De 1 iunie, faceți cunoștință cu Răzvănel
Un text despre copilul interior, frica de abandon, anxietate, iubire de sine și momentul în care înțelegi că nu e ceva „greșit” cu tine. E doar un copil rănit care vrea să fie văzut.
La mulți ani tuturor copiilor!
La mulți ani nouă, copii de toate vârstele!
Dacă reușim să ne păstrăm copii în suflet, să rămânem curioși, inocenți, să fim prezenți, plini de iubire și compasiune, eu zic că am înțeles ceva din viața asta.
Dacă tot e despre copii azi, vreau să vă fac cunoștință cu un băiat. E un tip care multă vreme a fost speriat, stăpânit de traume, de răni, de frică, de anxietate, de dezamăgiri. Dar a învățat să se accepte și să se iubească.
El e Răzvănel și e un nou fragment din cartea „A fi și a nu fi. În același timp.”, pe care vi-l dăruiesc de 1 iunie.
Răzvănel
Sper să nu te șochez, dar ai un copil în tine. Dacă ești femeie și ești gravidă în timp ce citești asta, felicitări! Să ai o sarcină ușoară!
Dar eu vorbesc aici despre copilul din tine care nu s-a maturizat emoțional. A rămas undeva la cinci ani (sau la cât a rămas al tău), speriat, timorat, rănit. Pentru că adulții din jurul lui au încercat să îi „traducă” viața din perspectiva lor.
Să fie „cuminte”.
Să nu fie gălăgios.
Să tacă.
Să nu deranjeze.
Și, dacă nu e cum vor ei, vine amenințarea: abandonul.
În copilăria mea, era celebră replica „dacă nu ești cuminte, te dau la țigani!”. Parenting level 1000.
Toate astea lasă urme.
Și, la maturitate, te trezești că reacționezi disproporționat în situații banale și te întrebi: „Ce naiba e cu mine?”
Nimic.
Ai doar un copil rănit în tine.
Eu îl am pe Răzvănel.
Răzvănel are niște reacții care nu au nicio legătură cu realitatea.
Un mesaj care întârzie câteva ore și Răzvănel crede că nu vrea nimeni să se joace cu el.
Un comentariu ușor critic și simte că trebuie să se apere cu toată ființa.
O schimbare banală de plan și reacționează ca și cum e sfârșitul lumii.
Și, inevitabil, apare întrebarea: „WTF e cu reacțiile astea?”
Pentru că nu eram eu. Sau, cel puțin, nu varianta pe care o credeam eu „adultă”.
Am devenit conștient de Răzvănel când m-am apucat de proiectul „hai să-l vindecăm pe Răzvan”. Dar privind acum înapoi, a fost acolo mereu.
În școală.
În liceu.
În facultate.
În relații.
În căsnicie.
Doar că nu-l vedeam. Deși el avea mânuțele pe volanul vieții mele.
Răzvănel nu e un concept care să te facă să spui „awww, ce drăguț!” E viu.
Răzvănel e băiețelul care vrea să fie văzut.
Atât.
De acolo pleacă tot.
Vrea să fie văzut, apoi validat, apoi ales. Și, cel mai important, să nu fie abandonat.
Dacă i-ai pune un microfon în față, ar spune așa:
„Nu sunt suficient. Trebuie să demonstrez lumii că SUNT!”
„Dacă nu fac asta, lumea n-o să mă mai placă.”
„O să fiu abandonat.”
„Trebuie să fac ORICE ca să fiu văzut!”
Dacă îl privesc cu puțină detașare, îmi dau seama câtă energie consumă un copil care își dorește să fie ales de o lume care nu știe că el există.
Răzvănel nu stă într-un colț. Joacă roluri. Uneori e copilul bun. Alteori e entertainerul. Alteori e cel care demonstrează. Alteori e salvatorul.
Se adaptează constant.
Doar ca să fie văzut.
Acum îl simt în corp când apare. O tensiune în piept, un gol în stomac și gata, știu că s-a trezit Răzvănel din somnic și are chef de joacă! Răzvănel nu e gând. E stare.
În relația cu mama, Răzvănel vrea să fie copilul bun. Să ajute, să repare, să salveze. Pentru că, dacă e suficient de bun, poate fi văzut.
În relația cu femeile... aici începe spectacolul!
Totul pornește de la o fărâmă de atenție. O replică, un mesaj, o deschidere.
Și gata, Răzvănel a pornit filmul. În scenariile lui, deja există o poveste, o conexiune, un viitor.
Și apoi începe așteptarea.
Mesajul.
Răspunsul.
Confirmarea.
Le așteaptă ca pe a doua venire a lui Iisus.
Și dacă răspunsul întârzie... Răzvănel se prăbușește, face bubu și începe să se smiorcăie. Pentru Răzvănel, mesajul e clar: „Nu sunt ales.”
Când am început să-l observ, am înțeles ceva care m-a liniștit mai mult decât orice tehnică.
Nu eram „defect”.
Nu eram „greșit”.
Eram doar un copil care reacționa. Și am început să-l văd. Nu să-l analizez, nu să-l corectez. Să-l văd. În timp real, când apare. Când vrea să pună mânuțele pe volan.
Nu-l mai las să conducă, dar nici nu-l dau jos din mașină.
Îi spun: „Te văd. E ok. Suntem în siguranță. Am eu grijă de noi acum.”
Și Răzvănel începe să se relaxeze și să înțeleagă. Iar eu nu mai trebuie să demonstrez nimic ca să exist. Pentru că adevărul e ăsta: Răzvănel nu e vinovat că e așa. A făcut tot ce a putut ca să aibă grijă de mine, cu ce a avut la dispoziție.
Și aici a intervenit revelația.
Răzvănel nu e mic. Doar a fost ținut mic.
Iar când n-am mai încercat să-l ascund, să-l corectez sau să-l fac „mai bun”, a început, încet, să crească. Pentru că, de fiecare dată când apare, îi ofer ceva după care tânjește: iubire.
Și apare întrebarea: dacă nu sunt Răzvănel... atunci cine sunt?
Răspunsul e enervant de simplu: SUNT.
Și nu mai e nimic de demonstrat.
