Până acum, ne-am băgat nasul prin viețile a două dintre marile familii care au făcut jocurile prin Transilvania.
Cu Bánffy am intrat într-o lume de castele, baluri și putere care s-a terminat în flăcări.
Cu Teleki am început într-un birou din Budapesta, cu un glonț, apoi ne-am întors câteva sute de ani ca să aflăm cum naiba am ajuns acolo. Pe drum am dat de cancelari, biblioteci, Africa, Trianon și suficientă politică încât să înțelegem că aristocrații transilvăneni nu stăteau toată ziua prin castele, mângâind ogari și sorbind coniac.
Azi intrăm în lumea Bethlen. Și dacă la Bánffy și Teleki am văzut familii care au știut să stea aproape de putere, cu Bethlen ridicăm puțin miza.
Ajungem într-un moment în care un principe al Transilvaniei se bagă în unul dintre cele mai mari războaie ale Europei, își trimite armatele împotriva Habsburgilor, negociază cu otomanii, își întinde tentaculele diplomatice prin marile curți europene și ajunge să fie ales rege al Ungariei.
Da, un principe din Transilvania.
Și nici măcar asta nu e partea cea mai interesantă.
După ce citești scrisorile, distruge-le
Alba Iulia, 1624.
Niște scrisori trebuie să ajungă la destinație.
Conținutul lor e atât de sensibil, încât instrucțiunea transmisă e: după ce sunt citite, trebuie distruse. Misiune imposibilă medievală.
Nu știm dacă destinatarul le-a aruncat în foc, le-a rupt sau le-a înghițit, cum mai vedem prin filme. Știm însă că documentul cu instrucțiunea de distrugere a supraviețuit. Patru sute de ani mai târziu, încă există în arhive.
Omul cu scrisorile se numea Alvinczi Péter. Era pastor, apropiat al principelui Gabriel Bethlen și folosit în misiuni diplomatice. Iar în 1624 participa la negocieri care trebuiau să rămână departe de anumiți ochi.
Pentru că, în momentul ăla, la Alba Iulia se juca un joc un pic mai mare decât ai crede, dacă te uitai la situația Transilvaniei pe harta Europei.
Războiul de Treizeci de Ani făcea praf continentul.
Habsburgii își apărau puterea.
Imperiul Otoman era geană pe granițele sale.
Principii protestanți își dădeau delirul cu alianțele.
Iar undeva între toți coloșii ăștia se afla Transilvania. Mică, prinsă între imperii. Parcă am mai văzut filmul ăsta.
Regiunea era condusă de un om care își băgase în cap că, dacă tot stă la masa celor mari, poate ar fi cazul să înceapă și el să împartă cărțile.
Îl chema Gabriel Bethlen.
Și aici începe o poveste fascinantă.
Bethlenii care nu erau Bethleni
Înainte să intrăm în povestea lui Gabriel, trebuie să rezolvăm o mică-mare problemă: familia Bethlen.
Bine, bine, dare familie Bethlen?
Pentru că, surpriză!, sunt două.
Și aici genealogia transilvăneană ne face o schemă atât de faină, că merită s-o lămurim de la început, ca să nu ajungem să-i facem rude pe niște oameni care, din ce putem demonstra, nu erau.
Gabriel făcea parte din familia Bethlen de Iktár. Familia apare în documente încă din Evul Mediu și urcă serios în ierarhia nobiliară transilvăneană în secolele XVI-XVII. Din ramura asta vine omul nostru, Gabriel Bethlen, născut în 1580, cel care avea să ajungă principe al Transilvaniei.
Doar că mai exista o familie: Bethlen de Bethlen.
Foarte creativi ăștia cu numele pe atunci.
Asta era o cu totul altă ramură nobiliară, cu propriile domenii, propria genealogie și o listă lunguță de oameni care n-au făcut umbră pământului degeaba: János Bethlen, cancelar al Transilvaniei, Farkas Bethlen, istoric și cancelar, Miklós Bethlen, memorialist și om politic, Kata Bethlen, scriitoare și patroană a culturii.
Și, câteva secole mai târziu, István Bethlen, prim-ministrul Ungariei.
Sigur, ai putea spune: „Mă leși? Sigur au făcut dulce-dulce dragoste între ei!”
Nu neapărat, dar nici nu putem băga mâna în foc.
Documentele cunoscute nu demonstrează o filiație comună între Bethlen de Iktár și Bethlen de Bethlen. Asemănarea de nume a produs confuzii inclusiv în literatura mai veche, dar, istoric vorbind, trebuie să-i trimitem pe fiecare la domeniul lui, ca să nu fie cu supărare.
Ceea ce face povestea noastră și mai interesantă.
Pentru că, la începutul secolului al XVII-lea, un Bethlen ajunge să conducă Transilvania și să se joace de-a geopolitica prin Europa.
Trei sute de ani mai târziu, un alt Bethlen ajunge să conducă guvernul Ungariei și încearcă să pună țara pe picioare după Trianon.
Același nume, două familii. Și te gândești cum mama naibii de le-a ieșit ambelor să fie șmechere? Că uneia putea să-i zâmbească destinul și să ajungă bazată, iar cealaltă putea face carieră în munca pământului. Se pare că, dacă te chema Bethlen, îți intra speciala la păcăneaua istoriei.
În fine, până să ajungem la al doilea Bethlen, avem destulă treabă cu primul.
Pentru că Gabriel n-a moștenit o Transilvanie care-și făcea de cap prin Europa.
A trebuit s-o ducă el acolo.
Un Bethlen între două imperii
Transilvania, 1600 și ceva.
Dacă voiai liniște, stabilitate și un loc în care să-ți crești copiii fără să te întrebi periodic ce armată mai trece prin curte, probabil nu aici îți luai domeniu. Sigur, acum ești chiar mogul dacă îți permiți un domeniu la Cluj, dar asta e altă discuție.
La vest aveai Habsburgii.
La sud și sud-est, Imperiul Otoman.
Iar între ei, hop și Principatul Transilvaniei, care a tras paiul scurt al istoriei și încerca să supraviețuiască fără să fie înghițit de vreunul dintre colegii de graniță.
Tehnic, era autonom, avea principe, Dietă, administrație și putea duce o politică externă proprie. Dar funcționa sub suzeranitate otomană. Cu alte cuvinte, avea suficientă libertate cât să-și vadă de treabă, dar nu suficientă cât să uite cine era boss-ul cel mare de la Constantinopol.
În peisajul ăsta apare Gabriel Bethlen. Avea 33 de ani când, în octombrie 1613, Dieta Transilvaniei îl alege principe, la Cluj. Doar că alegerea lui vine cu un mic detaliu care avea să-l bântuie: sprijinul otoman.
Bethlen avea relații bune la Poartă și vine spre putere într-un context în care otomanii voiau și ei un principe convenabil la conducerea Transilvaniei. Adică un om cu care să se poată discuta. Sau, tradus în limbajul politic universal: „E băiat bun, ne putem înțelegem cu el.”
Numa’ că băiatul bun avea propriile planuri.
Gabriel a înțeles foarte bine situația în care se afla Transilvania. Nu putea să bată cu pumnul în masă în fața Imperiului Otoman, nici să se arunce fericit în brațele Habsburgilor. Dacă se lipea prea tare de unul, risca să se trezească cu celălalt la poartă.
Așa că, ce să și facă? Echilibristică. Negociază, cumpără timp, își consolidează poziția în interior. Și încearcă să transforme poziția aparent nasoală a Transilvaniei într-un avantaj: dacă tot ești prins între două imperii, măcar fă-i pe amândoi să aibă nevoie de tine.
Fast-forward câțiva ani mai târziu, primește un cadou. Mă rog, „cadou” în sensul în care cineva îți dă de ziua ta o grenadă fără cui.
În 1618 începe Războiul de Treizeci de Ani. La origine, conflictul pornește de la tensiunile religioase și politice din Sfântul Imperiu Roman, între Habsburgii catolici și adversarii lor protestanți. Apoi intră tot mai mulți în horă și, cum se întâmplă când marile puteri încep să se certe, după o vreme nu mai știe nimeni exact cine cu cine și de ce.
Gabriel Bethlen era calvin, deci habsburgii erau adversarul perfect.
În 1619, principele Transilvaniei intră în război de partea taberei anti-habsburgice și pornește cu armata spre Ungaria Superioară, în mare parte actuala Slovacie. Și are succes: ocupă teritorii, primește sprijin din partea unei părți a nobilimii protestante maghiare. Trupele sale înaintează atât de mult, încât Bethlen ajunge să participe la presiunea militară exercitată asupra Vienei.
Și, dintr-odată, principele unui teritoriu mic prins între imperii nu mai încerca doar să supraviețuiască, ci să le dea bătăi de cap altora.
Iar în august 1620 se întâmplă ceva ce, dacă eram contemporani cu jupânu’, ne-ar fi făcut să zicem: „Bă, e dat dracului colegu’!”
La Dieta de la Besztercebánya, actuala Banská Bystrica din Slovacia, Gabriel Bethlen este ales rege al Ungariei. Da, rege. Omul care cu șapte ani înainte avea nevoie de sprijinul otomanilor ca să ajungă principe al Transilvaniei, avea acum în față coroana Ungariei.
Doar că Gabriel Bethlen face ceva șocant pentru un politician din ziua de azi: zice pas.
Și aici trebuie să fim atenți, fiindcă legenda e mult mai sexy decât istoria. Sună foarte bine să spunem că Bethlen „a refuzat coroana”, ca un Marcus Aurelius de Alba Iulia care s-a uitat la ea și a zis: „Nu-mi trebe, boss.”
Realitatea era mai complicată.
Acceptarea efectivă a coroanei i-ar fi putut distruge exact echilibrul politic care l-a adus atât de departe. Încoronarea ar fi însemnat o revendicare frontală a regatului împotriva Habsburgilor, cu toate consecințele militare și diplomatice aferente. Iar relația cu otomanii avea și ea propriile limite.
Bethlen putea să viseze mare, dar nu trebuia să viseze prost.
Așa că, a rămas rege ales, fără să fie încoronat, și a continuat negocierile.
În 1621, prin Pacea de la Nikolsburg, renunță la titlul regal în schimbul unor câștiguri politice și teritoriale importante. Primește șapte comitate din Ungaria Superioară pe durata vieții și confirmarea unor drepturi și poziții care întăreau Principatul.
Și aici începe să se vadă ce fel de animal politic era Gabriel Bethlen. Nu pare să fi fost omul care intra într-un război doar ca să-și pună o coroană pe cap și să dea bine în tablouri. Voia să scoată ceva, dacă tot s-a băgat: teritorii, putere, spațiu de negociere. Și, mai ales, o Transilvanie pe care marile puteri să nu și-o mai paseze peste masă ca pe solniță.
Problema era că toate ambițiile astea costau. Mult. Iar Gabriel Bethlen urma să descopere ceea ce au descoperit toți conducătorii din istorie, indiferent cât de mari le-au fost planurile: cineva trebuie să plătească nota.
Înainte de geopolitică vine contabilitatea
Foarte fain să te bați parte-n parte cu Habsburgii.
Și mai fain e să ajungi până aproape de Viena.
Se poate și mai fain? Da, să te aleagă lumea rege și să refuzi coroana, poveste pe care le-o spui nepoților până se satură de tine.
Incredibil de fain, doar că toate astea se fac cu armată. Iar armata are prostul obicei să mănânce. Soldații trebuie plătiți, caii hrăniți, armele cumpărate, cetățile întreținute. Diplomații nu umblă nici ei prin Europa cu Bolt-ul medieval.
Iar Gabriel Bethlen putea să fie un animal politic, dar dacă n-avea bani, era un animal care putea să se joace doar în curtea lui. Așa că o parte însemnată a domniei lui s-a petrecut departe de câmpurile de luptă: a fost șefu’ la bani.
Când ajunge principe, Bethlen începe să strângă șuruburile economiei Principatului, Întărește controlul asupra veniturilor princiare, reorganizează administrarea unor domenii și exploatări și folosește monopolurile asupra unor mărfuri importante pentru a băga mai mulți bani în vistierie: sare, metale, vite, ceară, miere. Dacă se vindea bine și putea aduce bani, Gabriel era la fel de interesat ca un inspector ANAF.
Transilvania avea un avantaj pe care orice conducător cu ambiții îl iubește: resurse. Minele și exploatările de sare puteau produce venituri serioase. Bethlen încearcă să le pună mai eficient la treabă și să reducă pierderile care apăreau între resursă și vistierie. Pentru că, aparent, și în secolul XVII exista fenomenul misterios prin care niște bani plecau de undeva și ajungeau mai puțini unde trebuia. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Dar Gabriel nu voia doar să stoarcă ce exista deja, ci să și producă mai mult. În timpul domniei sale sunt încurajați să vină în Principat meșteșugari și specialiști din alte părți ale Europei. Oameni care știau meserii, aduceau tehnici și puteau pune în mișcare activități economice de care Transilvania avea nevoie.
Practic, Bethlen făcea recrutare internațională cu patru sute de ani înainte să apară LinkedIn.
„Ce știi să faci?”
„Prelucrez metale.”
„Perfect! Când poți începe?”
Bethlen avea nevoie de un Principat care să producă suficient cât să-i susțină politica externă, curtea, diplomația și, mai ales, armata. Pentru că poți să ai cele mai șmechere planuri geopolitice din Europa, dacă la primul război trebuie să întrebi prin vecini cine îți împrumută niște bani până la salar.
Iar aici începe să se contureze ceea ce istoriografia avea să numească, ulterior, „epoca de aur” a Principatului Transilvaniei. Pentru că Gabriel Bethlen nu era doar cu bătaia, ci avea o obsesie suspectă pentru un om ocupat să ducă războaie: cărțile.
În 1622, la Alba Iulia, pune bazele unui colegiu academic pe care vrea să-l transforme într-un centru important de învățământ reformat. Aduce profesori din străinătate, sprijină tineri să studieze în universități europene și încearcă să lege curtea sa de rețelele intelectuale protestante ale continentului.
Un an mai târziu, în 1623, întărește și activitatea tipografiei princiare de la Alba Iulia. Pentru că Europa secolului XVII descoperise deja o armă extrem de periculoasă: cartea. Tiparnița putea face ceva ce o sabie nu reușea: să trimită aceeași idee în capul câtorva mii de oameni. Iar Bethlen înțelegea valoarea ei.
Educația, religia și politica mergeau împreună. Principele era calvin, iar dezvoltarea învățământului reformat întărea exact mediul confesional și intelectual pe care se sprijinea propria sa putere.
Asta nu înseamnă că Bethlen s-a trezit într-o dimineață și a inventat toleranța religioasă în timp ce-și bea cafeaua sau ce bea el dimineața. Transilvania avea deja o istorie confesională aparte, construită înaintea lui. Dar în timpul domniei sale, principele a continuat să funcționeze într-un sistem în care mai multe confesiuni recunoscute puteau coexista, într-o Europă care se omora cu spor inclusiv din motive religioase.
Deci, ce imagine tare și-a construit băiatul ăsta: principe calvin sprijinit inițial de otomani, care se bate cu Habsburgii catolici, negociază cu principii protestanți ai Europei, aduce profesori străini la Alba Iulia, investește în tipar și, printre toate astea, încearcă să scoată cât mai mulți bani din sare.
Nicio agenție de PR de azi n-ar putea construi așa un monstru.
Iar sistemul chiar a funcționat suficient de bine încât domnia lui Gabriel Bethlen să rămână asociată cu una dintre perioadele de maximă forță politică și culturală ale Principatului: „Epoca de aur.”
Sună bine. Poate chiar prea bine, pentru că aurul are particularitatea enervantă că cineva trebuie să-l scoată din pământ.
Epoca de aur. Pentru cine?
Hai să coborâm puțin din palatul princiar.
Că de sus, de la Alba Iulia, lucrurile arătau minunat: bani la vistierie, armata funcționa, la curte veneau cărturari, tiparnița scuipa cărți. Principele coresponda cu lumea bună a Europei și Transilvania ajunsese suficient de importantă încât Habsburgii să nu poată ridica din umeri și să zică: „Lasă-i, mă, pe ăia.”
Jos, însă, locuia majoritatea populației. Și acolo „epoca de aur” avea altă culoare.
Pentru că Gabriel Bethlen a domnit șaisprezece ani, iar din documentele pe care le avem reiese că numai vreo trei au fost ani de construcție pașnică. În rest, principele nostru a avut treabă. Multă. Campanii militare, confruntări cu Habsburgii, negocieri, mobilizări, întreținerea armatei.
Iar războiul e una dintre cele mai eficiente invenții ale omenirii pentru transformarea banilor în cadavre.
Cine plătea?
Păi, surpriză: nu Gabriel!
Fiscalitatea, obligațiile și rechizițiile coborau până la comunitățile care trebuiau să susțină mașinăria Principatului. Iar când armatele treceau efectiv printr-un teritoriu, situația devenea și mai distractivă: oamenii puteau rămâne fără hrană, animale sau bunuri înainte să apuce cineva să le explice că trăiesc într-o „epocă de aur”.
Și mai era o mică problemă: iobăgia.
Cea mai mare parte a populației rurale trăia într-o societate în care pământul, privilegiile și puterea politică erau concentrate în mâinile elitelor. Țăranul dependent avea obligații față de stăpânul domeniului și foarte puține ocazii să participe la fascinantele discuții despre geopolitică purtate de oamenii pentru care muncea.
Nu cred că la crâșma satului se discuta așa:
„Ai auzit, mă? Principele și-a consolidat poziția în Ungaria Superioară!”
„E, mă, ce tare! Hai să mai băgăm o robotă!”
Și toleranța religioasă pentru care Transilvania epocii este deseori admirată avea propriile paranteze. Existau confesiuni recepte, adică recunoscute oficial și protejate juridic: catolicii, luteranii, reformații și unitarienii. Pentru Europa secolelor XVI-XVII, unde oamenii găseau suficiente motive să se omoare și fără religie, era remarcabil. Doar că ortodocșii, adică religia unei părți foarte mari a populației românești, nu aveau același statut.
Puteai avea, deci, o societate neobișnuit de tolerantă pentru standardele Europei vremii și, simultan, una în care toleranța nu venea în varianta all inclusive.
Asta nu-l transformă pe Gabriel Bethlen într-un tiran pe care trebuie să-l judecăm patru sute de ani mai târziu de pe canapea, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului într-o mână și telecomanda în cealaltă. Dar nici nu trebuie să-i lustruim statuia până lucește.
„Epoca de aur” a existat. Sub Bethlen, Principatul a cunoscut o perioadă remarcabilă de forță politică, dezvoltare culturală și capacitate economică. Alba Iulia devenise un centru intelectual important, iar un stat mic dintre două imperii ajunsese să conteze în politica europeană.
Doar că epocile de aur au prostul obicei să fie botezate de cei care au avut aurul. Pentru omul de jos, aurul însemna muncă, obligații și încă o armată care trecea pe lângă casa lui.
Iar toată construcția asta mai avea o problemă, una pe care nici sarea, nici tiparnițele și nici diplomația n-o puteau rezolva: era legată ombilical de omul care o construise.
Și Gabriel Bethlen urma să întâlnească singurul dușman pe care nu-l putea învinge: biologia.
Când moare omul, se vede cât de solid era sistemul
Alba Iulia, 15 noiembrie 1629.
Gabriel Bethlen avea 49 de ani. Nu era tocmai vârsta la care să-ți pregătești liniștit locul de veci, nici măcar în secolul XVII. Dar principele era bolnav de ceva vreme, iar starea lui se agravase. Omul care își petrecuse ultimii șaisprezece ani negociind cu sultani, împărați, principi și ambasadori nu putea negocia cu moartea.
Gabriel Bethlen moare.
Și aici începe testul suprem pentru orice conducător care a construit un sistem puternic în jurul propriei persoane: ce se întâmplă când persoana dispare?
Bethlen știa că momentul vine. Nu avea copii care să-i supraviețuiască și care să poată prelua afacerea familiei: „Gabriel Bethlen & Fiii, geopolitică, sare și războaie cu Habsburgii SRL”
Așa că încearcă să rezolve problema înainte să moară.
În 1626 se căsătorise cu Ecaterina de Brandenburg, sora electorului de Brandenburg, o partidă excelentă dacă priveai Europa ca pe un Tinder pentru aristocrați. Căsătoria lega Transilvania de una dintre marile case protestante ale continentului.
Doar că Bethlen avea pentru Ecaterina planuri ceva mai serioase decât să dea bine în portretele de familie: o desemnează succesoare. Iar, surprinzător, Dieta Transilvaniei acceptă!
Asta era neobișnuit. Principatul nu funcționa ca o monarhie ereditară clasică în care murea tata și copilul primea automat coroana, domeniile și parola de la vistierie. Principele era ales de Dietă, iar marile familii nobiliare aveau propriile interese. Cu alte cuvinte, Gabriel putea pregăti succesiunea, dar nu putea pregăti și oamenii.
După moartea lui, Ecaterina de Brandenburg devine principesă a Transilvaniei. Și aproape imediat încep problemele. Pentru că una e să fii soția unui principe extrem de puternic și alta e să fii tu persoana în jurul căreia trebuie să se alinieze nobili care abia așteaptă să vadă dacă pot smulge o bucată mai mare din putere.
Ecaterina nu avea rețeaua politică, autoritatea și experiența lui Gabriel. În jurul ei se formează tabere, iar nobilimea începe să tragă de Principat în direcții diferite.
Practic, Gabriel murise și toată lumea descoperise brusc că are păreri.
Unul dintre oamenii care intră în joc e chiar fratele lui, István Bethlen. În 1630, Ecaterina renunță la tron, iar István Bethlen este ales principe. Ai putea crede că problema era rezolvată, afacerea revenea familiei, Bethlen după Bethlen. Continuitate, ceva frumos, să placă la toată curtea.
Numai că István rezistă aproximativ două luni. Două. Nici n-apucase bine să vadă unde ținea frate-su tacâmurile.
În același an, Dieta îl alege principe pe Gheorghe I Rákóczi, iar puterea trece în mâinile altei familii.
Și aici se vede cât de mult din „epoca de aur” a fost, de fapt, Gabriel.
Instituțiile nu dispar peste noapte, colegiul rămâne, tiparnița rămâne. Economia nu se evaporă în dimineața de după înmormântare. Nici influența politică pe care Transilvania o acumulase nu cade instantaneu de pe hartă.
Dar proiectul lui Bethlen nu se transmite mai departe, ca un ceas care circulă prin familie ca moștenire. Pentru că n-a construit doar un sistem, ci l-a ținut personal în echilibru.
El a negociat cu otomanii fără să devină simpla lor marionetă.
El s-a luptat cu Habsburgii fără să transforme fiecare confruntare într-un pariu sinucigaș.
El a ținut nobilimea suficient de aproape.
El a găsit surse de finanțare.
El a construit alianțe.
El știa când să înainteze și când să semneze pacea.
Scoți omul din mijloc, toate piesele rămân pe masă, dar nu mai joacă nimeni la fel.
Iar Gabriel Bethlen, omul care a refuzat să devină rege ca să nu piardă ce a construit ca principe, a reușit poate cea mai grea performanță dintre toate: timp de șaisprezece ani a făcut ca un stat mic, prins între două imperii, să pară mult mai mare decât era.
După moartea lui s-a văzut și secretul: Transilvania nu devenise mare, Gabriel Bethlen o făcuse să joace mare.
Bethlen după Bethlen
Și aici s-ar putea termina povestea familiei Bethlen. Doar că vă amintiți mica problemă de la început? Care familie Bethlen?
Gabriel aparținea familiei Bethlen de Iktár. Familia care, pentru câteva decenii, a ajuns până în vârful Principatului și a dat Transilvaniei unul dintre cei mai importanți conducători ai ei.
Dar mai exista o familie Bethlen: Bethlen de Bethlen.
Fără Gabriel, fără legătură genealogică demonstrată cu familia lui, dar cu suficienți oameni care să ne țină ocupați un episod întreg: cancelari, istorici, o femeie care avea să devină una dintre vocile importante ale culturii transilvănene. Și, trei sute de ani mai târziu, un alt Bethlen ajunge în fruntea Ungariei, într-o țară făcută bucăți de Trianon.
Deci, nu scăpăm încă de Bethleni, doar schimbăm familia.
În episodul următor din Albastru de Transilvania: Bethlen de Bethlen.
Aceeași Transilvanie.
Același nume.
Alți nebuni.
