Îmi place mult seria asta și mă felicit că am început-o. Pentru că aflu și eu, împreună cu voi, cât de importantă a fost regiunea asta de-a lungul istoriei și ce oameni șmecheri a dat. Și explică de ce se spune despre ardeleni în general și despre clujeni în special că se cred „mai cu moț”. Păi au avut niște „moțuri” prin istorie. Sigur, asta nu scuză o aroganță nefondată manifestată acum, dar asta e altă discuție.
Până acum, Albastru de Transilvania ne-a băgat prin castele, războaie, biblioteci, execuții și intrigi politice cât să ne săturăm. Dar nu ne-am. Cel puțin eu.
Cu Bánffy am văzut o familie care a stat aproape de putere până când lumea aristocrației transilvănene s-a terminat, la propriu, în flăcări.
Cu Teleki am mers din cancelariile Principatului până în Africa și apoi în Budapesta anului 1941, unde Pál Teleki și-a încheiat socotelile cu viața cu o zi înainte ca Ungaria să intre în război împotriva Iugoslaviei.
Iar în episodul trecut am dat peste Bethlen de Iktár și Gabriel Bethlen, principele care a luat o Transilvanie mică, prinsă între otomani și Habsburgi, și a făcut-o să-și bage nasul prin politica mare a Europei.
Și dacă aveați impresia că am terminat cu Bethlenii, vă spun că nici vorbă. Pentru că Gabriel aparținea unei familii, iar acum intrăm în povestea celeilalte.
Același nume, aceeași Transilvanie, alți nebuni.
Omul care și-a scris viața în pușcărie
Osijek, 1708.
Într-o celulă stă un bărbat trecut de șaizeci de ani. Cu câțiva ani înainte fusese cancelarul Transilvaniei. Umblase prin Heidelberg, Leiden, Utrecht, Oxford și Paris. Cunoscuse diplomați, savanți și oameni care hotărau soarta Europei. Fusese conte, unul dintre cei mai puternici oameni ai Principatului.
Acum era deținut.
Îl chema Miklós Bethlen. Și avea tot timpul din lume. Așa că ce să și faci? Logic, te apuci de scris. Și cum o celulă nu-ți prea oferă foarte multă inspirație, te apuci să-ți scrii propria viață.
Foto via
Dar cum a ajuns Miklós Bethlen într-o celulă? Păi, tot în urma unui text. Se pare că scrisul i-a fost binecuvântare și blestem în același timp. Textul care i-a adus belele se numea Columba Noe și în el propunea ca Transilvania să devină din nou un principat independent. Stimabilul voia ca documentul să ajungă la reprezentanții englez și olandez de la Viena.
Spoiler: n-a ajuns.
Generalul Rabutin, comandantul trupelor habsburgice în Transilvania, a pus mâna pe el. Iar dacă există ceva ce autoritățile imperiale apreciau mai puțin decât oamenii cu idei, erau oamenii cu idei puse în scris. Miklós a fost acuzat de înaltă trădare, scos din funcție și arestat.
Patru ani mai târziu, în drum spre Viena, ajunge în închisoarea din Osijek. Și acolo, între niște ziduri reci și seci, începe una dintre cele mai importante autobiografii ale Transilvaniei.
Ceea ce spune multe despre familia din care provenea. Pentru că Bethlenii ăștia aveau o obsesie: scriau în draci. Scriau despre politică, despre Transilvania, despre oamenii din jurul lor, despre ce le trecea lor prin cap. Scriau, nene! Scriau atât de mult, că uneori ajungeau la pușcărie.
Și ca să înțelegem cum am ajuns aici, trebuie să ne urcăm în caleașca timpului și să ne întoarcem câteva decenii, la momentul în care familia Bethlen de Bethlen începe să transforme puterea în memorie.
Familia care scria istoria în timp ce o făcea
Dacă la Bethlen de Iktár aveam un principe care se bătea cu Habsburgii și negocia cu otomanii, aici puterea arăta puțin altfel. Tot putere era, doar că, pe lângă funcții, moșii și influență, oamenii ăștia aveau un talent pentru a lăsa în urmă și propria versiune a vremurilor pe care le trăiau.
Unul dintre primii mari reprezentanți ai familiei a fost János Bethlen, născut în 1613. Ajunge cancelar al Transilvaniei și trece prin una dintre cele mai agitate perioade ale Principatului. Și, pentru că aparent funcția de cancelar nu-i ocupa suficient timpul, János s-a apucat și să scrie istorie. În 1663 publică la Sibiu Rerum Transylvanicarum libri quatuor, o istorie în latină a Transilvaniei. Un an mai târziu, lucrarea apare și la Amsterdam.
Deci omul nu doar că participa la politica Principatului, ci voia și să rămână consemnat ce dracu’ făcuseră nebunii pe acolo.
Obiceiul, ca multe chestii în familii, se ia. Farkas Bethlen ajunge, la rândul lui, cancelar și istoric. Scrie despre trecutul Transilvaniei și continuă tradiția familiei de a transforma politica în materie primă pentru cărți. Cercetătorii au remarcat chiar că ramura Bethlen de Bethlen a fost una dintre cele mai „literare” familii aristocratice transilvănene.
Și apoi apare Miklós, fiul lui János. Băiatul care, dacă tot se născuse într-o familie în care lumea scria, a zis: „Ține-mi pana!”
Doar că Miklós nu s-a limitat la povești despre ce făcuseră alții. Era alt tip de animal. A studiat prin Europa, a intrat în diplomație, a ajuns cancelar, a văzut cu ochii lui cum se schimbă ordinea politică a Transilvaniei și s-a trezit, într-un final, în pușcărie pentru ideile pe care le-a pus pe hârtie. Fain băiat, proaste alegeri pentru vremea aia.
Practic, familia Bethlen era ceva gen „dacă istoria nu vine peste noi, merem noi peste ea!”
Iar Miklós urma să fie cel mai bun exemplu.
Bursă Erasmus înainte să existe așa ceva
Transilvania, 1661.
Miklós Bethlen avea 18 ani. Spre ghinionul lui, făcea parte dintr-o familie care nu părea interesată să-l lase să-și bea tinerețea prin cârciumile Principatului. Așa că tatăl lui îl trimite frumușel la studii în străinătate. Și de aici începe un traseu care, dacă-l pui azi pe LinkedIn, pare scris de cineva care a plusat la „international experience”.
Pleacă spre Viena, trece prin Nürnberg, apoi ajunge la Heidelberg, unde studiază aproape un an. După aia, Utrecht, apoi Leiden. Mai târziu traversează Canalul Mânecii și ajunge în Anglia, iar drumul îl poartă inclusiv spre Oxford și Londra. Din Anglia pleacă spre Franța. Practic, Miklós își făcea Erasmusul cu vreo 326 de ani înainte ca Uniunea Europeană să inventeze Erasmusul.
Foto via
Doar că experiența lui nu însemna pub crawl, nopți albe, mahmureală, poze cu colegii și examene date cu speranțe firave după o noapte de îngrășat porcul în ajun. Omul nostru era pus pe treabă. Studiază, intră în contact cu mediile universitare și protestante ale Europei și se întoarce în Transilvania cu o perspectivă mult mai largă decât hotarul domeniului familiei.
Avea puțin peste 20 de ani. Marele meu proiect european, la vârsta aia, era să aflu unde se iese vineri seara.
Miklós, în schimb, nu apucă bine să se întoarcă și ajunge în preajma lui Miklós Zrínyi, unul dintre cei mai importanți aristocrați și militari ai epocii. În noiembrie 1664, pleacă împreună la vânătoare. Zrínyi este atacat de un mistreț și moare din cauza rănilor. Bethlen avea să descrie scena mai târziu în autobiografia lui.
Asta spune destul de bine ce fel de viață urma să aibă Miklós: se tot trezea în mijlocul istoriei. Iar când s-a întors definitiv acasă, și-a căutat de lucru într-un domeniu pe care familia lui nu știa să-l ignore: politica.
Când politica se schimbă sub ochii tăi
Miklós începe să se cațere pe scara preferată a familiei Bethlen: administrație, diplomație, politică. Ajunge consilier princiar, participă la misiuni diplomatice și, în 1691, devine cancelar al Transilvaniei. Doar că Transilvania în care ajunge el cancelar era cu totul altă lume.
După decenii de echilibristică între otomani și Habsburgi, balanța se înclina spre mâncătorii de ștrudel. Imperiul Otoman pierdea teren în Europa Centrală, iar Habsburgii își întindeau autoritatea asupra Principatului. În 1691, Diploma Leopoldină stabilea noul raport dintre Transilvania și monarhia habsburgică.
Pe scurt: nasol pentru Transilvania.
Pentru Miklós, problema devenea delicată: cum păstrezi cât mai mult din autonomia Transilvaniei când vecinul din penthouse-ul de deasupra, care îți bate în țeavă, tocmai s-a mutat în sufrageria ta?
Și omul încearcă să facă tot ce e bethlenește posibil: negociază, scrie, face politică, caută sprijin. Numai că, pe măsură ce autoritatea habsburgică se întărea, spațiul pentru astfel de manevre devenea tot mai mic. Așa că al nostru Miklós se apucă să facă ce știa cel mai bine: scrie.
În 1704, redactează Columba Noe, un proiect în care propunea reorganizarea Transilvaniei ca principat autonom, pus sub garanția unor puteri europene. Voia ca textul să ajungă la diplomații englez și olandez de la Viena. Numai că documentul este interceptat, iar autoritățile habsburgice nu zic: „Băi, bine mai scrie băiatu’ ăsta!” Îl citesc ca pe trădare.
Miklós este arestat, își pierde funcția de cancelar și începe o perioadă lungă de detenție. Omul care își petrecuse viața încercând să înțeleagă cum poate supraviețui Transilvania între marile puteri ajunsese, până la urmă, prizonierul uneia dintre ele.
Și uite cum ne întoarcem în celula din Osijek, unde am început acest material. Fostul cancelar începe să-și scrie autobiografia. Pentru că, dacă tot nu mai putea controla ce i se întâmpla, măcar putea controla cum avea să fie povestit. O termină în 1710.
În 1712, curtea imperială l-a achitat oficial de acuzația de înaltă trădare, dar nu mai primește voie să se întoarcă în Transilvania. Moare la Viena, în 1716, departe de locul pentru care își consumase o bună parte din viață făcând politică, scriind și încercând să-i găsească un loc cât mai bun printre imperii.
Colegu’ s-a înscris perfect în tiparul familiei: a intrat în istorie încercând s-o influențeze și a ieșit lăsându-ne propria versiune despre ce naiba s-a întâmplat în tot haosul.
Kata Bethlen și puterea fără funcție
Până aici, Bethlenii noștri au fost cancelari, diplomați și oameni care se băgau până în gât în politică.
Kata Bethlen schimbă jocul.
Foto via
Se naște în 1700. Fast-forward, rămâne văduvă după al doilea soț, József Teleki (wink-wink familia Teleki, se combinau ai noștri între ei în draci). Ajunge cunoscută drept Árva Bethlen Kata, adică „Kata Bethlen Orfana”. Termenul nu trebuie luat strict în sensul nostru de azi. În epocă, imaginea „orfanei” era folosită și pentru femeia rămasă fără protecția soțului și devenea parte din felul în care văduvia era trăită și prezentată public.
Doar că fata noastră nu și-a transformat viața într-un lung oftat aristocratic. A scris (ce surpriză!), a strâns cărți, și-a construit o bibliotecă importantă și a susținut cultura reformată într-o epocă în care, pe scena politică a Principatului, femeile aveau cam același drept de vot ca un credenț.
Și aici e partea care-mi place. În familia Bethlen, unii au condus Transilvania, alții au scris despre ea. Kata a investit în oamenii care urmau să-i scrie cultura. N-a avut nevoie de funcția de cancelar ca să lase urme. Super tare gagica!
Iar după ea trec aproape două secole până când numele Bethlen revine acolo unde îi plăcea cel mai mult să apară: lângă putere.
Bethlen revine la putere. Trei sute de ani mai târziu
Gornești, 1874.
Se naște István Bethlen.
Alt secol, altă Europă, aceeași familie și aceeași boală: politica.
Foto via
Când intră în joc, lumea în care crescuseră Bethlenii de Bethlen era pe cale să dispară. Imperiul Austro-Ungar se prăbușește după Primul Război Mondial, iar Tratatul de la Trianon redesenează harta Europei Centrale. Transilvania intră în componența României, iar Bethlen ajunge politician într-o Ungarie care tocmai pierduse o parte uriașă din teritoriu și populație.
Pentru un aristocrat născut în Transilvania, problema era și politică, și foarte personală.
În 1921, István Bethlen devine prim-ministrul Ungariei. Va rămâne în funcție zece ani, până în 1931. Și primește o țară care arăta cam ca un apartament după o petrecere monstru și nimeni nu recunoaște ce a spart: inflație, instabilitate politică, tensiuni sociale, izolare internațională și trauma Trianonului peste toate.
Bethlen vine cu o idee destul de simplă: înainte să visezi că schimbi granițele Europei, poate ar fi util să ai o țară care funcționează. În anii următori consolidează guvernarea, apropie Ungaria de Societatea Națiunilor și obține, în 1924, un împrumut internațional de 250 de milioane de coroane-aur, care contribuie la oprirea inflației și la stabilizarea economiei. Perioada avea să rămână în istoriografie drept „consolidarea Bethlen”.
Și chiar a fost o stabilizare reală. Problema era că István avea o relație destul de selectivă cu ideea de democrație. Reforma electorală din 1922 reduce numărul alegătorilor și readuce votul deschis în cea mai mare parte a zonelor rurale. Adică intrai să votezi și nu era tocmai nevoie să te prefaci că nimeni nu știe ce ai pus pe buletin. Sistemul îi oferea guvernului un avantaj consistent, mai ales în provincie.
Pe scurt, Bethlen voia stabilitate. Iar când democrația risca să încurce stabilitatea, era rugată să-și țină gura.
Tot aici apare inevitabil Trianonul. Pentru István Bethlen, revizuirea tratatului rămâne un obiectiv fundamental. Numai că omul nu era genul „hai mâine dimineață peste graniță și vedem noi după”. Înțelegea foarte bine că Ungaria anilor ‘20 nu avea nici puterea, nici aliații necesari pentru a schimba ordinea europeană cu forța. Așa că întâi consolidează statul și încearcă să-l scoată din izolarea diplomatică. Din 1927, odată cu tratatul italo-ungar, politica revizionistă devine mai explicită, iar Bethlen vorbește public despre modificarea frontierelor stabilite la Trianon.
Și aici povestea devine foarte Bethlen. Cu trei sute de ani înainte, Gabriel Bethlen încerca să facă Transilvania suficient de puternică încât marile imperii să fie obligate să țină cont de ea. Acum, un Bethlen din cealaltă familie încerca să facă Ungaria suficient de puternică încât marile puteri să accepte rediscutarea unei hărți care îi luase Transilvania.
Nu erau rude demonstrate genealogic, dar aveau clar aceeași alergie la ideea că harta trebuie acceptată așa cum e.
În 1931, Marea Criză lovește și Ungaria, iar sistemul construit de Bethlen începe să scârțâie. După zece ani la conducerea guvernului, demisionează. Doar că, evident, un Bethlen nu pleacă pur și simplu acasă să ude mușcatele. István rămâne în politică. Și Europa tocmai se pregătea să devină mult, mult mai urâtă.
De la putere la groapă comună
După demisia din 1931, István Bethlen rămâne influent, urmărește atent direcția în care merge Ungaria și devine tot mai critic față de apropierea țării de Germania nazistă.
Și aici merită o nuanță, că istoria nu apare cu hainele curate la întâlnire: Bethlen era conservator, elitist și revizionist. Voia schimbarea frontierelor de la Trianon și nu era vreun democrat liberal avant la lettre. Dar nici nu era fascist, iar radicalizarea Ungariei și dependența tot mai mare de Hitler îi provoca insomnii. S-a opus inclusiv unor măsuri antievreiești și intrării Ungariei într-o relație tot mai strânsă cu Germania. Pe scurt, omul voia o Ungarie puternică, doar că nu voia s-o vadă devenind brelocul Berlinului.
În martie 1944, Germania ocupă Ungaria. Pentru Bethlen, mesajul era destul de clar: vremurile în care putea să-și spună liniștit părerile politice se terminaseră. Intră în clandestinitate și se ascunde. Supraviețuiește ocupației germane, dar în vremurile alea nu era suficient: Armata Roșie era la poarta Ungariei și nu cerea voie să intre. Nasol să fii locatar al secolului XX: dacă scăpai de un imperiu, exista șansa să te ia următorul.
În 1945, István Bethlen ajunge în mâinile sovieticilor. Este dus în Uniunea Sovietică și închis la Moscova. Omul care fusese zece ani prim-ministrul Ungariei, care negociase cu marile puteri, reconstruise finanțele unei țări și încercase să redeseneze diplomatic ordinea de după Trianon ajunge prizonier într-un stat asupra căruia nu mai avea absolut nicio influență.
Moare la Moscova, pe 5 octombrie 1946. Și e îngropat într-o groapă comună.
Aici n-ai nevoie de multă literatură ca să simți ironia istoriei: István Bethlen s-a născut conte, într-un castel din Transilvania. A ajuns în vârful politicii maghiare. A trecut prin destrămarea unui imperiu, Trianon, zece ani de guvernare, criză economică, ascensiunea Germaniei naziste și ocuparea Ungariei.
Și-a sfârșit anonim, într-un mormânt comun la Moscova.
Uneori, istoria e pur și simplu o curvă.
Două familii. Același nume. Nicio viață liniștită.
Și aici închidem cercul.
Am început cu Bethlen de Iktár, familia lui Gabriel, omul care a făcut Transilvania să joace peste categoria ei de greutate.
Am continuat cu Bethlen de Bethlen, unde puterea a venit în alte forme: cancelari, cărți, memorii, cultură, apoi un prim-ministru care a încercat să pună pe picioare o țară făcută praf de istorie.
Ce au avut în comun? Apăreau exact acolo unde lumea se schimba. Unii încercau s-o conducă, alții s-o scrie. Iar istoria, când se sătura de ei, le amintea cine e, de fapt, șeful.
Cam asta a fost cu Bethlenii. Până la următoarea familie care va intra în raza mea de cercetare.
