Iliescu trăiește
Ce alegem să facem cu Iliescul din noi?
Corpul lui Ion Iliescu nu mai are viață în el. Dar Iliescu e viu încă în noi.
Ion Iliescu. Am așteptat atât de mult să moară, încât am uitat să trăim. Era cea mai așteptată moarte din țara asta. Iar când a venit, parcă n-am știut ce să facem cu ea. Mulți s-au bucurat și au pus șampanii pe internet. Alții au făcut glume, iar alții au ales să tacă. Fiecare a procesat această moarte cum a știut. Nu-i judec nici pe cei care s-au bucurat, nici pe cei care sunt triști, pentru că în fiecare zi mă lupt cu mine să nu mai judec oamenii. Și îmi iese. Dacă antrenezi un mușchi, devine tot mai eficient. E ca mersul la sală, doar că pentru minte și suflet.
Ion Iliescu a fost unul dintre cele mai toxice personaje din istoria acestei țări. Dar să nu uităm că NOI, cu mânuțele noastre, l-am ales. DE TREI ORI. Așa că, fie că deschidem șampania, fie că plângem, ar trebui să o facem în fața unei oglinzi.
Ion Iliescu e un nume care stârnește un cocktail de trăiri: ură, dispreț, glume, lacrimi neterminate și adevăruri neprocesate. Pentru mulți, data de 5 august 2025 a fost și va rămâne o zi de sărbătoare. Pentru alții, un moment de liniște apăsătoare. Pentru România, însă, ar putea fi o zi de trezire.
Da, repet, doar dacă avem curajul să ne uităm în oglindă.
O moarte care nu înseamnă nimic, dacă…
Da, moartea lui Iliescu e și despre morții de la Revoluție.
Despre minerii chemați la București.
Iliescu a sugrumat vocile tinere și speranțele românilor printr-o democrație falsă, plină de securiști și comuniști reciclați și privilegii moștenite.
A fost simbolul unei tranziții cu frâna de mână trasă, în loc să apese accelerația.
Dar moartea lui nu rezolvă nimic. Dimpotrivă. Ar trebui să ne provoace să ne întrebăm: ce facem cu Iliescul din noi?
Ion Iliescu trăiește
Trăiește în noi de fiecare dată când închidem ochii la nedreptate.
Când spunem: „lasă, că toți fură.”
Când ne temem să spunem adevărul.
Când tăcem ca să ne fie bine.
Când spunem că „merge și-așa”.
Când spunem „ce pot eu să schimb?”
Când alegem obediența în locul curajului.
Când punem ștampila cu frică și resemnare.
Iliescu trăiește în reflexul colectiv de a spune „nu mă bag”.
În rușinea de a cere ce ni se cuvine.
În teama că vom fi judecați dacă ridicăm capul.
În micile sau marile șpăgi pe care le dăm, pentru că „doar așa se rezolvă lucrurile în țara asta”.
Iliescu trăiește de fiecare dată când spunem „nu e treaba mea”.
Iliescu trăiește când acceptăm să fim tratați ca niște suboameni de către cei plătiți din banii noștri.
Ion Iliescu trăiește în noi de fiecare dată când ne pierdem speranța și spunem că „așa am fost noi dintotdeauna”.
Trăiește când nu mai visăm, doar încercăm să supraviețuim.
Ion Iliescu trăiește în noi toți. Ca algoritm vechi, infectat în ADN-ul nostru social.
Și n-o să dispară decât atunci când alegem, conștient, să nu mai rulăm acel cod.
Când schimbăm „asta e” cu „nu mai accept”.
Când alegem adevărul în locul minciunii.
Când alegem curajul în locul fricii.
Când alegem demnitatea în locul umilinței.
Când începem, fiecare, să facem ce trebuie, chiar dacă doare. Chiar dacă pierdem confort. Chiar dacă rămânem singuri o vreme.
Pentru că adevărata moarte a lui Iliescu n-o dă corpul lui neînsuflețit, ci dezactivarea moștenirii sale din noi.
