România (ne)educată, partea a doua. Am făcut școala obligatorie, dar iubire cu forța nu se poate
Descoperă rădăcinile abandonului școlar și ale analfabetismului funcțional din România. De la Cuza la Spiru Haret, o istorie a unei relații frânte cu școala.
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
Click mai jos pentur prima parte!
Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?
Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?
Cum am ajuns la coada testelor PISA?
Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?
Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?
Hai să vedem cum am început-o!
A fost o vreme când eram vizionari. Când eram înaintea unor state la care acum ne uităm aspirațional. Dar am fost vizionari doar pe hârtie și un dezastru în realitate.
În 1864, când Alexandru Ioan Cuza semna Legea Instrucțiunii Publice, România bifa o premieră pentru acea vreme: școala primară obligatorie și gratuită pentru toți copiii; neînscrierea sau neparticiparea copiilor la școală atrăgea amenzi pentru părinți.
Sună bine, nu? Pare începutul unei povești de succes.
Doar că realitatea românească avea alte planuri. La 35 de ani după această lege „revoluționară”, în 1899, România avea 78% analfabeți. La sat, procentul urca la 84%.
Adică, am avut legea. Am avut voința politică. Am avut discursurile.
N-am prea avut oameni în bănci.
Când am decis că vrem să fim stat, nu doar teritoriu
Secolul XIX. Începe prost și se termină ambițios.
Un băiat pe nume Tudor Vladimirescu zice „ok, ne-a ajuns cu fanarioții!” și face o revoluție care îi dă jos pe îmbuibați. E un moment zero în care ne întrebăm ce fel de țară vrem să fim?
Elitele au răspuns în cor: „Nu mai merge cu improvizația, cu mănăstiri izolate și școli pentru cine trebuie!” Foarte tari elitele astea ale noastre, că tot timpul au avut idealuri înalte și au reușit, cumva, s-o dea de gard.
La resetul de la 1821, elitele erau foarte puse pe treabă. Susțineau sus și tare că un stat modern are nevoie de funcționari, ingineri, profesori, medici. Traducere: aveau nevoie de oameni care știu să citească ordinele pe care le dau alții.
Educația devine, pentru prima dată, proiect de stat, nu anexă a bisericii sau hobby de boier luminat.
Prima revoluție adevărată: școala în limba română
Era o mică problemă cu școala românească, până în acest moment. Nu era în română. Se preda în greacă, slavonă, latină. Nimic greșit cu limbile astea, doar că nu prea ai ce să faci cu ele, dacă poporul nu le vorbea.
Și intră în scenă doi Gheorghe importanți:
Gheorghe Lazăr, la București.
Gheorghe Asachi, la Iași.
Între 1813 și 1821, ăștia doi sunt rebelii limbii. Zic: „E ok cu greaca, slavona și latina, dar noi vom preda în limba română și n-aveți ce să ne faceți. Mulțumim de înțelegere, xoxo!”
Pentru prima dată, școala nu mai vorbea deasupra poporului, ci către el. Asta e prima fisură serioasă în zidul dintre educație și societate.
Universități înainte de alfabetizare
Doar că, vedeți voi, în purul stil românesc, ne-am apucat să construim acoperișul, fără să avem fundația: am înființat universități într-o țară în care majoritatea oamenilor nu știau să citească. Great success!
Universitatea din Iași - 1860
Universitatea din București - 1864
Bine, cea mai veche universitate din țară e Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, succesoarea Colegiului Iezuit din Cluj, înființat în 1581. Dar ăsta e alt articol.
Ideea e că am creat facultăți de Drept, Litere, Științe, Medicină. Structură modernă, profesori buni. Atât doar că țara era majoritar rurală, săracă și analfabetă.
Pe scurt: universitățile pregăteau elite într-o țară care nu avea încă o masă educată.
Cuza ne trimite, obligatoriu, la școală
Legea instrucțiunii publice din 1864 este, fără exagerare, cea mai modernă lege educațională din România secolului XIX.
Ce prevedea:
școală primară de 4 ani, obligatorie și gratuită
amenzi pentru părinții care nu-și trimiteau copiii la școală
învățământ secundar diversificat, incluzând gimnazii și licee teoretice, școli reale (realiste), seminarii pedagogice, școli de arte frumoase, școli profesionale și școli secundare de fete
universități organizate pe facultăți
statul preia controlul educației
Suna foarte frumos pe hârtie. Doar că, pe teren, copilul era la plug.
Copilul român, un bun de exploatat
Degeaba dai tu lege cu școala obligatorie, într-o țară eminamente rurală. Copilul secolului XIX nu avea copilărie. Nu era văzut ca o ființă care trebuie să se dezvolte, să evolueze. Era doar un zilier pe pământul familiei.
Copilul = forță de muncă
Școala = mai puține mâini la câmp, mai multe cheltuieli, timp „pierdut”
Mentalitatea era simplă: „Ce-i trebuie carte? Plugul nu se citește!”
Statul dădea legi. Satul dădea la sapă.
Așa se explică paradoxul românesc: am avut obligativitate, dar n-am avut participare. Și așa se explică de ce în 1899, la 35 de ani de la legea lui Cuza, România încă avea 78% analfabeți, 84% în mediul rural.
Spiru Haret - omul care a coborât școala din birouri în sate
Până la Spiru Haret, statul român făcea educație din birou. Cu hărți, legi, regulamente și ștampile. Pe teren, învățătorul lipsea, școala era la jde kilometri, iar copilul era la câmp.
Și apare un tip care înțelege ceva esențial, revoluționar chiar și azi: nu poți educa o țară de la centru, dacă nu ajungi la sat.
Spiru Haret nu era politician de meserie. Era matematician, format la Paris, doctorat la Sorbona, om cu mintea structurată și cu nervii suficient de tari încât să se ia la trântă cu realitatea românească. A fost ministru al Instrucțiunii Publice de trei ori, între 1897 și 1910, și a făcut un lucru scandalos pentru epocă: a tratat educația ca pe o problemă de securitate națională.
Pe românește: dacă nu-i educi pe ăștia, statul crapă.
Școala trebuie să ajungă la copil, nu copilul la școală
Prima obsesie a lui Haret: distanța.
Pe lângă că era „legat de glie”, copilul de la sat evita școala nu pentru că era prost sau leneș, ci pentru că școala era departe, iar drumul costa timp și bani. Așa că Haret a făcut ceva șocant pentru elitele urbane: începe să construiască mii de școli rurale, chiar dacă erau sărăcăcioase. O sală, o tablă, o hartă, un steag, un învățător. Pentru o țară care n-a prea văzut cum arată interiorul unei clase, era Dumnezeu pe pământ.
Concret: pentru prima dată, școala ajunge efectiv în sat. Nu ca idee, ci ca clădire.
Învățătorul, noul apostol de la sat
A doua mare problemă: cine predă?
Haret înțelege că fără învățători bine pregătiți, școala e doar o clădire goală. Așa că dezvoltă școlile pedagogice, adică instituțiile care formau învățători, și încearcă să ridice statutul social al dascălului rural.
În viziunea lui, învățătorul nu era doar „ăla cu tabla”, ci educator, lider comunitar, mediator cultural, agent de modernizare. Un fel de influencer rural, fără Instagram, dar cu reach real.
Doar că realitatea era dură: în 1908–1909, în mediul rural existau 82 de elevi la un singur învățător. În orașe erau „doar” 56. Deci, da, reforma mergea, dar cu frâna de mână trasă de sărăcie.
Haret a înțeles ceva ce încă ne scapă: și adulții contează
Aici e punctul în care Spiru Haret devine periculos de actual. El își dă seama că degeaba educi copiii, dacă adulții din jurul lor rămân complet analfabeți. Așa că face ceva nemaivăzut: educație pentru adulți.
În anul școlar 1908–1909, erau deja implementate peste 1.400 de cursuri de alfabetizare pentru adulți, cu peste 56.000 de participanți.
În plus, Haret a mai creat biblioteci sătești, cercuri culturale, șezători educative, lecturi publice, lecții de igienă, agricultură, drepturi civile
Practic, Haret făcea educație comunitară cu 100 de ani înainte să-i zicem așa.
Școala nu doar pentru poeți, ci și pentru meseriași
Un alt tabu spart: ideea că școala e doar pentru „domni”.
Haret dezvoltă învățământul profesional și tehnic, prin legea din 1899. Școli de meserii. Arte și meserii. Tehnicieni. Oameni care să știe să facă lucruri concrete. Pentru prima dată, școala începe să fie legată de economie, nu doar de prestigiu social.
Și totuși… de ce n-a funcționat complet?
Pentru că realitatea românească e încăpățânată.
La recensământul din 1912:
40–50% dintre tinerii de 15-20 din mediul rural erau încă analfabeți
în urban, sub 20%
femeile erau mult mai dezavantajate decât bărbații
După 50 de ani de la legea lui Cuza, România încă avea un decalaj uriaș între sat și oraș. Nu pentru că n-au existat reforme, ci pentru că mentalitățile se schimbă mai greu decât legile.
Moștenirea care ne bântuie și azi
Spiru Haret a făcut ce a putut. A pus fundația reală a educației moderne. Dar fundația a fost turnată într-un sol ostil: sărăcie, neîncredere, muncă agricolă, suspiciune față de școală.
Și poate că de aici vine ceva ce încă ne urmărește: reflexul colectiv că școala e o obligație impusă de sus. Că nu e pentru „noi”. Că e ceva ce trebuie „dus”, nu dorit.
Un reflex născut din secolul XIX și transmis, ca o moștenire proastă, până azi.
Și poate că de-aia, când azi vorbim despre abandon școlar, analfabetism funcțional și elevi care „nu se regăsesc în sistem”, nu asistăm la o criză nouă. Ci la un ecou vechi. Un ecou care vine din sate unde școala a fost mereu ceva străin, impus, suspect. Din generații care au învățat că „te descurci și fără carte”. Dintr-un stat care a construit legi înainte să construiască încredere.
Spiru Haret a încercat să rupă cercul. A fost primul care a coborât școala în noroiul satului. Dar cercul nu s-a rupt complet. S-a fisurat. Iar prin fisura aia, peste un secol, încă se scurge aceeași întrebare moștenită:
„Școala e pentru noi… sau pentru alții?”
