România (ne)educată, partea a treia. Cum am învățat carte, și apoi am intrat iar în pauză

De ce s-a rupt legătura noastră cu școala? Din interbelic până la război, povestea educației românești între speranță și haos.

Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!

Mai jos, primele două părți.

Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?

Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?

Cum am ajuns la coada testelor PISA?

Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?

Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?

Hai să vedem cum am început-o!

A treia parte din seria România (ne)educată explorează perioada interbelică și anii ‘40, când educația românească încearcă să se modernizeze, dar este frânată de decalaje istorice, războaie și ideologii. Cum s-a construit, s-a reformat și apoi s-a întrerupt educația într-o Românie care voia să devină modernă.

A venit Primul Război Mondial. Și dacă până atunci n-am prea cochetat cu școala, în timpul războiului nici atât. Astfel, școala românească intră în concediu de război.

În anii războiului, avem așa: clădiri distruse, învățători plecați pe front, copii trimiși acasă, după ce abia prinseseră gustul școlii, resursele statului mutate urgent de la educație la supraviețuire. Mai ales în Moldova, unde războiul a făcut ravagii. Educația devenise un moft într-o țară care încerca literalmente să rămână în viață.

Apoi, vine 1918. Marea Unire. Tricolor, fotografii istorice, „de-acum începe România modernă”. Doar că România asta modernă se naște dintr-un haos administrativ de toată frumusețea. Pentru că România Mare nu înseamnă doar niște teritorii. Vine la pachet cu patru sisteme de învățământ complet diferite: Vechiul Regat, Transilvania, Bucovina, Basarabia.

Patru școli. Patru mentalități. Patru destine. Patru idei despre ce înseamnă „a învăța”. Și din tot acest ghiveci, trebuia să încropim un sistem educațional comun și cât de cât coerent. Succes!

Pe românește: în 1918, ne-am trezit cu o țară nouă și patru tipuri de elevi care nu învățaseră după aceleași reguli. Deci, dacă azi ne mirăm că educația nu e la fel peste tot, poate merită să știm că, acum un secol, porneam oficial cu patru Românii școlare într-una singură. Ca la gelul de duș, doar că pe educație.

Asta e povestea de aici încolo. Nu una romantică. Ci una despre decalaje, improvizație, intenții bune și un stat care a încercat să-și educe copiii în timp ce își inventa propriile instituții. Ce putea să iasă prost?

Patru Românii educaționale într-o singură bancă

După 1918, statul român se uită la hartă și spune: „Avem țară mare. Super!” Apoi, se uită la școală și îi cade creta din mână: „Cum naiba integrăm cele patru sisteme educaționale într-unul singur?” Liniște. Panică.

Pentru că nu era vorba doar de manuale diferite. Era vorba despre filozofii complet opuse despre ce era școala și pentru cine.

Transilvania și Bucovina stăteau mai bine pe alfabetizare, datorită sistemului riguros impus de austro-ungari. Școala era deja o instituție funcțională, cu rețele bine puse la punct, cu disciplină și cu un minim de infrastructură. Sigur, s-a predat mult timp în maghiară sau germană, dar măcar s-a predat ceva! Oamenii erau cât de cât obișnuiți cu ideea de educație organizată.

În Vechiul Regat și Basarabia, lucrurile erau… un pic mai balcanice.

În aceste zone, școala a fost, istoric, ceva intermitent. Ba era, ba nu era. A depins de domnitor, de bani, de chef și de noroc. Un fel de cazino educațional. Reforma lui Spiru Haret a pus bazele unui sistem modern, dar realitatea rurală era brutală: sărăcie, copii la câmp, învățători puțini, distanțe mari.

Ce ne rezultă nouă din această ciorbă educațională? O Românie cu viteze diferite.

Cifrele seci nu mint. Pun oglinda în față. La recensământul din 1930, stăteam așa:

• în fostele provincii austro-ungare, peste 60-70% dintre oamenii din multe județe știau carte

• în Vechiul Regat, mai ales în Moldova de est și sudul Munteniei, în multe zone rurale, alfabetizarea abia trecea de 30-40%

Și asta după 12 ani de Românie Mare.

Harta alfabetizării arăta ca o radiografie a trecutului imperial: unde a fost disciplină administrativă, se vedea. Unde a fost improvizație, se vedea și mai clar.

Diferențele astea n-au dispărut cum ștergi o tablă cu buretele. Au rămas în școli. În mentalități. În generații.

Și s-a luat o decizie: unificare după modelul Vechiului Regat, inspirat din sistemul francez și din reformele lui Spiru Haret. Modelele maghiare și austriece, mulțumim de colaborare, la revedere! Predarea în limba română devine regulă, iar școlile confesionale românești din Ardeal și Bucovina sunt integrate în rețeaua publică.

Pe hârtie, pare bombă. În realitate, era ca și cum ai încerca să îndeși în aceeași uniformă patru copii crescuți în familii complet diferite. Unii veneau din școli organizate. Alții veneau din sate unde școala era încă o idee exotică. Unii știau ce e catalogul. Alții abia știau ce e alfabetul.

România Mare era o combinație între un ideal frumos și un decalaj enorm. Practic, am început educația modernă cu o „românească”.

Și de aici începe adevărata poveste.

Interbelicul: momentul nostru de glorie educațională (cu asterisc)

Cu toate românismele, România interbelică chiar încearcă să facă școală pe bune. Nu perfect. Nu uniform. Dar e, probabil, cea mai coerentă perioadă de construcție educațională din istoria noastră modernă.

Învățământul primar rămâne gratuit și obligatoriu, prin Constituția din 1923 și legile care urmează. Statul investește în școli. Adică efectiv construiește clădiri, mai ales în mediul rural. Numărul copiilor înscriși crește constant, iar analfabetismul începe, în sfârșit, să scadă serios.

Dacă în 1918, aproximativ 60% din populație era analfabetă, la recensământul din 1930 procentul scade la 43%.

Nu e WOW! Dar e un salt uriaș pentru doar un deceniu. Asta înseamnă milioane de oameni care, pentru prima dată, pot citi o scrisoare, o afișare publică sau o rețetă. Micile victorii nu fac zgomot, dar schimbă lumea.

Influencerul acestei perioade se numește Constantin Angelescu. Nu-și făcea selfie-uri, construia școala românească. La propriu. A fost ministru al Educației în mai multe rânduri, supranumit pe bună dreptate „ministrul școlilor”. Continuă munca lui Spiru Haret: extinde rețeaua de școli rurale, investește în formarea învățătorilor și încearcă să lege educația de nevoile reale ale economiei.

Apar școli de ucenici. Școli agricole. Școli industriale. Chiar și o Școală de Aeronautică. Adică, statul începe, timid, să înțeleagă ceva radical: nu toți trebuie să ajungă artiști sau avocați. Unii trebuie să știe să construiască, să repare, să producă. Chestie pe care se pare că n-o mai înțelege azi.

În paralel, învățământul secundar e reorganizat. Liceele teoretice sunt „raționalizate”. Limbile clasice pierd teren. Intră mai multă matematică, mai multe științe, mai multe limbi moderne.

Până în 1940, România are, practic, două trasee educaționale:

• liceul teoretic, pentru elitele care merg spre universitate

• școlile profesionale și tehnice, pentru piața muncii

Sună modern. Sună european. Și chiar era. Doar că, din nou, realitatea românească bate planul.

Pentru că între sat și oraș se cască o prăpastie educațională.

Satul și orașul: două școli, două Românii

Ca în ziua de azi, planul arăta minunat pe hârtiile din birouri: toți copiii României interbelice făceau șapte ani de școală primară. Dar țara asta și-a făcut un branding din „România de pe hârtie versus România din realitate”. Pentru că, în realitate, un copil de la oraș și unul de la sat trăiau în două universuri educaționale complet diferite.

La oraș mai era cum era: clădiri decente, clase separate, profesori specializați, manuale, biblioteci. La sat, școala era ca ruda aia de la țară: o singură sală, un învățător pentru toate clasele și un curriculum „adaptat nevoilor locale”. Traducere: mai multă agricultură, mai puțină teorie. Clase simultane. Un singur om care preda, în aceeași încăpere, și la clasa I, și la clasa a IV-a. Copii de vârste diferite, cu niveluri diferite, ascultând aceeași voce obosită.

Iar când cei de la sat mai ajungeau pe la școlile de la oraș, erau umiliți: trebuiau să repete anul. Nu pentru că erau „proști”, ci pentru că nu fuseseră pregătiți la același nivel.

Și așa consemnăm un mare neadevăr al epocii. Ca să nu zic minciună. „Toți copiii fac școală”. Da, făceau. Dar nu aceeași școală.

Școala rurală abia reușea să asigure alfabetizarea de bază. Școala urbană producea viitorii medici, ingineri, funcționari și profesori. Sistemul genera elite într-o parte și supraviețuire minimă în cealaltă.

Practic, România interbelică construia mobilitate socială pentru oraș și stagnare pentru sat.

Și nu era o problemă de intenție. Era una de structură.

Pentru că satul românesc era încă prins într-o economie de subzistență. Copilul era forță de muncă. Școala concura direct cu plugul. Iar învățătorul concura cu nevoia de hrană.

Așa se perpetua cercul: sistem slab la sat → oportunități puține → sărăcie → copii retrași din școală → educație slabă. Un cerc vicios care nu s-a închis nici azi.

Și totuși, România interbelică a făcut progrese reale. Dar le-a făcut cu frâna de mână trasă de inegalitate.

Și exact când începea, timid, să se contureze o generație mai educată…

Anii ‘40: școala intră iar în carantină

… vine deceniul care apasă, din nou, butonul de reset. Că asta a fost istoria noastră: n-am avut mai multe momente de liniște legate, în care să apucăm și noi să ne dezvoltăm.

Anii ‘40 lovesc societatea, iar școala are cel mai mult de suferit.

În 1940, România intră într-o spirală de instabilitate care se simte imediat în educație. Dictatura legionară, apoi regimul antonescian, aduc cu ele ceva ce sistemul școlar nu mai văzuse la scară mare: epurări.

Profesorii și elevii evrei sunt eliminați din școli și universități, în baza legislației rasiale. Oameni care predau, învățau, cercetau, dispar peste noapte din sistem. Nu pentru că erau slabi profesional. Ci pentru că erau „nepotriviți”.

În paralel, avem parte de violență, care ajunge și la nivelul universitar. Legionarii asinează, în 1940, intelectuali de prim rang, precum Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Mesajul era clar: cultura și gândirea critică nu mai sunt priorități. Sunt riscuri.

Apoi, vine războiul. Pe bune. Școli închise. Clădiri transformate în spitale militare. Tineri mobilizați. Profesori plecați pe front. Generații întregi puse pe pauză.

România interbelică încercase să construiască un sistem educațional european. Al Doilea Război Mondial vine și îl ia la palme.

Iar în 1944, când trupele sovietice intră în țară, devine clar că nu urma o simplă reconstrucție. Urma o schimbare de paradigmă.

După 23 august 1944, modelul liberal interbelic, inspirat din tradiția franceză, începe să fie abandonat. În locul lui se pregătește, pas cu pas, un sistem de inspirație sovietică, integral controlat ideologic de stat.

Nu se întâmplă peste noapte. Dar direcția e deja stabilită. Școala nu mai e despre formarea individului. Devine despre formarea „omului nou”.

Curriculumul va fi rescris.

Valorile vor fi rescrise.

Profesorii vor fi triați.

Și educația, care abia învățase să respire liber, intră din nou sub perfuzie politică.