Corupția din ADN-ul nostru. Partea a cincea: Comunismul - epoca în care toți erau egali, dar unii mai egali ca alții

Cum a cimentat comunismul corupția în ADN-ul românului

Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!

Am început, în aprilie, o călătorie dureroasă, dar necesară, prin istoria corupției noastre. Dureroasă, pentru că ne uităm într-o oglindă și, oricât ne-am ferchezui, sub freză, haine și machiaj, ăștia suntem. Necesară, ca să ne înțelegem mai bine și, poate, să încercăm să învingem genetica și să ne schimbăm.

Până acum, am avut așa:

Și iată că am ajuns la episodul cu cea mai perversă formă de corupție din istoria noastră: aia care pretindea că nu există.

Dacă în trecut se fura cu pecetea și cu obrazul gros, comunismul a dus hoția la nivel de artă conspirativă. Oficial, nu exista corupție, doar „etica socialistă” și „morala comunistă”. Practic? România socialistă a fost un stat de gangsteri politici, cu partidul în rol de cap de mafie și Securitatea pe post de torționari de serviciu.

N-aveai voie să furi, dar majoritatea o făcea. N-aveai voie să te plângi, dar știau toți cum merge treaba. Și cine nu știa… învăța repede.

Corupția instituționalizată: nomenclatura și șmecheria de partid

Când comunismul s-a instalat după 1945, a venit cu idealuri de egalitate și de stârpire a „burghejilor” și a corupției din jurul lor. În realitate, burghezia veche a fost înlocuită de cea nouă: activiști și securiști.

S-a creat o castă privilegiată, care trăia într-o lume paralelă cu poporul muncitor. În timp ce omul de rând făcea foame și frig, mai ales în anii ‘80, nomenclatura se lăfăia în vile de protocol, magazine speciale, cu marfă din „Occidentul decadent”, mașini de serviciu și concedii la mare (adevărata mare, nu unde mergeau „săracii”).

Oficial, proprietatea privată era abolită. Neoficial, nomenclatura avea tot ce voia. O lume paralelă, cu valută, Kent, cafea adevărată și tot ce se putea aduce din Vest.

Și la vârful piramidei? Clanul Ceaușescu.

Ceaușescu și familia lui au dus nepotismul la rang de doctrină. Fratele lui a condus Securitatea. Elena Ceaușescu a ajuns al doilea om în stat și „academician de renume mondial”, ea fiind, practic, analfabetă funcțional. Fiii și nepoții – ambasadori, directori, șefi. Dacă s-ar fi filmat un reality show cu familia Ceaușescu, ar fi fost despre cum să conduci o țară ca pe o afacere de familie.

Țara era „a lor”, iar restul populației doar chiriași în propria viață.

Generalul defector Mihai Pacepa a scris în memoriile sale: „Sub pulpana ideologică, în România a funcționat un sistem mafiot organizat ca atare, al cărui șef era Ceaușescu.”

Economia subterană și furtul din avutul obștesc

Bineînțeles, nu doar nomenclatura fura. Corupția comunistă era democratică, în felul ei pervers: toată lumea ciupea câte ceva. Sau, mă rog, majoritatea.

„Oricât de cinstit era românul care lucra la stat în comunism, tot trebuia să ducă ceva acasă.” Asta era mantra.

Motorină, ciment, piese, se ciordea la greu. Sustragerea din avutul obștesc, cum a fost denumit fenomenul, nu era excepția, ci norma. Fabrica producea o tonă, dar la cântar erau 950 de kg. Restul „pleca” acasă.

Era un fel de compensație colectivă: dacă statul te mințea și îți dădea salarii mici, te descurcai. Cam ca acum, doar că altfel.

Nu era piață liberă? Perfect, era piața neagră! Se tranzacționa orice: blugi, Kent, cafea, ciocolată. Un sistem în care „descurcărețul” era respectat, iar fraierul era cel care stătea la coadă, cu noaptea-n cap.

Corupția de subzistență: șpaga ca regulă de supraviețuire

Într-un astfel de sistem, corupția a devenit un modus vivendi. „În comunism, corupția a devenit mod de viață, de la mic la mare”, scria presa după Revoluție. Și chiar așa era: sistemul a împins omul de rând să recurgă la corupția mică, de zi cu zi.

Vrei carne? Dai „atenție” vânzătoarei.
Vrei să intri în față pe lista de Dacii? Dai ceva la șeful de la ICRAL.
Vrei un apartament bun? Cunoștințe, relații, pui, cafea, ouă, bani.
Vrei o operație decentă? „Punga” pentru medic era la fel de obligatorie ca bisturiul.

Mersul cu „plicul” era standard de viață.

Și toate astea au supraviețuit până în ziua de azi. Teoretic, n-ar mai trebui să mergi cu plicul la medic. Practic, mulți o fac, pentru că „nu se cade să mergi cu mâna goală, e mai atent la tine dacă dai ceva”. Corupția mică nu doar că n-a dispărut după Revoluție, ci a proliferat. Comunismul a creat premisa transmiterii din generație în generație a corupției, ca normă socială.

Cum să ne facem bine, dacă avem corupția atât de bine codată în ADN?

Afaceri de partid și stat – nivel mare de combinații

Dacă omul simplu „se descurca”, partidul și Securitatea dădeau tunuri serioase.

Exemplu celebru? Afacerea Bachus (1978). Gheorghe Ștefănescu, șeful unui depozit de vinuri, a condus ani de zile o amplă rețea de delapidare și falsificare a vinului: amesteca vin ieftin cu scump și vindea totul la suprapreț. Dilua rachiul cu apă și îl vindea drept țuică veritabilă. A prejudiciat statul cu 100 de milioane de lei. Enorm, și atunci, și acum. Dar să nu credeți că a reușit asta pentru că era deștept și nu l-a deranjat nimeni. Nu, afacerile lui nu existau fără mituirea a numeroși oficiali din comerț și partid, care l-au protejat. Nu-i așa că aveți un sentiment de deja-vu?

Bucureștiul era la picioarele lui. Până s-a întins prea mult și a fost „sacrificat” de partid, fiind executat în 1981. Pentru imagine. Nu pentru morală. De ce? Pentru că regimul trebuia să demonstreze că „noi pedepsim corupția!”, în timp ce alți „Bachuși” mai discreți continuau nestingheriți.

S-a făcut și un film, în 1984, numit „Secretul lui Bachus”, în care cazul a fost dramatizat. Ca să se spele partidul, filmul insinuează existența unei rețele extinse de corupție în comersul socialist, care contravenea flagrant cu „etica și echitatea socialistă”. Cam așa se făcea „PR” pe vremea aia. Acum avem TikTok.

Un alt exemplu notoriu a fost „Afacerea Megapower” (sfârșitul anilor ’80) – un tun financiar al unor ofițeri de securitate care au deturnat fonduri într-o firmă-fantomă din SUA. Cazul a ieșit la iveală abia după Revoluție și a arătat cum Securitatea însăși era implicată în acte de corupție transnațională.

În 1989, înainte de căderea regimului, dizidentul Dan Petrescu scria despre „formidabila rețea de corupție” care face ca toată averea țării să fie drenată de o clică, acuzații ce i-au adus persecutarea.

Ipocrizie maximă și moștenire toxică: statul care condamna corupția, dar o preda ca lecție de viață

Public, Ceaușescu vorbea despre „etică și echitate socialistă”. Urla împotriva speculei, executa „sabotori”, ca să dea exemplu. Discursurile cu „să fim cinstiți” erau livrate de pe covoare orientale, purtând haine de blană, în timp poporul dârdâia de frig. În timp ce clanul Ceaușescu își construia palate – Vila din Primăverii, Palatul Poporului – și aniversa cu delicatese, poporul mânca pâine pe cartelă.

Regimul proclama egalitate, dar trăia în lux. Condamna corupția, dar o practica zilnic.

Și ce s-a întâmplat după 1989? Simplu: rețeaua era deja făcută. Activistul vechi, securistul îmbogățit ilicit și bișnițarul „tolerat” au preluat economia de piață, transformând influența politică în avere privată. Sistemul de „pile, cunoștințe și relații” n-a murit. S-a upgradat.

Comunismul nu doar că n-a eradicat corupția, ci a format generații întregi care o considerau normală. A predat-o ca pe o moștenire de familie.

O epocă egalitară în teorie, inegală în buzunare

Comunismul românesc s-a lăudat că a eradicat inegalitatea. În fapt, a creat două Românii:

• Cea oficială, egalitară pe hârtie.

• Cea reală, în care unii aveau tot, și restul „se descurcau”.

Corupția a fost cimentul sistemului. O rețea invizibilă, dar indestructibilă.

Și, cel mai grav? A intrat în reflex. În ADN.

De asta, când ne plângem azi că se fură, ar trebui să ne uităm și la trecut. Să înțelegem că multe dintre reflexele de azi sunt moștenirea unor oameni care spuneau că sunt curați ca lacrima, dar bălteau în noroi moral.

Pentru că nimic nu e mai greu de stârpit decât corupția care se dă drept virtute.