Copilăria, file de poveste - O mică istorie a literaturii pentru copii din România

De Răzvan Dragoș

Pentru că am scris o carte de povești pentru copii, m-am gândit să fac o călătorie în copilărie. Și nu în orice copilările, ci în a noastră, a copiilor care am fost și suntem români. O călătorie în povești. În basme. În râsete și în cuvinte șoptite la gura sobei. Pentru că de acolo a început totul - de la poveștile spuse de bunici pe vremea când singura metodă de răspândire a informației era cuvântul vorbit. Ce frumos trebuia să fie, să n-ai încotro și să VORBEȘTI cu oamenii!

Am pornit de la două întrebări: de când au început să se spună povești pe acest teritoriu? Dar de când au început să fie scrise? Am săpat și așa s-a născut această mică istorie a literaturii pentru copii.

La început a fost cuvântul… spus cu voce de bunici

Poveștile noastre n-au început cu o tiparniță. Ci cu o voce caldă, seara, la marginea patului, când cineva spunea: „A fost odată ca niciodată…” De obicei, rolul povestitorilor era îndeplinit de bunici, aceste nestemate pe care, uneori, le apreciem prea puțin în timpul vieții. Și părinții spuneau povești, că și ei au avut bunici care să-i învețe. Unii mai spun și azi, dar, probabil, prea puțini. Sper din tot sufletul să mă înșel.

Astfel, multă vreme, poveștile au circulat pe cale orală: snoave, basme, fabule, spuse în case de lemn sau pe prispă. Casa bunicilor e o instituție a copilăriei. Acolo s-au născut povești despre zmei, Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene, mere de aur, într-un univers pe care nu-l poate egala nicio tabletă.

Începuturile timide ale literaturii pentru copii - pași mici într-o lume mare

Secolul XIX. Copilul nu era privit ca în ziua de azi, ci ca un adult în miniatură. Deci, nu se simțea nevoia să i se ofere tratament special. Abia citeau adulții, d-apoi copiii!

Primele lucrări destinate celor mici au fost adesea traduceri sau adaptări cu scop educativ. Încă de la sfârșitul anilor 1700 și începutul anilor 1800, odată cu Iluminismul, apar manuale de „cetire” și cărți cu caracter etic pentru tineret. Însă, adevărata literatură artistică pentru copii ia avânt abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Vorbim despre cultivarea basmului popular și a fabulei ca forme literare accesibile și mesaj educativ.

„Bunicii” primordiali ai universului poveștilor românești

Le spun „bunici”, pentru că, dacă nu ar fi existat oamenii ăștia care să-și dedice viața poveștilor, copilăria noastră ar fi fost mult mai săracă.

• Anton Pann culege și prelucrează povestiri cu tâlc (e celebru volumul lui „Povestea vorbii”, care cuprinde zicători și anectode morale)

• Grigore Alexandrescu și Alexandru Donici popularizează fabule inspirate din La Fontaine și transmit lecții morale celor mici, într-o formă plăcută.

În a doua jumătate a secolului XIX, pe fondul creșterii ratei alfabetizării (legea instrucțiunii publice din 1864 a introdus învățământul primar obligatoriu), apar primele opere literare originale pentru copii.

Și apar titanii poveștilor.

Petre Ispirescu, tipograf și folclorist, publică culegeri de basme românești… culese din popor. Că, dacă erau culegeri, trebuia să le și culeagă cineva, nu? Că nu se puteau culege singure. În fine. Așa apar nemuritoare ca „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau „Prâslea cel voinic și merele de aur”. Pe lângă că-i introduc pe cei mici în lumea fermecată a eroilor și zmeilor, basmele lui Ispirescu cultivă valori precum curajul și dreptatea.

Și intră în scenă „bunicul suprem”: Ion Creangă. Între 1870 și 1880 scrie povești devenite clasice: „Capra cu trei iezi”, „Punguța cu doi bani”, „Fata babei și fata moșului”. Publicate inițial în revista „Convorbiri literare”, au fermecat prin graiul popular moldovenesc, umor și învățătura morală. Creangă a contribuit și la manuale școlare pentru copii și e chiar autorul unui abecedar - „Metodă nouă de scriere și cetire”, 1868. Iar în 1881 rescrie copilăria cu ale sale Amintiri.

Mihai Eminescu? Da, Mihai Eminescu! Stați liniștiți dacă nu vi-l mai amintiți, că și eu am uitat de basmul „Făt-Frumos din lacrimă”.

Dacă tot am amintit de poetul nepereche, apar și primele încercări de poezie pentru copii.

Vasile Alecsandri scrie fabule și pasteluri ușor de înțeles.

Alexandu Macedonski a scris „Fabule” pentru cei mici.

Dar „șefa la poezii” pentru copii din această perioadă rămâne Elena Farago, cu ale sale evergreen-uri „Gândăcelul”, „Motanul pedepsit”, „Cățelușul șchiop”.

Se naște literatura pentru copii

Prima revistă dedicată exclusiv celor mici a fost „Amicul Copiilor”, apărută la București în 1891. Coordonatorul? B. P. Hașdeu.

Revista se bucură de succes, așa că îi inspiră și pe alții să scoată. În 1896 apare „Revista Copiilor”, bilunară, în care, atenție!, apar primele benzi desenate românești! În numerele sale inaugurale au fost publicate desenele în serie „Pisica spălată” și „Măseaua babei”, create de caricaturistul Constantin Jiquidi.

Și vine perioada interbelică, în care, ca multe alte domenii, literatura pentru copii bubuie.

Lansată în 1925, sub egida ziarului „Universul”, „Universul Copiilor” devine cea mai longevivă și populară revistă - apare săptămânal, timp de peste două decenii, până în 1948.

O altă revistă apreciată a fost „Dimineața Copiilor”, apărută în 1924, și a devenit celebră pentru personajul „Haplea”, probabil cel mai popular erou din primele benzi desenate românești interbelice.

Alte publicații demne de menționat: „Revista Copiilor și a Tinerimii” (lansată de Ioan Slavici), „Veselia”, „Juniorul”.

Tot interbelicul ne oferă creații care au marcat multe copilării:

• Tudor Arghezi publică volumul de poezii pentru copii „Cartea cu jucării”

• Mihail Sadoveanu scrie, în 1928, superba „Dumbravă minunată”

• Cezar Petrescu publică, în 1931, romanul care a răvășit multe inimi de copii: „Fram, ursul polar”

În interbelic apar, într-o mai mare măsură decât înainte, traduceri din literatura universală pentru copii. Astfel, micuții României se conectează la poveștile mondiale. Se publică basmele fraților Grimm și ale lui Hans Christian Andersen, poveștile din „O mie și una de nopți”, „Fabulele” lui La Fontaine (în ediții cu ilustrații de artă) etc.

Copiii mai mari și adolescenții au și ei partea lor: „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe, „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift, „Colț Alb” de Jack London, „Peter Pan” de J. M. Barrie sau „Cuore, inimă de copil” de Edmondo de Amicis. Ca să nu mai zicem de aventurile fascinante scrise de Jules Verne sau Mark Twain.

Una peste alta, a fost o perioadă minunată pentru copilărie și adolescență!

Până când…

Comunismul bagă ideologia în copilărie

Vechile edituri sunt desființate sau naționalizate. Cenzura devine moartea creației. Literatura pentru copii e integrată în aparatul de stat dedicat formării „omului nou”.

Între 1948 și 1965, publicațiile pentru copii au fost utilizate sistematic pentru înregimentarea ideologică a tinerei generații. Revistele destinate copiilor au devenit un mijloc aparent inofensiv, dar de mare efect, de manipulare și îndoctrinare. Prin povești, benzi desenate și poezii, propaganda comunistă urmărea anihilarea spiritului critic și a libertății imaginației copiilor, cultivând, în schimb, obediența față de partid și idealurile comuniste.

Revista „Pogonici”, apărută, în 1949, la inițiativa Uniunii Tineretului Muncitor, devenită apoi „Luminița”, este relevantă pentru spălarea pe creier a celor mici. Apoi, în 1957, revistei „Luminița” i se adaugă suplimentul de benzi desenate și jocuri „Arici Pogonici”. Supliment care, în 1980, devine celebra revistă „Șoimii Patriei”.

Pentru cei mai mari avem „Cravata Roșie”, apărută în 1953, care în 1967 este înlocuită de mult mai celebra „Cutezătorii”. Fiecare școlar pionier a răsfoit această revistă, unde propaganda era amestecată abil cu benzi desenate, articole despre știință, sport și aventură, tocmai pentru a atrage cititorii. Vedeta revistei era adesea un personaj de bandă desenată sau un erou contemporan promovat pe copertă (de exemplu, păpușa televizată „Țăndărică” sau diverși copii „eroi ai muncii”).

Astfel, sistemul presei comuniste pentru copii se structura piramidal: Șoimii Patriei (Arici Pogonici) pentru cei foarte mici, Luminița pentru școlarii din ciclul primar, Cutezătorii pentru pionieri (ciclul gimnazial). Toate erau atent supravegheate editorial de activiști ai partidului, care se asigurau că mesajele transmise sunt conforme liniei ideologice.

Și cărțile pentru copii s-au bucurat de binecuvântata cenzură comunistă. Cele considerate „nesănătoase” au dispărut din librării și biblioteci. Au fost, totuși, păstrate basmele populare românești, pentru „înțelepciunea poporului muncitor”, traducerile clasice neutre politic - frații Grimm, Andersen - și autorii clasici români de dinainte (Creangă, Eminescu, Ispirescu, Slavici), ca parte a patrimoniul național. Totuși, poveștile lui Creangă, de exemplu, au fost ciuntate în manuale: s-a scos orice referire la Dumnezeu sau la Împăratul Roșu (interpretabil politic). Patrimoniu, patrimoniu, dar să fie pe linie de partid!

Ca să nu mai spunem cum a fost măcelărită istoria în manualele școlare, pentru care plătim tribut până în ziua de azi.

Totuși, am avut câțiva creatori care au reușit să se impună, în ciuda constrângerilor.

Exemple:

• Gellu Naum, cu poemul-poveste „Cartea cu Apolodor” - aventurile unui pinguin, într-un text plin de fantezie și umor absurd

• Mircea Sântimbreanu, cu povești satirice despre viața de școlar, reunite în volumul „Recreația mare”

• Constanța Buzea și Ana Blandiana scriu versuri fermecătoare și pentru copii, pe lângă cele pentru adulți

• Chiar și Marin Sorescu a scris o piesă de teatru dedicată copiilor: „Unde fugim de-acasă?”

De asemenea, colecțiile de povestiri și basme universale au fost ca un colac de salvare pentru imaginația copiilor din România comunistă. Seria „Povești nemuritoare” (aproape 30 de volume, apărute între 1966 și 1989) a adus în fața copiilor basme din toată lumea, de la povești arabe și indiene la legende scandinave și povestiri africane. Fiind basme tradiționale culese, acestea au scăpat de cenzură și au hrănit fantezia multor tineri, într-un timp al uniformizării.

A distrus comunismul copilăria? Din perspectiva pervertirii ideologice, da. Dar fiecare român care a crescut în acea perioadă a avut propria experiență. La fel cum s-au format minți îndoctrinate, care nu reușesc să spargă tiparele de gândire nici până în ziua de azi, s-au format și minți care au absorbit tot ce au putut și au rămas deschise. Alegeri.

După Revoluție, copilăria e confuză, dar respiră

Anii ‘90 au fost o perioadă de tranziție ciudată. Pe de-o parte, copiii aveau acces la tot mai multe titluri din afară. Pe de altă parte, editurile românești nu știau cum să se poziționeze. Calitatea grafică era adesea slabă, traducerile neglijente, iar poveștile românești păreau date la o parte în favoarea eroilor occidentali.

Dar din 2000 încoace, lucrurile s-au schimbat. A apărut o generație nouă de autori, ilustratori și editori dedicați. Cărțile pentru copii au devenit mai frumoase, mai creative, mai apropiate de lumea reală și de nevoile emoționale ale celor mici.

Edituri ca Arthur, Cartea Copiilor, Corint Junior, Polirom Junior, Curtea Veche sau Humanitas Junior au ridicat standardele. Copiii citesc azi despre emoții, diversitate, bunătate, curaj. Despre lume, dar și despre ei înșiși.

Poveștile ne fac oameni

Am scris acest articol cu gândul la copilăria noastră, dar și la cea a copiilor de azi. Pentru că, indiferent de epocă, copiii au nevoie de povești. Povești care să-i facă să râdă, să viseze, să înțeleagă, să iubească.

Așa s-a născut și cartea mea, Big Lessons for Big Hearts – o colecție de cinci povești ilustrate frumos, scrise direct din inimă, pentru inimile lor mari. E în engleză, dar e scrisă de un român care e într-un proces de vindecare a copilului interior. Poate fac și varianta în română.

Am pus în ea ce cred că e vital ca un copil să știe: că bunătatea e o superputere, curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică, iar iubirea e mai importantă decât orice.

Poate că n-o să ajung niciodată un nou Creangă sau Ispirescu și nici nu-mi propun asta. Sunt eu, Răzvan Dragoș. Dar dacă un singur copil va zâmbi, va întreba ceva sau va deveni mai curios după ce citește una dintre poveștile mele, înseamnă că am scris exact ce trebuia.

Pentru că, până la urmă, o carte pentru copii e o mână întinsă înspre viitor.
Iar viitorul… are inima mare.

Cartea este disponibilă AICI.