Corupția din ADN-ul nostru. Partea a patra: România Mare, cu buzunare și mai mari. Corupția interbelică și combustibilul extremismului

România Mare a fost un vis frumos pentru popor. Și un plan de îmbogățire pentru elite. Află cum corupția interbelică a alimentat dictatura.

Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!

Sper că n-aveți impresia că, dacă am pus un președinte nou, ne-au dispărut brusc și dintr-o dată apucăturile seculare. Ceva atât de bine codat în ADN-ul nostru n-are cum să se evapore peste noapte. Va trebuie să muncim mult la educația generațiilor viitoare, ca să putem spune într-o zi: „gata, suntem curați!” Și nici atunci nu vom fi curați ca lacrima, că nu există stat perfect. Dar există state în care domnește cetățeanul, chiar dacă se mai și fură, și state în care domnește corupția. Ce zici, unde simți că se încadrează România? BINGO! Ți-am citit gândul!

Dacă ați deschis mai târziu internetul, am arătat în episoadele anterioare cât de veche e relația noastră cu corupția.

Am furat, dar ne-a și plăcut, până când…

Ne-am unit în cuget și-n hoție

1918, România Mare. O idee măreață pentru omul de rând și o idee bună de jaf pentru oamenii de la butoane. Am unit provinciile, dar și metehnele. Am pus laolaltă obiceiurile Vechiului Regat cu rețelele de influență austro-ungare, cu stilul rusesc de mită din Basarabia și cu romantismul bucovinean al „ciupelei elegante”.

Rezultatul?

Un stat cu ambiții europene și obiceiuri de bazar balcanic.

Țară nouă, apucături vechi

Politicienii vremii – de la PNL la PNȚ – aveau o strategie clară de guvernare:
„Cine câștigă alegerile, câștigă și bugetul.” Doar nu credeați că i-a lovit brusc cinstea și onestitatea, odată cu Unirea. Nu. Țară mai mare, mai mult de furat!

La fiecare schimbare de guvern, pleca toată șleahta din teritoriu și venea alta, vopsită în altă culoare. Prefecți, primari, șefi de instituții – toți se schimbau ca șosetele înainte de o vizită în care trebuie să te descalți.

I se spunea „sistemul spoielii”, pentru că vopseai totul în culoarea partidului care ajungea la butoane. Asta nu doar că paraliza administrația, dar crea și o cultură a slugărniciei, în care meritul era ultimul criteriu de promovare. Primul? „De-al cui ești?”

Afacerea Škoda – când cumperi fier vechi la preț de aur

Din categoria „șpagă cu parafă oficială”, ne uităm la una dintre cele mai mari țepe date statului român: Afacerea Škoda (1922–1933).

Guvernul I.C. Brătianu și apoi guvernul Maniu gestionează un contract de armament cu uzinele Škoda din Cehoslovacia, în valoare de 7 miliarde de lei. Sună ca un plan de înarmare? Da. Dar era, de fapt, un plan de îmbogățire.

Ce s-a întâmplat? Statul român a primit armament vechi și prost, cumpărat la prețuri astronomice. Diferența dintre valoarea reală și cea din contract s-a evaporat în buzunarele miniștrilor, generalilor și, desigur, ale regelui Carol al II-lea și ale camarilei sale.

Nimeni n-a făcut pușcărie. Nimeni n-a fost anchetat serios. Dar scandalul a rămas. Și a hrănit exact ce nu trebuia: ascensiunea Mișcării Legionare, care a folosit cazul ca să urle „moarte corupților!” și să recruteze tineri dezamăgiți.

Camarila regală – hoție cu coroană pe cap

În fruntea corupției interbelice trona – la propriu – Carol al II-lea, regele care a reușit să transforme furtul în instituție de stat.

Istoricul Matei Udrea spune că el a fost inventatorul sifonării moderne a banului public. Niciun detaliu nu era prea mic pentru lăcomia sa: contracte, concesiuni, licențe, monopoluri, totul trecea prin mâna lui sau prin cea a „băieților deștepți” ai vremii.

În jurul regelui s-a creat o camarilă care ar fi stârnit invidii chiar și într-un cartel de droguri. Ernest Urdăreanu, Max Auschnitt, Nicholas Naș, Mărculescu – unii cu afaceri, alții cu buzunare larg deschise pentru banul public. Plus amanta regală, Elena Lupulescu. Practic, Carol al II-lea n-a fost doar un monarh. A fost CEO-ul corupției din România Mare.

Statul era amanetat, în funcție de interesele camarilei.

Rezultatul?

De exemplu, multe dintre fondurile pentru dotarea armatei au fost deturnate către conturile camarilei. Astfel, armata s-a ales cu dotări slabe ( vezi cazul Škoda de mai sus), ceea ce a slăbit capacitatea de apărare a României în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Corupția locală – șpagă, contrabandă și justiție oarbă la fapte, dar „pipăitoare” de bani

Dacă ai impresia că doar la centru se fura, te înșeli. În teritoriu, lucrurile erau poate mai creative decât în Capitală.

Pe graniță, contrabanda era sport național. De la țigări și petrol la alcool și cafea, treceau ilegal într-o veselie, cu binecuvântarea vameșilor, a polițiștilor, a jandarmilor și, uneori, a politicienilor locali.

Caz celebru? Afacerea Jimbolia, ani ’30. Contrabandă cu petrol, la granița cu Iugoslavia, în care au fost implicați și politicieni locali.

În justiție, judecătorii aveau o abilitate specială, semnalată de presa vremii: „recunoșteau bancnotele la pipăit”. Judecători celebri aveau averi nejustificate. Multe procese erau aranjate. Oare de ce îmi sună ATÂT de cunoscut?

„Memarii” vremii

Totuși, România interbelică mai avea un lucru bun: libertatea de expresie. Și societatea civilă nu dormea.

Pamfletari precum Tudor Arghezi sau Ion Pribeagu îi desființau prin versuri pe șmecherii vremii.

Ziarul „Facla” publica caricaturi cu „porcii din parlament” care se îndopau la troaca bugetului național.

Iar Camil Petrescu a surprins, în romanele sale, atmosfera de arivism și parvenitism a noilor îmbogățiți pe seama statului

Dar cel mai sincer?

Constantin Argetoianu, care nota în memoriile sale:

„În România interbelică, toată lumea fură – de la vlădică la opincă.”

Consecințe? Dictatură în numele anticorupției!

Toată această orgie de corupție a slăbit încrederea în democrație. Iar când încrederea pică, se instaurează extremismul. După cum spuneam mai sus, mișcarea legionară a prins avânt și datorită afacerii Škoda.

Apoi, în 1938, Carol al II-lea instaurează dictatura regală. Motivul? Cică partidele au eșuat din cauza corupției. Ironia? El era șeful corupției!

Apoi vine regimul antonescian, care se laudă că e „curat ca lacrima”. De ochii lumii, trimite niște demnitari ai vechiului regim la Curtea Marțială, dă niște exemple publice (un general executat pentru delapidări în Transnistria).

Dar… în realitate, apar noii profitori de război: băieții care se îmbogățesc pe seama armatei sau a deposedării evreilor.

Concluzie: o Românie Mare, cu buzunare și mai mari

Corupția interbelică n-a fost o întâmplare. A fost o strategie de guvernare. A fost semnul că România Mare nu s-a construit doar pe merit, ci și pe pile, combinații și șpăgi.

Și, poate cel mai grav, a fost combustibilul care a hrănit extremismul, de la mișcarea legionară, la dictatura regală, la dictatura antonesciană. Când oamenii nu mai cred în democrație, sunt dispuși să creadă orice – chiar și în dictatori care promit curățenie, dar spală cu sânge.

Asta a fost România interbelică: un stat democratic în aparență, dar corupt până-n măduva coroanei.