de Nikopole se mută la București. Capitala devine, de facto, reședință catolică. De aici până la reorganizarea din 1883, când Papa Leon al XIII-lea înființează Arhiepiscopia de București, franciscanii țin vie flacăra.
Comunismul stinge brutal tot ce ține de ordine călugărești. Călugării sunt arestați, expulzați, tăiați din peisaj. Dar după 1990, frații cerșetori revin. Capucinii se reinstalează la Biserica Italiană, Conventualii redeschid mănăstiri la Galați și Brăila, iar în 2021, Bucureștiul primește chiar un episcop dominican: Aurel Percă.
Valahia a fost mereu așa: teren dificil, unde catolicii au supraviețuit prin improvizație și discreție. Dar de la Curtea de Argeș la mănăstirea din centrul Bucureștiului, firul mendicant a rezistat. Subțire, dar neîntrerupt.
Moștenirea „cerșetorilor”
De la dominicani uciși de tătari la franciscani care scriau rapoarte secrete pentru Roma, de la episcopii „în exil” la mănăstiri din centrul Bucureștiului, ordinele cerșetoare au fost mereu aici. Au fost liantul subțire care a legat România de Europa catolică. N-au avut averi, dar au lăsat urme: mănăstiri, documente, sfinți și povești. Și, culmea, moștenirea lor a rezistat mai bine decât multe imperii și alianțe politice.
