Misoginul român tipic s-a trezit femeie. Drama lui Marian
O satiră despre prejudecăți, misoginism și experiența unei zile trăite ca femeie într-o societate care spune că le respectă… dar doar de 8 Martie.
Pe 8 martie, România a iubit femeile. Ca în fiecare an. Au fost îngropate în petale de trandafir cele 63 de femei ucise anul trecut și cele 6 femicide care s-au întâmplat deja în 2026. S-a pus o fundă roșie violenței domestice. S-au ambalat frumos, cu mult sclipici, misoginismul și prejudecățile. Și s-a ieșit în lume la iubit femei.
Au curs florile.
Au curs urările.
Au curs postările cu „La mulți ani femeilor din viața noastră! Sunteți minunate!”
Pentru o zi, femeile au devenit patrimoniu național.
Pe 9 martie, s-a revenit la programul normal: femeia e femeie, nu om.
Printre cei care au sărbătorit femeia cu toată convingerea e și Marian. Marian e single, are 38 de ani, rate la bancă, un Opel din 2006 și o colecție impresionantă de opinii despre femei.
Marian nu e misogin. Doamne ferește! El RESPECTĂ femeile! Doar că respectul ăsta e arbitrar și vine la pachet cu niște observații perfect rezonabile.
De exemplu:
femeile sunt prea sensibile
femeile nu-s în stare să conducă o mașină, d-apoi o instituție, o companie sau, Doamne ferește, o țară!
femeia trebuie să „țină casa”, să producă plozi, să respecte bărbatul și să nu iasă din cuvântul lui
femeile vor egalitate, dar nu când e să facă treburi „de bărbați”
femeile sunt emoționale, n-au ce căuta în politică sau în orice poziție de putere
femeile sunt materialiste și perverse, vor „să te facă”
o femeie care a avut prea mulți bărbați n-are ce căuta în viața lui Marian, de Don Juan făcut pe vapor, că e „murdară”
Și, în general, dacă o femeie are prea multe opinii, e periculoasă.
Dar Marian nu e misogin. Doamne ferește! El RESPECTĂ femeile! Marian nu are aceste prejudecăți din răutate, ci din experiență. O fostă de-ale lui „conducea prost”. CE SĂ-I FACĂ EL, DACĂ UN INCONȘTIENT I-A DAT CARNET? O alta îl cicălea până a părăsit-o. Multe altele l-au „țepuit”. Plus șefa lui, care habar n-are cum se conduce o instituție. Plus colegele lui, care nu sunt în stare să gândească „ca un om”. Plus „uită-te la femeile astea din politică, toate îs praf!!!”
În rest, Marian e un om decent.
Nu e misogin.
Doamne ferește!
El RESPECTĂ femeile!
Mai ales pe mama lui. Mama e femeia perfectă. Nu îl contrazice. Are grijă de el. Gătește bine. Nu are opinii despre geopolitică decât foarte rar, iar el e acolo să i le omoare din fașă.
Pentru că Marian respectă opiniile femeilor, dar până la un punct.
Și nu pentru că e misogin, Doamne ferește! Doar că femeile ar face bine să gătească, nu să gândească.
8 martie
Duminică, Marian s-a trezit cu o misiune clară: trebuie să respecte femeile! Nu pe toate, Doamne ferește! Doar pe cele din viața lui. Măcar simbolic.
A mers la piață. Cozi interminabile la flori. Bărbați de toate vârstele într-un haos controlat, ca la pâine în ‘80. Fiecare avea aceeași expresie ușor panicată. „Cum să respecți femeile? Uite cum ne transformă în niște sclavi care trebuie să le cumpere flori!”, s-a gândit Marian.
E o operațiune delicată. Dacă iei prea puține flori, ești zgârcit. Dacă iei prea multe, pari prea bogat. Și nu vrei să pari bogat în fața unei femei. Nici măcar în fața celor apropiate!
Așa că, ia două buchete „decente”: unul pentru mama și unul pentru vecina de la trei, care i-a fost ca o a doua mamă.
În drum spre mama, se simte împăcat.
E un gest frumos.
Respect.
În taxi, scrie o postare de facebook: „La mulți ani femeilor din viața noastră! Sunteți minunate!” Pune un emoji cu floare și unul cu inimă. Înainte de a publica, își privește cu mândrie postarea. Echilibrată. Elegantă. Civilizată. Genul de postare care arată, fără absolut niciun dubiu, că e un bărbat care respectă femeile!
Postează. Până ajunge la mama, are deja 27 reacții. O fostă colegă comentează: „Mulțumim!”
Marian dă like la comentariu.
Simte cum își aduce contribuția la progresul societății.
„La mulți ani, mamă!”, spune Marian solemn și îi întinde buchetul. Mama îl pupă pe obraz și se pun la masă.
După sfântul prânz românesc - supă cu tăieței, piure cu pulpe și prăjitură, stropite cu tărie și bere - Marian intră în discuția preferată a românului: cât de prost merg toate în țara asta.
La televizor apare o femeie din politică. Marian oftează.
„Uite și la asta! Ce caută femeile în politică???”
Mama îl aprobă din cap: „Așa e, mamă…”
„Nu că am ceva cu ele, că nu-s misogin”, continuă Marian, „dar fiecare cu ce știe!”
Mai ia o prăjitură, mai bagă o gură de bere și spune: „Femeile sunt bune la altceva!”. Mama îl aprobă.
Marian e mulțumit. I-a făcut ziua frumoasă mamei lui.
Seara, Marian bea niște beri și se uită la un meci.
Postarea a ajuns la 71 de reacții.
Progres.
Înainte să adoarmă, Marian are un gând: „Băi, eu chiar respect femeile! Nu sunt misogin, Doamne ferește!”
Adoarme liniștit, cu sentimentul că a contribuit, în felul lui, la armonia socială.
Universul nu îl deranjează.
Până a doua zi dimineață.
9 martie
Se trezește la 07:14 și simte instant că ceva nu e în regulă. Primul lucru: ceva e greșit în zona pieptului. Nu e durere sau disconfort, ci senzația că două chestii complet străine s-au mutat acolo peste noapte.
Deschide ochii și se uită în jos. Tricoul lui, care până ieri stătea relaxat pe burtă, formează acum două dealuri rotunde.
„Ce PLM???”, gândește Marian, fără să realizeze că nu mai are așa ceva.
Își face curaj și ridică tricoul. Două forme, perfect reale, se ridică de pe pieptul lui. Le atinge cu teamă. Sunt moi. Sunt calzi. Sunt… SÂNI!!!
Marian își retrage mâna, ca și cum ar fi atins o priză. Stă câteva secunde nemișcat. Creierul lui caută disperat explicații. Mai ridică o dată tricoul. Sânii erau tot acolo, cuminți, parcă privindu-l sfidător.
Prima ipoteză: vis.
A doua ipoteză: halucinație.
A treia ipoteză: mahmureală.
A patra ipoteză: toate la un loc.
Își mai pipăie o dată sânii și simte ceva ce îl îngrozește: plăcere.
„Băi…”
Vocea lui sună altfel, e mult mai subțire.
Marian sare din pat și gonește spre baie. Din oglindă îl privește o femeie. O femeie „normală”: păr lung, trăsături feminine, dar ochii erau ai lui. N-avea cum să nu-și recunoască ochii.
Se blochează din nou. Creierul intră în reboot.
Sânii sunt acolo. Își atinge talia. Șolduri.
Își face curaj, respiră adânc și se uită în jos. Umflătura nu era acolo.
Închide ochii, trage de pantaloni și îi deschide. Nimic. Închide iar ochii, îi deschide. Tot nimic. Și încă o dată. NIMIC! Paralizează. Mândria lui nu mai era acolo. Penisul lui Marian a dispărut!
Cu groază, se atinge în zona aia. Simte umezeală și se retrage atât de rapid, că se lovește de chiuvetă.
Rămâne nemișcat minute bune și simte cum îi dau lacrimile. Încearcă să proceseze situația și nu reușește.
Se uită din nou în oglindă. Femeia îl privește înapoi. Ridică o sprânceană, femeia o ridică și ea. Scoate limba, femeia face la fel.
„Nu. Există. Așa. Ceva!”
Vocea feminină răsună în toată baia, cu un ecou care bagă frica în fiecare celulă a corpului lui Marian. Sau Mariana.
Se mai uită o dată în jos, spre locul în care până ieri locuia penisul lui.
Tăcere. Groază. Scârbă.
Universul îl lasă câteva secunde să mai proceseze, după care îi trimite următorul gând. Un gând care îi trece prin cap ca un fulger:
„Băi… EU CUM IES AȘA DIN CASĂ???”
Că nu poate suna la muncă și să spună: „Hei, salut! Eu nu vin azi pentru că m-am trezit femeie!”
Nu există proceduri pentru așa ceva.
Marian mai stă câteva minute în baie.
Respiră adânc.
Inspiră.
Expiră.
Inspiră.
Expiră.
Exact ca în clipurile alea care te învață să gestionezi atacurile de panică.
Se uită din nou în oglindă:
„Băi… NU POT IEȘI AȘA!!!”
Apoi, realitatea îl lovește ca o halbă în cap: „AȘA” înseamnă ca o femeie.
A urmat o tortură și mai mare: s-a pus pe budă să se pișe, ca o femeie.
Merge înapoi în dormitor, deschide dulapul și începe să se gândească la combinații. Ca o femeie veritabilă. Dulapul lui Marian conține câteva cămăși pentru job, tricouri albe, negre, gri, tricouri cu mesaje despre bere, blugi, hanorace.
Petrece minute bune uitându-se la haine și un gând nevinovat îi apare de nicăieri: „Băi, ce greu e să fii fe…”
„Nu, N-AM GÂNDIT ASTA!!!”, urlă, de se cutremură tot apartamentul sub greutatea vocii lui delicate.
Își dă jos bluza de la pijama și își vede pentru prima dată corpul gol în oglinda din ușa dulapului. Niște sâni mari, frumoși, cum îi plac lui. Un zâmbet discret îi mijește în colțul gurii și rezistă cu greu tentației de a-și pipăi sânii, deși ar da orice să se joace puțin cu ei. Dar nu. El e Marian și e BĂRBAT ÎN TOATĂ FIREA!
Trage un tricou pe el. Se mulează pe sâni. Tricoul nu mai arăta a tricou. Arăta… feminin.
„Băi, dă-o-n PLM!” (Marian insista să folosească expresia asta, deși era deja conștient că nu mai avea așa ceva.)
Dă tricoul jos și ia un hanorac. Sânii erau tot acolo, dar măcar nu atât de evidenți ca în tricou. Trage și niște blugi și se uită în oglindă - arăta ca o femeie în hainele lui Marian.
După încă niște minute de contemplat tragedia, își amintește că nu s-a spălat. Se dezbracă cu ochii închiși, merge la baie cu ochii închiși, face duș cu ochii închiși. Toarnă gel de duș pe corp, apoi dă cu apă, fără să se atingă. La fel și la vagi… Nu, NU ÎI VINE SĂ CREADĂ CĂ SE SPALĂ PE VAGIN!!!
Așteaptă să se i se usuce corpul. Pur și simplu refuză să se atingă, chiar și cu prosopul. Mai ales acolo.
Se îmbracă, trage gluga pe cap, să mai acopere din rușine, și se mai privește o dată în oglindă.
Nu e pregătit DELOC să iasă din casă, dar o face.
Ușa blocului se închide în urma lui cu un „clanc” sec.
Marian rămâne câteva secunde pe loc. Aerul rece al dimineții îl lovește în față. Brusc, realizează ceva simplu și terifiant: toată lumea îl va vedea ca pe o femeie.
Nu ca pe Marian.
Nu ca pe un băutor de bere, cu job, cu rate, cu Opel și opinii ferme despre femei.
Ca pe o femeie.
Încearcă să se liniștească.
Inspiră adânc. Expiră.
Funcționează la fel de bine ca economia României.
Se îndreaptă spre parcare și trece pe lângă niște muncitori care reparau o conductă. Unul dintre ei fluieră lung, altul zice:
„Sărumâna la domnișoara! Singurică, singurică?”
Marian se oprește și primul reflex e cel vechi:
„Băi, vezi că-ți fu…”
Se oprește în mijlocul amenințării și își continuă drumul. Simte ochii muncitorilor lipiți de fundul lui bombat.
Marian a aflat deja ce înseamnă să fii femeie în România și abia a ieșit din bloc.
Ajunge la mașină. Vechiul lui Opel stă liniștit în parcare, ca un câine care nu știe că stăpânul lui a devenit femeie peste noapte. Se așază la volan și, pentru câteva secunde, se simte în siguranță. Aici e teritoriul lui. Mașina e un loc sigur, logic, predictibil. Masculin.
Iese din parcare și, după câteva străzi, ajunge la primul semafor. Un Logan cu doi bărbați se oprește lângă el. Șoferul coboară geamul și urlă:
„Păpușe, vezi că ești în offside în mașină! Bucătăria e acasă! AHAHAHAHA!”
Marian îngheață și se pierde. Se face verde. Un cor de claxoane și înjurături se revarsă asupra lui:
„DĂ-TE, FĂĂĂ, CĂ N-AVEM TOATĂ ZIUA!!! CINE MORȚII MĂ-TII TE-A ÎNVĂȚAT SĂ CONDUCI???”
Demarează în trombă, la fel cum demarează un gând în mintea lui: conduce exact ca săptămâna trecută.
Fix la fel.
Numai că săptămâna trecută era bărbat.
Parchează la cafeneaua de unde își ia de obicei cafeaua.
La tejghea, același barista.
„Neața! Ce îți dau?”
Marian îi dă comanda lui obișnuită:
„Un espresso dublu, te rog.”
Barista: „Sure, dar știi că e tare, da? Femeile din ziua de azi preferă matcha. Eu îți dau espresso, deși e cam dur, mai manly așa, dar să știi că avem o ofertă fire la matcha, cu croissant, ca pentru o tipă cu rizz ca tine!”
„Rămân la espresso…”
În mintea lui Marian răsare un gând nou: „Băi, ăsta îmi explică mie cum e cu cafeaua???”
Și pentru prima dată, Marian înțelege un concept despre care auzise vag pe internet: mansplaining.
Iese din cafenea și îi taie calea doi adolescenți.
Unul șoptește: „Mamăăă, ce bună e!”
Celălalt râde.
Marian își vede de drum.
Face pași.
Zece.
Cinsprezece.
Douăzeci.
Apoi, se oprește.
Pune mâna pe piept.
Sânii sunt tot acolo.
Realitatea e tot acolo.
Și universul lui Marian, construit cu grijă din prejudecăți despre femei, începe să scoată sunete suspecte.
Ca un Opel din 2006 căruia îi moare motorul.
Ajunge lângă mașină și scoate telefonul: 9:03. La 9:30 trebuie să fie la birou.
Își vede reflexia în geamul mașinii: hanorac, glugă, față de femeie, sâni. Și realizează ceva ce știa de la început, dar n-a vrut să recunoscă: nu are cum să meargă la job. Ce să le spună? „Salut, sunt Marian, colegul vostru! Doar că azi am țâțe!”
Își și imaginează miștourile colegilor: „AHAHAAAA! Auzi, cică Marian s-a culcat om și s-a trezit femeie, AHAHAHAAAAA!!!”
Nu, nu există univers în care scena asta să aibă loc. Îi trimite un mesaj șefei că se simte foarte rău și nu va ajunge la job.
Rămâne câteva momente lângă mașină.
Respiră adânc.
Inspiră.
Expiră.
Funcționează la fel de bine ca până acum.
Și atunci îi apare un gând atât de banal, încât nu știe de ce nu s-a ivit mai repede: „Poate sunt bolnav. Poate e ceva de la cap”. Vede o farmacie la colțul străzii.
Înăuntru miroase a mentă, spirt și resemnare.
La tejghea, o farmacistă. În spatele lui Marian, un bărbat pe la vreo 65-70 de ani.
Farmacista îi zâmbește profesional:
„Bună ziua!”
„Bună ziua…”, zice Marian și se oprește. Realizează că nu are nici cea mai vagă idee cum să formuleze problema: „M-am trezit femeie, ce puteți să-mi dați?” Așa că decide să meargă la sigur: „Cred că am… anxietate? Mă doare capul, am halucinații… Îmi puteți da ceva… calmante?”
„Ați mai avut episoade de genul ăsta?”, întreabă farmacista.
„… nu…”
„Se mai întâmplă”, îi spune farmacista zâmbind.
Bărbatul din spate pufnește:
„Auzi, anxietate! Ce boli mai inventează ăștia? Femeile din ziua de azi…”
Marian se întoarce la el: „Cum adică?”
„Păi da, că nu mai sunt femei zdravene ca pe vremuri, care țineau o casă! Acum toate sunteți sensibile!”
Farmacista revine: „Vă dau ceva naturist, să vă calmați. Luați două pe zi și încercați să vă liniștiți.”
„Și dacă… nu e de la anxietate?”, întreabă Marian.
„Atunci s-ar putea să fie hormonal”, răspunde farmacista.
Bătrânul din spate răbufnește:
„Exact ce spuneam, pline de hormoni!”
Marian se blochează din nou și realizează ceva: până ieri, când avea o problemă, știa cum s-o rezolve sau suna un prieten. Acum, când are o problemă… s-ar putea să fie hormonală. CUM REZOLVI O PROBLEMĂ HORMONALĂ???
Marian iese din farmacie pierdut. Se uită în gol. Orașul își vede liniștit de treabă: mașini, claxoane, oameni grăbiți. Pentru prima dată după mulți ani, Marian nu are vreun plan. Nu vede nicio cale de ieșire din haosul în care se află. El, care tot timpul era REZOLVATORUL!
Nu merge acasă. Nu merge la job. Nu merge nicăieri. Uită de mașină și pur și simplu… merge. În neștire.
Un bărbat trece pe lângă el. Se uită direct la pieptul lu Marian. Nu discret, evaluativ.
„Ce faci, pisi? Îmi dai și mie contul tău de Insta?”
Marian continuă să meargă. Aude din spate: „Nu răspunzi, bagaboanto?”
Merge.
În fața unui magazin de telefoane, doi tipi stăteau la o țigară. Unul dintre ei zice: „Uite-o și pe asta! Pare genul care intră și întreabă dacă iPhone-ul are Whatsapp!” Râd amândoi tare. Un râs care se instalează, fără chirie, în sufletul lui Marian.
După ore de rătăcit prin oraș, printre avansuri și remarci misogine, i se face foame. O foame din aia de băutor de bere, cu rate, un Opel din 2006 și opinii ferme despre femei.
Universul, care l-a trollat atât de tare, îi scoate în cale o shaormerie.
Shaormeria e plină de bărbați.
La tejghea, un băiat de vreo 20 de ani.
„O shaorma mare, te rog.”
„Cu de toate?”
„Da.”
„Iute?”
„Da.”
„Ești sigură?”
„Da.”
„Că de obicei fetele nu mănâncă iute.”
Un bărbat din shaormerie spune: „Dă-i una mică, boss, că după aia plânge!”
„Am spus mare!”, zice Marian.
Cinci minute mai târziu, Marian devorează shaorma.
Doi bărbați din shaormerie comentează:
„Coa’, ai văzut cum bagă?”
„Da, frate, azi sunt cu sportul pă TikTok, mâine rup shaorma!”
Marian continuă să mănânce.
Mănâncă și plânge. Plânge și mănâncă.
Ajunge acasă seara, epuizat.
Închide ușa și se sprijină de ea.
Respiră adânc.
Inspiră.
Expiră.
Funcționează la fel ca dimineață. Dar nu-i mai pasă. Tot ce vrea e să bea o bere, să doarmă și să se trezească din coșmarul ăsta.
Nu termină berea, se prăbușește în pat și adoarme.
10 martie
7:14. Marian deschide ochii și primul reflex e să se uite la piept. Tricoul stătea relaxat pe burtă, iar sânii nu erau mai mari decât cei pe care îi avea în mod normal.
Își bagă mâna în pantaloni. E acolo. MÂNDRIA LUI E ACOLO!!!
„Băi, să-mi bag pula!!!”
Sare din pat și se oprește în fața oglinzii din baie.
E el, MARIAN! Fața lui, părul lui, barba lui! Nu s-a bucurat niciodată atât de tare să-și vadă propria față.
Își scoate mândria și se pișă din picioare, ca un bărbat.
Inspiră.
Expiră.
Zâmbește.
Râde în hohote.
În timp ce își bea cafeaua, scrollează pe facebook. Postarea lui de 8 martie a trecut de 100 de reacții. Îi apare postarea unei tipe: „Respectați femeile în fiecare zi, nu doar de 8 Martie!”
Bea o gură de cafea.
Se uită pe fereastră.
Respiră adânc.
Apoi, scrie pe facebook: „Băi, femeile astea mâncătoare de shaorma chiar nu știu să conducă!”
Excelent textul. Felicitari!
Excelenta poveste! Mulțumesc ca m-ati binedispus👏🤗