România post-realitate. Este Coloana Infinitului generată de Inteligența Artificială?

De la Lolita, artista AI, la Brâncuși, Eminescu și Voroneț: trăim într-o Românie post-realitate, unde nu mai contează ce e real, ci ce pare

În caz că doar acum ați ieșit dintr-o peșteră și nu știți ce mai face furori prin România, ea e Lolita.

De o lună, România e fascinată de această cântăreață, care bagă de jale pe beat-uri moderne, de-ți vine s-o iei acasă, să tragi o beție cu ea și să-i pansezi rănile emoționale.

Doar că n-ai cum s-o iei acasă, că Lolita n-a ieșit dintr-un uter, ci dintr-un soft.

Rețeta e perfectă: frumusețe naturală, voce divină, „le zice bine”, felicitări creatorului! A cucerit TikTok-ul, milioane de vizualizări, am înțeles că a ajuns și în topurile muzicale.

Problema nu e dacă e reală sau nu, ci că oamenii s-au bucurat că e exact ce voiau să fie. Au primit un ideal ambalat atât de frumos, încât nici nu mai contează dacă e vie sau nu: „Tu nu vezi ce frumoasă e? Ce frumos cântă? Ce versuri are?” Un ideal cu care mulți se identifică.

Deci, AI-ul nu minte. Noi vrem să fim mințiți frumos, până în punctul în care acceptăm irealul ca real.

De la post-adevăr la post-realitate

Se zice că trăim în epoca post-adevăr. Invadați de fake news, nu mai contează ce e adevărat, ci „adevărul” care ne convine nouă. Nu ne mai punem întrebări, nu mai investigăm, nu mai contestăm. Fiecare cu adevărul lui.

Extrapolând, epoca post-realitate înseamnă: fiecare cu realitatea lui, randată la calitate maximă. Ceea ce, ironic, are sens! Pentru că realmente fiecare trăiește într-o realitate proprie, generată de conștiință. Fiecare om de pe planetă „traduce” realitatea prin percepții, gânduri, emoții, trăiri, bagaj din trecut. 8 miliarde de oameni, 8 miliarde de realități. Peste asta, vine AI-ul și creează „realitatea perfectă”, la rezoluție 4K. Cum să nu-ți placă?

Și aici, ironia devine mai tăioasă.

Nu mai contează dacă ceva e real, e suficient să pară.

Dacă are milioane de vizualizări și e share-uit în draci, devine automat real.

Dacă are un chip frumos, o voce dumnezeiască și niște versuri care lovesc adânc, devine adevăr emoțional.

România și marea întrebare: „Ăsta e AI sau chiar am fost buni?”

„E AI sau real?” e întrebarea care a apărut cel mai des în 2025. Va fi și mai pregnantă în 2026, pe măsură ce creațiile AI vor deveni din ce în ce mai bune.

Așa că, am zis să mă joc cu niște simboluri naționale.

Coloana Infinitului. E AI sau Brâncuși? Prea perfectă. Prea modernă. Prea „ahead of its time”. Suspect.

Ateneul Român. Sigur n-a fost generat printr-un prompt gen: „neoclassical building, Eastern Europe, national pride, golden hour”?

Mănăstirile din Bucovina. Pigmenți care rezistă sute de ani. „Albastrul de Voroneț”, a cărui rețetă încă nu e clară. Pe bune? Clar AI!

Mihai Eminescu. Poezii care par scrise cu un model antrenat pe: romantism, filozofie, disperare metafizică, obsesie pentru absolut. „Vrei să zici că un om a scris asta la 20 și ceva de ani??? Sigur e generat!”

Nicolae Grigorescu. „Mă lași? Care cu boi? Am dat un tablou de-ale lui unui AI și a zis că e generat de AI!”

Într-o lume în care AI-ul poate crea orice, întrebarea-cheie va deveni: chiar am fost noi, oamenii, în stare să creăm lucruri mărețe?

Problema nu e AI-ul, ci realitatea pe care o evităm

Ce e în interior se reflectă în exterior. Suntem, fie că ne convine sau nu, generatorii propriei realități. Și responsabili de asta. Dacă interiorul e plin de tristețe, frică, furie, ură, neputință, invidie și resentimente, „lumea de afară” va arăta exact așa: ostilă, strâmbă, nedreaptă. Invers, dacă ești bine la interior, vei trăi într-o realitate pe măsură. Atât de simplu. Și atât de greu de acceptat.

Ei, dacă nu-ți place realitatea pe care ți-o creezi, decât să faci efortul s-o schimbi (că da, necesită efort, asumare și muncă interioară), e mult mai ușor să te abandonezi unei realități artificiale. Una în care totul e perfect.

Și asta nu a început cu AI-ul

A început cu rețelele de socializare. Cu vieți „mai bune” decât a ta. Cu corpuri „mai frumoase”. Cu succese „mai rapide”. Cu adevăruri mai comode. A început când am preferat feed-ul în locul vieții, avatarul în locul omului, imaginea în locul experienței. A început când ne-am creat în virtual un surogat pentru realitate.

AI-ul nu face decât să ducă totul la următorul nivel de „perfecțiune”

De la „uite ce viață frumoasă are ăla pe Instagram” la „uite ce artist minunat e Lolita, nici nu contează că nu există”.

De la „nu mai cred ce văd la televizor” la „nu mai contează dacă e real sau nu”.

Și așa vom ajunge, poate, la un moment dat, să ne întrebăm dacă Eminescu e AI, dacă Brâncuși e randat, dacă Voronețul e un prompt bun. Nu pentru că AI-ul e prea bun, ci pentru că noi nu mai avem nervi să fim reali.

Și poate că adevărata întrebare nu e dacă marile noastre creații sunt reale sau generate. Ci dacă noi mai suntem capabili să trăim într-o realitate care nu vine cu „enhance”, „retouch” și „perfect lighting”.

Restul e doar tehnologie.