Incredibilele aventuri ale lui Andrei Popa | Episodul 2: Bun venit în „epoca de aur”! Ține-ți gura și stai la coadă!
Cum arăta, de fapt, viața în România anilor '80: cozi, lipsuri, frig și tăcere. Ficțiunea istorică merge mai departe, cu demontarea unor mituri despre comunism
Andrei Popa a vrut „adevărul”. Nu din cărți. Nu din arhive. Din „sursele sigure” de pe TikTok și Facebook.
Totul a început de la un cazan.
A ajuns la daci. Credea că va găsi civilizația supremă, tuneluri energetice și Wi-Fi ancestral. A găsit noroi, foame și oameni care nu știau că sunt „daci”.
A adormit sub cerul liber, cu primul mit făcut praf.
Și s-a trezit într-un loc unde al doilea mit îl aștepta, în frig.
Bun venit în „epoca de aur”!
Primul lucru pe care îl simte Andrei e frigul. Frigul ăla care intră în tine fără să ceară voie și se așază confortabil în oase, ca și cum ar sta în chirie.
Deschide ochii.
Tavan jos, crăpat. O pată de igrasie care seamănă vag cu harta României. Un bec ținut în viață de un fir pâlpâie, de parcă ar avea dubii existențiale.
Îl lovește mirosul. Un parfum care se deschide cu note de murături, continuă cu mucegai și parcă se simte și o notă ușoară de gaz.
E o… bucătărie?
Nu e singur.
Din cadrul ușii, un bărbat îl privea fix. 45-50 de ani și îmbrăcat în „uniformă”: maieu și o geacă groasă peste.
În spatele lui, o femeie. Îl analizează. Lângă ea, un copil.
Tăcere.
Genul de tăcere în care nimeni nu vrea să fie primul care spune ceva greșit.
Andrei rupe liniștea:
„Bă… unde căcat sunt?”
Bărbatul îi dă replica:
„În primul rând, nu mai vorbi așa în casa mea!”
Andrei îngheață.
„Scuze…”
Femeia se răstește la el:
„Cine ești?”
Andrei își caută răspunsul printre ultimele amintiri: cazan, lumină, daci, foc, stele.
„Eu… Andrei… Popa…”
Bărbatul îl evaluează: treling Adibas.
„Cum ai intrat în casa mea?”
„Nu cred c-am intrat, am aterizat…”, zice Andrei.
„Îți bați joc de mine?”
„Nu, dar…”
Femeia își trage soțul de mânecă:
„Vasile…”
Vasile nu-și ia ochii de la Andrei.
„Ești beat, mă?”
Andrei se gândește. Pentru prima dată, răspunsul corect nu mai e evident.
„Nu…”
O bătrână, care apăruse și ea în cadrul ușii, se uită la el lung.
„Ăsta ori e nebun, ori e trimis!”
Andrei simte cum i se strânge stomacul.
„Trimis de cine?”, întreabă, fără să vrea.
„Asta încercăm să aflăm!”, zice bătrâna.
Copilul intervine:
„Tată, dacă îl vede vreun vecin?”
Din nou, tăcere. Genul ăla care poartă povara consecințelor.
„Nu chemăm pe nimeni, nici măcar miliția!”, zice femeia.
„Și ce facem cu el, Maria?”, întreabă Vasile.
„Mai întâi aflăm cine e.”
Andrei analizează mai bine mediul înconjurător: becul, igrasia, geamul, mobila, hainele oamenilor.
„Ce an e?”
Toți îl privesc mirați.
„De ce?”, întreabă Vasile.
„Doar spuneți-mi!”
„1984”, zice Vasile.
Un zâmbet apare pe fața lui Andrei:
„Bă… ce tare!”
Toate fețele care îl privesc împietresc.
