Cimitirele industriei românești - Cum am distrus fabricile, viitorul și încrederea într-o țară care producea
De la uzine și tractoare la mall-uri și ruine. Află cum România a trecut de la „Fabricat aici” la „Furat pe șest” în cel mai mare jaf industrial post-’89.
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
Există niște locuri magice în România. Le găsești peste tot, dar nu le vezi în broșurile de promovare turistică. Sunt acele locuri unde betonul crăpat, feroneria ruginită și vegetația sălbatică îți spun, în șoaptă: aici a fost o fabrică. Îți sună cunoscut? Aici a fost CUG. Aici a fost ARO. Aici a fost Tractorul. Și tot aici a fost îngropat viitorul.
Bine ai venit în cimitirele industriei românești!
România industrială – Ce aveam înainte de ’89
În comunism, România s-a industrializat forțat, mai ceva ca un adolescent care se apucă de sală pentru o nuntă la care a aflat că vine și fosta. Pe repede înainte, cu planuri cincinale și lozinci muncitorești, au apărut coloși industriali pe care azi nu-i mai recunoaște decât Google Earth. Poate nici chiar Google nu mai știe că acolo, cândva, a fost o fabrică.
Făceam de toate: oțel, tractoare, cazane, mașini de teren, țesături sau pantofi. Nu toate bune, că nu facem aici apologia industriei comuniste. Mai ales că această industrie s-a ridicat pe vieți distruse. Dar trebuie să recunoaștem că unele lucruri produse în comunism erau cel puțin funcționale, la standardele vremii. Că se putea și mai bine? EVIDENT! Dar de ce să fie Ceaușescu preocupat de calitate, când el își dorea o Românie pe bandă rulantă? Dar s-a produs ceva foarte important pentru o lume în care trebuie să plătim facturi: locuri de muncă. Cu sutele de mii. Deci, industrializarea comunistă a fost o combinație între megalomanie, lipsă de viziune, incompetența tipic comunistă și locuri de muncă ce au creat un sentiment de siguranță pentru popor.
Dezindustrializarea României – Hoția organizată cu acte
Când a căzut Ceaușescu, a căzut și rațiunea economică care ținea în viață multe fabrici. Bun, unele erau găuri negre. Dar altele produceau. Încă. Și aveau tehnologie cât de cât. Ce s-a întâmplat? Fără nicio perdea: s-au dus dracului. Cu tot cu șuruburi.
În loc să le transformăm, să le adaptăm, să le vindem cu cap… le-am dat pe nimic. Le-am furat pe dinăuntru. Le-am casat pe post de mină de aur la fier vechi.
România, țara unde un combinat se vinde cu cât valorează două Loganuri, iar banii nu se regăsesc nici măcar într-o bordură.
CUG Cluj – Din super-tehnologie în super-ruină
CUG-ul era ditamai bestia industrială. La apogeu, în anii ‘80, peste 8.000 de oameni lucrau aici. Avea strunguri cu comandă numerică. Avea mașini cu computer integrat când restul României avea abacuri.
Ce s-a întâmplat după Revoluție?
S-au vândut echipamentele pe șest, la fier vechi. Fără licitație. Fără rușine. Direct din interior. CUG a fost împărțit în opt societăți mai mici, cu nume demne de Star Wars: Fortpres, PSA, TCM… dar fără nicio forță.
Ce a rămas azi? Ruine. Hălci de beton. Și „proiecte imobiliare” care așteaptă să vină un „dezvoltator” și să le pună capacul.
Hunedoara – De la furnale la fiare vechi
În anii ‘70, circa 20.000 de oameni munceau la combinatul de la Hunedoara. Astăzi, dacă îi mai cauți, îi găsești în Spania sau la pensie, cu pensia minimă.
Ruinele combinatului de la Hunedoara
Ce s-a întâmplat? A venit privatizarea. A venit „managementul strategic”. A venit demolarea. O mare parte din combinat a fost rasă. Restul – abandonat.
Orașul, odinioară simbol al oțelului, a devenit simbol al depresiei post-industriale. Dar hei, au planuri să facă „grădini urbane”! Din ce? Din cenușă.
ARO Câmpulung – Mașina care mergea peste tot, până a ajuns în groapă
ARO era un brand românesc de mașini de teren. Vândut în 100 de țări. Mergea pe drumuri proaste, pe nisip, prin pădure.
Știi pe unde n-a reușit să meargă? Pe drumul de la privatizare la supraviețuire.
Vândută unei fantome numită John Perez, ARO a fost un caz de școală: cumpărată pe nimic, promisiuni neonorate, tehnologie dată la fier vechi, faliment, lichidare. Câmpulung a rămas cu amintiri, cu un „parc industrial” care n-are industrie și cu tineri plecați să-și caute norocul în străinătate.
Tractorul Brașov – De la uzină la mall
Cel mai mare producător de tractoare din Europa de Est. 23.000 de angajați. Exporturi. Muncitori. Proteste.
Foto via
Ce-a rămas din tot? Coresi Shopping Resort. De la tractoare la țoale în câțiva pași simpli.
Foto via
Unde se făcea cândva muncă brută, se face acum shopping fin.
Și lista continuă:
Electroputere Craiova – de la locomotive la mall.
IMGB București – de la „Nu dăm nimic din IMGB!” la „Dăm tot pentru un cartier nou!”.
Oltchim Râmnicu Vâlcea – de la chimie de vârf la insolvență.
Nitramonia Făgăraș, Textila Cisnădie, RAFO Onești, Republica București – toate cu același final: hoție, faliment, șobolani.
Mini dosar al hoției – Rețeta:
Se ia o fabrică construită cu bani publici.
Se declară „neprofitabilă” (adică nu are șpagă la cheie).
Se privatizează către un investitor obscur cu firmă în Delaware.
Se vând echipamentele, terenul și se șterg datoriile.
Se dă faliment și se plânge la televizor că „nu s-a dorit salvarea”.
Se construiește un mall pe ruine, iar toți zic că „s-a dezvoltat orașul”.
Unde am greșit și ce mai putem face?
România a avut o industrie. Bună, proastă, comunistă, dar a existat. Și pe lângă halele pline și producția continuă, a existat și siguranța zilei de mâine. Oamenii aveau un rost. Un sens. O rută de autobuz care ducea la poartă și o pensie decentă la capătul vieții.
După ’89, în loc să facem tranziția cu cap, am făcut-o cu buldozerul: am demolat totul, am vândut pe bucăți și-am tras obloanele. Ne-am uitat la o țară întreagă ca la o casă de la țară – „Nu ne mai trebuie, las-o în paragină, poate vindem terenul.”
Ce-a urmat?
Am înlocuit „Fabricat în România” cu „Livrat de pe Shein.”
Am înlocuit halele cu mall-uri.
Am înlocuit mândria cu rușinea.
Am înlocuit muncitorii cu livratori pe bicicletă.
Și ne întrebăm de ce tinerii pleacă. De ce bătrânii regretă. De ce în loc să reconstruim, stăm pe TikTok și spunem că „România nu mai are nicio șansă”.
Poate că nu-i prea târziu. Dar ca să nu mai fim o țară de clienți, trebuie să redevenim o țară de făuritori. Ca să nu trăim doar din glorie și ruine, trebuie să ne punem din nou pe construit.
Până atunci, trecutul nostru industrial zace în ruine. Și ruinele nu se plâng. Dar nici nu iartă.