Nu vezi războiul. Vezi ce ți se arată. Povestea „primului fotograf de război”: Carol Popp de Szathmári
A fost Carol Popp de Szathmári primul fotograf de război din lume? Povestea reală, comparația cu Roger Fenton și cum a apărut prima versiune „editată” a războiului.
Carol Popp de Szathmári este considerat de mulți primul fotograf de război din lume. Dar povestea lui și a rivalului său, Roger Fenton, e mult mai complicată.
E 1854. Războiul Crimeii. Suntem pe frontul unui război în care s-au adunat mai multe imperii decât avea cineva chef să gestioneze. Imperiul Rus vs. Imperiul britanic, al doilea Imperiu francez, Imperiul otoman și Regatul Sardiniei. Un fel de mini război mondial.
Vântul taie tot ce prinde. Piele. Gânduri. Răbdare. Pământul nu mai e pământ. E o ciorbă în care bocancii se afundă și se încăpățânează să nu iasă. Miroase a epuizare. Speranța nu mai e o idee. E ceva ce a fost călcat în picioare și lăsat în urmă. În depărtare, se aud tunuri. Nu constant, neregulat. Ca o respirație bolnavă.
Un cal cade. Nu pentru că a fost rănit, ci pentru că pur și simplu nu mai poate.
Soldații nu mai seamănă cu oamenii. Arată ca niște umbre șterse, trase la indigo pe mii de chipuri. Frig. Foame. Extenuare.
Și în mijlocul acestui haos, un om nu avea o armă în mână. Avea o… „cutie”. De lemn. Grea. Complet inutilă într-un loc în care util era doar să supraviețuiești.
Își caută poziția perfectă și stă nemișcat pentru câteva minute. În mijlocul unui război.
Ridică privirea.
Și, pentru câteva secunde, lumea se oprește. Nu pentru că vrea, ci pentru că trebuie.
Carol Popp de Szathmári nu era acolo ca să lupte. Era acolo ca să facă ceva mult mai ciudat: să oprească războiul… suficient cât să-l poată poza.
Foto via
Primul fotograf de război din lume?
Textul ăsta va fi un rollercoaster. Începe cu un clip pe care l-am filmat la casa din Cluj-Napoca unde se presupune că s-a născut Carol Popp de Szathmári. În clip, l-am prezentat ca „primul fotograf de război din lume”. Și, recunosc, sună bine. Atinge exact fibra aia națională care ne place. Dar aici începe partea interesantă. Ajungi acasă, te documentezi mai bine și începi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut când ai filmat clipul. Și așa am ajuns, fără să vreau, într-un joc de lumini și umbre, în care încerc să „developez” un personaj mult mai complex decât eticheta care i s-a pus.
Chiar a fost primul? Sună bine „un român care a fost primul la ceva”. E genul de chestie cu care ne mândrim, fără să ne pese detaliile.
E genul de etichetă care se lipește ușor și se verifică rar sau deloc. Pentru că realitatea e mai incomodă. Și, evident, mai interesantă.
Să vedem perspective, că asta facem noi aici.
Problema nu e dacă Szathmári a fotografiat războiul. A făcut-o. Problema e ce însemna, de fapt, „fotograf de război” pe vremea aia. Dacă ne imaginăm fotografia de război așa cum o știm azi, cu explozii, gloanțe, oameni surprinși în mijlocul acțiunii, nu, Szathmári nu a făcut asta. Nu avea cum.
În 1854, fotografia nu era un click. Era un ritual. Un proces lent, fragil și extrem de complicat pentru un câmp de luptă unde nu e timp de pierdut. Echipament greu. Timpi lungi de expunere. Chimicale sensibile. Și, cel mai important, nevoia de nemișcare. Adică ce ai face într-un studio, dar nu pe un câmp de luptă. Că războiul n-are timp de tine.
Așa că Szathmári n-a fotografiat lupte. N-a surpins momentul când o ghiulea lovește ținta. N-a capturat haosul. A surprins ce rămânea după: tabere, ofițeri, soldați vii, dispuși să stea suficient de nemișcați încât să pară „morți” într-o poză.
Foto via
Războiul, în fotografiile lui, pare aproape liniștit. Ceea ce e, probabil, cel mai neliniștitor lucru.
Foto via
Și totuși, în mod paradoxal, tocmai asta l-a făcut special. Pentru că aproape nimeni nu făcea asta atunci.
Iar cea mai mare realizare a sa e că a arătat lumii o față a războiului: a dus imaginile prin Europa și le-a arătat unor oameni care nu știau cum arată un front de luptă. Pentru prima dată, războiul nu mai era doar povestit. Era văzut. Chiar dacă nu în forma lui cea mai brutală.
Foto via
Așa că întrebarea nu e: „A fost primul fotograf de război din lume?”
Ci altele, un pic mai incomode:
Primul în ce sens?
Primul care a fost acolo?
Primul care a fotografiat?
Sau primul care a convins lumea că a făcut-o?
Cine era, de fapt, Carol Popp de Szathmári?
Nu a fost doar un fotograf. Putem presupune că omul ăsta a înțeles ceva ce restul lumii avea să descopere mult mai târziu: imaginea nu e doar artă. E putere.
Imaginează-ți un cort improvizat, la marginea unei tabere militare. Pânza bate nervos în vânt. Vântul nu e deranjat. În cort, lumina pare că s-a predat: e slabă.
Pe o masă, plăci, sticle, substanțe care n-au ce căuta într-un război.
În timp ce afară se aud bubuituri de tun, Szathmári e impasibil. Atenția lui e furată de altceva. Developează „războiul lui”.
În cort intră un soldat. Înghețat, murdar, viu doar din inerție. În război, moartea e foarte ocupată, n-are cum să ajungă la toți.
„Stai nemișcat!”, îi spune Szathmári.
Soldatul nu înțelege, dar împietrește.
Pentru câteva secunde, războiul se suspendă.
Cineva a decis că un moment trebuie păstrat.
Înainte de Crimeea, Szathmári n-a fost chiar un anonim. Litograf. Pictor. Grafician. Varianta de azi a unuia cu „intrări”. Deci, nu era genul care cere voie să intre în istorie, ci tipul care știe pe unde să intre fără să bată la ușă.
Și asta, dragii mei pasionați de secrete, schimbă totul! N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI CE URMEAZĂ!!!
România TV mode: OFF.
Carol Popp de Szathmári n-a ajuns pe front ca un aventurier. Sigur, sună de film că s-a urcat într-o căruță și s-a dus pe front. Dar, la backgroundul și conexiunile lui, putem presupune că s-a dus acolo ca să împacheteze războiul ca „prezentabil”.
Pentru că, în primă fază, imaginile surprinse de el n-au ajuns la publicul larg. Au ajuns în saloane luxoase, pe mesele unor oameni care n-au simțit niciodată ce înseamnă frigul, d-apoi războiul. Dar care decid ce înseamnă războiul.
Și aici apare fisura.
Szathmári nu a fotografiat haosul în plină desfășurare, pentru că nu avea cum, după cum am stabilit.
A surprins ce se întâmplă după război. Un război care poate fi… privit.
Foto via
Și atunci, întrebarea se schimbă din nou: Szathmári a arătat războiul sau a construit prima versiune „acceptabilă” a lui?
Pentru că, fără să-și dea seama, a creat un precedent: realitatea nu e ce e, ci ce poate fi arătat.
Premii, recunoaștere și… propagandă involuntară?
Dacă ai crezut că povestea asta rămâne în noroiul din Crimeea, ai subestimat complet jocul.
Un salon elegant, undeva în Europa. Candelabre grele, mobilă de baștani, oameni decupați din reviste de modă care încă nu existau.
Pe o masă, câteva fotografii. Nu se aud. Nu miros. Nu dor.
Un bărbat le ridică atent, ca pe niște artefacte. Le privește câteva secunde.
„Impresionant…”
Altul aprobă din cap.
Nimeni nu întreabă unde sunt morții. Nimeni nu e curios de ce nu se vede.
Și, dintr-o dată, războiul poate deveni suportabil.
Szathmári și-a dus imaginile exact unde conta: la Paris, la Londra, la Constantinopol. Le-a prezentat elitelor. Oameni care nu doar privesc lumea. O decid.
A primit medalii, distincții, recunoaștere oficială.
Și aici vine partea care nu ne place.
Pentru că, fără să-și propună asta, Szathmári a făcut ceva foarte actual: a controlat perspectiva.
Nu a denaturat.
Dar nici n-a arătat tot.
Foto via
Fotografiile lui sunt selective. Iar în momentul în care alegi ce arăți unei lumi care nu știe nimic despre război, nu mai ești doar martor.
Devii filtru.
Și aici apare întrebarea care începe să roadă: Szathmári a documentat războiul sau a livrat prima versiune „editată” a lui?
Frumusețea perspectivelor?
Nu-l putem bănui că a vrut să manipuleze. Doar că tehnologia, contextul și publicul nu permiteau altceva. A fost în poziția ingrată a oricărui pionier: a făcut ceva pentru care nu existau încă reguli.
Și totuși… dacă nu el?
Inevitabil, apare un nume: englezul Roger Fenton. Pentru mulți istorici, „primul fotograf de război din lume”.
Crimeea. Un an mai târziu.
Nu mai e haosul brut. E organizare.
Dintr-o trăsură coboară un bărbat. În spatele lui, echipament. Ordine.
Nu pare că a venit să descopere războiul. Pare că a venit să-l… prezinte.
Un soldat trece pe lângă el. Obosit, murdar, real.
Nu intră în cadru.
Fenton ajunge în Crimeea în 1855. După Szathmári.
Dar nu ajunge ca artist curios sau ca om care a „nimerit” pe front. Ajunge ca trimis oficial. Are o misiune clară: să arate războiul într-o formă acceptabilă pentru publicul britanic. Fără cadavre. Fără sânge. Fără disperare.
Fotografiile lui le arată britanicilor și lumii întregi un război care pare o „plimbare în parc”.
Foto via
Unul dintre cele mai cunoscute cadre ale lui - „Valea umbrei morții” - arată un drum acoperit de ghiulele. Fără oameni. Fără victime. Doar urmele războiului, fără război.
Și aici lucrurile devin interesante. La fel ca Szathmári, nici Fenton nu a denaturat. Dar a făcut ceva extrem de eficient: a eliminat tot ce nu putea fi arătat. Sigur, s-a confruntat cu aceleași limitări tehnologice ca Szathmári. Diferența e că a fost trimis oficial ca să fotodocumenteze războiul.
Și atunci, întrebările se schimbă din nou:
Cine a fost primul fotograf de război?
Cel care a ajuns primul pe front cu camera?
Sau cel care a transformat războiul într-o imagine „oficială”, digerabilă pentru public?
Pentru că, dacă suntem atenți la nuanțe, controversa Szathmári/Fenton nu e despre cine a fost primul. Ci care a înțeles mai bine pentru cine fotografiază.
Și, fără să vrei, ajungi la o concluzie incomodă: războiul nu e doar ce se întâmplă. E ce ajunge să fie văzut.
Înapoi la Szathmári
Ne întoarcem de unde am plecat. La omul cu „cutia” din mijlocul războiului. Și parcă îl privim altfel.
Nu mai e „primul fotograf de război din lume”. I-a rămas mică eticheta.
Pentru că Szathmári n-a fost „primul” într-un sens simplu. N-a fost primul pentru că a bifat o premieră. A fost primul pentru că a intrat pe un teritoriu unde nu exista nimic.
Nicio regulă. Nicio definiție. Nicio așteptare.
Nu citea în fiecare seară manualul „cum se face fotografie de război”. Pentru că fotografia de război nu exista.
A avut doar o cameră grea, un război care n-avea timp de prostiile lui și o idee halucinantă pentru vremea aia: că ceea ce vede merită păstrat.
Foto via
Și, fără să realizeze, a făcut ceva ce avea să devină normă: a tras realitatea în cadru. Cu limitele ei. Cu absențele ei. Cu tot ce se vede și tot ce nu se vede.
Nu a fost perfect. Nu avea cum. Dar a fost acolo înainte ca jocul să aibă reguli. Și poate asta contează mai mult decât să fii „primul”.
La finalul zilei, contează ce trebuie să fie arătat
Nu e atât de important cine a fost primul. Szathmári. Fenton. Alt nume. Pentru că, odată ce fotografia a intrat în joc, ceva s-a schimbat definitiv.
Nu mai contează ce se întâmplă. Contează ce trebuie să fie arătat.
Și poate că cea mai incomodă moștenire a lui Szathmári e că, din momentul în care a făcut prima fotografie, războiul n-a mai aparținut celor care îl trăiesc. A devenit proprietatea celor care îl privesc. Iar de acolo, războiul percepției a fost câștigat: nu vezi tot, nu știi tot, dar ai impresia că înțelegi.
Restul e doar încadrare.
Dacă ți-a plăcut, abonează-te la România secretă! Urmează și alte povești în care realitatea nu e chiar ce pare.
