Stau pe peron și aștept metroul. Gura mi-e plină de apă. Mi-a umplut-o doar gândul că voi ajunge în Piața Mărăști și voi mușca, cu barbarie, din merdeneaua lu’ nea’ Nelu.
Patiseria lui e o instituție. Nu se știe de când e acolo, dar se știe cel mai mare secret al său: hrănește nostalgia. Prima merdenea cu bunicii. Prima merdenea în drum spre școală. Prima merdenea la întoarcerea de la școală. Prima merdenea în primul chiul de la școală. Prima merdenea cu prima gagică. Cu a doua. Cu a treia. Cu a patra. Prima merdenea la mahmureală. Prima merdenea în sesiune. Prima merdenea după ce ai obținut primul job. Prima merdenea din primul salariu. Prima merdenea. Nea’ Nelu a instituit programul local „Prima merdenea”.
E sâmbătă dimineață și pe peron nu e multă lume. Câțiva pensionari care pornesc în transhumanța zilnică prin piețe, să verifice prețurile. Câțiva tineri care par că acum se duc la culcare. Unul dintre ei se apropie de mine și îmi cere o țigară. Îi dau. L-am văzut mai devreme cum a sărit peste turnicheți. Asta mi-a adus aminte de cât de uimit am fost, prin 2012, când am văzut că la metroul din Viena nu existau turnicheți. Sau, cel puțin, nu în stația pe unde am intrat eu. „Când vom ajunge și noi la nivelul ăla de civilizație?” Se pare că nu în 2026.
Vine metroul și urcăm cu toții. „Urmează stația Piața Unirii, cu peronul pe partea stângă”, anunță deja vocea din difuzor. Oraș mic, distanțe mici. Nu știu de ce ne-a trebuit metrou. O parte dintre pensionari coboară la Unirii, probabil este pe centru ceva magazin care a anunțat promoții.
Tinerii au adormit. „Urmează stația Piața Mărăști, cu peronul pe partea stângă.” Plm, deja??? Puteam să fac o plimbare pe jos. Nu știu de ce orașul ăsta avea nevoie de metrou.
Cobor și îi las pe tineri în somnul lor. Sigur vor rata stația. Urc la suprafață și deja mă lovește mirosul de patiserie. Se deschide instant folderul de amintiri: prima merdenea de după divorț. E dat dracului nea’ Nelu ăsta!
Mă pun la coadă. Normal că e coadă. La ANAF și la nea’ Nelu e tot timpul coadă. Stăm cuminți și înaintăm încet, ca un grup de dependenți care așteaptă să-și ia doza într-o sâmbătă dimineață.
Ajung în față și îmi iau DOUĂ, că n-am bătut atâta drum până aici pentru una. Îi privesc superior pe cei care încă așteaptă la coadă după mana cerească.
Fac doi pași.
MUȘC.
ȘI… mă trezesc.
Sunt în Cluj.
Metroul există doar în capul unui primar și singurele merdenele pe care le avem sunt niște copii triste de supermarket.
Gura mi-e plină de apă.
Măcar am visat frumos.
Problema cu nostalgia e că n-o poți băga într-o rețetă
Am urmărit zilele astea scandalul Mița Biciclista vs. Patiseria Amzei și, dintre toate părerile despre unt, margarină, merdenele, prețuri, fițe și scheme de marketing, mie mi-a rămas în cap altceva: oamenii nu apărau doar o merdenea.
Apărau ceva din ei.
Pentru că poți să iei o merdenea concepută acum treizeci de ani și să-i îmbunătățești rețeta. Poți să pui ingrediente mai bune: unt în loc de margarină, făină mai bună, brânză mai bună. Poți s-o faci, obiectiv, mai bună. Dar există un ingredient pe care nu-l mai găsești nicăieri: tu, la vârsta la care ai mâncat-o prima dată.
Și din momentul ăla discuția nu mai e despre patiserie.
Dacă în merdeneaua aia e drumul spre școală, prima gagică, primul chiul, mahmureala de la 20 de ani, facultatea sau taică-tu când era tânăr, poți să vii cu unt franțuzesc bătut de fecioare la răsărit și omul o să-ți spună că aia cu margarină e mai bună. Pentru că, pentru el, chiar e.
Cred că de aici a venit o parte din furia disproporționată din ultimele zile. Edmond Niculușcă de la Mița Biciclista a crezut că se joacă cu o rețetă. Internetul a înțeles că se joacă cu amintirile.
De-aia mi-am inventat un nea’ Nelu.
N-am mâncat niciodată merdenelele lui.
N-am stat niciodată la coadă pentru ele.
N-am mers cu bunicii acolo.
N-am chiulit de la școală ca să mă duc la Patiseria Piața Mărăști.
N-am dus nicio gagică acolo.
N-am avut nicio mahmureală tratată cu merdenele.
Nea’ Nelu și patiseria lui nu există.
Dar citind poveștile bucureștenilor despre Patiseria Amzei, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut să existe. Pentru că, până la urmă, asta apără oamenii când vine vorba de un loc vechi și imperfect: bucăți din viețile lor.
Poate într-o zi vom avea metrou la Cluj.
Pe nea’ Nelu, însă, nu ni-l mai poate construi nimeni.
In Cluj nu avem astfel de localuri cu traditie, cele de pe vremea lui Ceausescu au sucombat. Fiindca in Cluj au fost ucise de camarila lui Boc, fanul progresismului, si de concuremta lacoma. Ma intrebam de ce un langos in piata Unirii este 25 de lei de Craciun, pana am aflat ca tonetele alea se scot la licitatie, de platesc comerciantii 5000 euro chirie la primarie pt 3 zile. De aia s-au si scos de acolo spatiul verde si aleile, de arata totul ca in parcarea de la Polus. Unde este piata Unirii din anii '30, din pozele vechi. Totul e business la Cluj, chiar din banii contribuabililor!