Români secreți. Sânziana Tarța: „Mă gândesc de multe ori la pasărea din colivie care nu zboară, deși ușa e deschisă. De multe ori, colivia e o iluzie”
O artistă din Cluj-Napoca vorbește despre libertate, identitate și coliviile invizibile în care trăim. Cum ne construim (și ne limităm) propriile vieți.
Ce e o „țară”?
Dex-ul zice: teritoriu, granițe, administrație.
Sună bine, dar nu asta e țara.
Țara sunt oamenii.
Tu. Eu. Ea. El. Noi.
O mână de oameni care s-au trezit, fără să fie întrebați, în același loc de pe hartă.
Și de acolo… Dumnezo cu mila. Kunis.
Avem tendința să vorbim despre „români” ca despre un concept. Dar, uneori, evităm să ne uităm la români ca la oameni. Pentru că oamenii vin la pachet cu povești. Și poveștile cer timp. Iar noi nu mai avem răbdare să ascultăm povești, dacă nu încap într-un clip de 30 de secunde. Pentru că ne-am obișnuit cu povești ambalate. Cu filtre care decantează realitatea și o fac „perfectă”. Cu hook-uri care țipă.
Și am ratat esențialul: viața nu se întâmplă în breaking news-uri. Se întâmplă în liniștea dintre ele.
Așa a apărut ideea asta. Să mă opresc. Să observ. Și să spun povești. Poveștile unor oameni reali. Nemachiați. Fără filtre. Fără roluri.
Pentru că România nu e un concept.
E un insectar de vieți și de povești.
Iar unele dintre ele nu mai au unde să se ascundă.
Români secreți.
Sânziana Tarța: „un puzzle care se tot recompune”
Pe Sânzi o știu din copilărie spre adolescență. Am fost la dans împreună. Da, am făcut dans sportiv de performanță. Deal with it.
A fost tot timpul artista. Rebela. Nonconformista. În gândire, în atitudine, în felul în care se îmbrăca. În felul în care se juca cu viața. Era tipa aia care părea că nu știe ce-s alea granițe la minte și se putea exprima cum voia mușchiul ei creativ.
Nu e întâmplător că Sânziana e azi actriță la Teatrul Național Cluj-Napoca. Dar e mai mult de atât.
„Pentru că nu îmi plac sertarele în care de multe ori ne înghesuim singuri, aș zice că Sânziana Tarța e un puzzle care se tot recompune. Cred că o să așez ultima piesă în ultima zi. Până atunci, nu știu sigur cum „arăt".
Mi-e greu să aleg un rol în care mă simt cel mai bine. Nici la teatru nu pot să aleg un singur rol care îmi place sau unul care îmi place cel mai mult. Mă lupt să-mi placă toate în egală măsură, pentru că eu le joc. E timp din timpul meu. Așadar: fiică, soră, mătușă, nepoată, iubită, prietenă, actriță, artist vizual, performer, cântăreață, dansatoare, om, femeie, angajată, profesoară. Toate mă învață și mă cresc.”
Pentru că stau de vorbă cu o actriță, sunt curios ce se întâmplă când rolurile dispar. Așa că o întreb cum ar arăta o lume fără roluri, fără măști?
Și nu-mi livrează o replică de scenă.
„Nu știu. Ar putea fi ideală sau un mare dezastru.”
Asta e problema cu libertatea: nu vine cu instrucțiuni de folosire. Nu vine cu promisiunea că o să-ți placă ce găsești dincolo de măști. Cât de TU îți dai voie să fii? Că e foarte simplu să zici „sunt liber!” Mai greuț e chiar să fii. E ca aia cu adevărul: cu toții ni-l dorim, până îl aflăm și nu ne place. Nu e adevărul care ne convine.
Insist să aflu cine e Sânziana dincolo de roluri. Și-mi răspunde atât de… uman.
„O ființă care caută un sens și o formă. Care lucrează mult pentru asta și care crede că mai are în continuare mult de lucru.”
Simplu, nu? Aproape banal. Dar dacă stai puțin cu răspunsul ăsta, te lovește. Pentru că nu mai e doar despre ea, ci despre noi toți. Cu toții suntem ființe care „caută un sens și o formă”. Doar că unii au curajul să spună asta cu voce tare. Iar alții se ascund după job-uri, relații, roluri, statut.
Ce e arta pentru o artistă
Pentru Sânziana, arta e mai mult decât o etichetă. E un proces. Un limbaj. E un mod de a încerca să ne înțelegem. Și de aia îmi răspunde atât de natural când o întreb cum traduce ea lumea.
„Încă învăț limba.”
Trăim vremuri în care toată lumea are o opinie despre orice. Iar dacă e vorba de România, suntem mereu deschiși la șlițul cu păreri. Nici arta nu scapă.
Unul vede o banană lipită cu scotch de un perete, zice „genial!” și dă milioane pe ea. Altul zice: „Ce țeapă!”
Unul aude un băiat rom care bate cu lingura într-o găleată și i se pare un super act artistic. Altul zice că e „subcultură”.
„De ce ne e atât de greu să acceptăm că arta nu e elitistă, ci universală?”, o întreb pe Sânziana.
„Pentru că ne place să catalogăm. Pentru că mintea noastră are nevoie de reguli, de limite, de ierarhii. Și arta ne provoacă fix acolo unde noi vrem să constrângem. Dar e normal să vedem lucrurile diferit. Și poate de aici apare și frumusețea.”
Îi dau dreptate. Frumusețea e în faptul că doi oameni pot să vadă același lucru și să-și creeze două lumi complet diferite în cap. Cum spuneam într-un text: trăim în 8,2 miliarde de lumi diferite.
Simfonia libertății
Dar pentru Sânziana, arta nu e doar o formă de expresie. E și întoarcere. Spre cine ai fost. Spre oamenii care te-au făcut om. Spre poveștile care așteaptă să fie spuse.
Noul ei solo performance, Simfonia libertății, nu e doar un spectacol. E un proces personal pus pe scenă.
Pentru că în postarea de pe facebook a scris că sursa de inspirație pentru acest performance au fost bunicii ei, am întrebat-o: „Cine va juca: Sânziana-nepoata-fiica sau Sânziana actrița? Suntem bunicii și părinții noștri sau suntem identități construite ca un puzzle?”
„Cred că suntem totul și nimic în egală măsură. Spectacolul este despre ei și despre mine. Frânturi de amintiri, discuții, fragmente din autobiografia bunicului și bucăți de text dintr-un caiet/jurnal găsit de mama în care am descoperit scrisul bunicii, tăceri, lucruri nespuse, întrebări nerostite. Am decis să fac acest performance ca să mai deznoad ațele poveștilor de familie, să încerc să dau spațiu, glas, să înțeleg, să accept.”
Unele povești nu se termină. Se transmit. Și, dacă ai curaj, le continui. Sau le desfaci. Iar Sânziana are acest curaj.
Libertarea, în cazul ăsta, nu e un slogan de pus pe tricou. E ceva mult mai personal. Și am întrebat-o ce înseamnă libertatea pentru ea.
„În primul rând, un mod de a gândi. De multe ori mă surprind că mă limitez singură. De acolo pornește totul.”
Deci nu sistemul. Nu societatea. Nu „ceilalți”. Noi suntem singurii care ne creăm închisori în minți.
Și ajungem, inevitabil, la întrebarea aia care apare pe la 3 noaptea, la o beție: suntem liberi sau doar ne place să credem asta?
Credem că avem libertatea de a alege, dar s-a demonstrat de prea multe ori, de-a lungul istoriei, că alegerile noastre au fost/pot fi manipulate foarte ușor. Ne considerăm liberi, dar suntem sclavii algoritmilor de pe internet. Urlăm „LIBERTATE!”, dar ne scăldăm în apele călduțe ale conformismului. Stat, corporații, job-uri, roluri. E libertatea o iluzie?
Și da, și nu. Mă gândesc de multe ori la pasărea din colivie care nu zboară, deși ușa e deschisă. Cred că contează felul în care ne raportăm noi la ce ni se întâmplă și unde alegem să ne poziționăm. În colivie sau în afara ei. Cred că de multe ori colivia e o iluzie.
Puteți asista la premiera solo performance-ului Sânzianei sâmbătă, 9 mai, de la ora 19:00, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, strada Constantin Daicoviciu, nr. 2, Cluj-Napoca. Bilete, aici.
