Cât de verde e România? De la hidrocentrale istorice la parcuri solare abandonate

România a fost pionieră în energia regenerabilă, dar astăzi e blocată în haos birocratic. Descoperă povestea hidrocentralelor, eolienelor și a energiei pierdute.

Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!

România, pionier în energia regenerabilă? Da, dar mai demult...

România și energia verde au avut o relație mai ciudată decât un cuplu care se ceartă în vacanță, dar se pupă pe aeroport, la întoarcere. Am fost pionieri, apoi am abandonat, am furat, ne-am încurcat în birocrație, iar azi ne uităm la Germania și Danemarca de parcă sunt magicieni care scot curent din pălărie. Dar hai să vedem cum am trecut de la „primii” la „vai de capul nostru”.

Peleșul, prima centrală hidroelectrică de pe actualul teritoriu al României

Regele electricității românești nu e vreun mega-proiect futurist din 2025, ci... Castelul Peleș. Da, în 1884, Peleșul era iluminat electric, pe când restul României se mai împiedica de sfeșnice! Regele Carol I nu a avut chef să își facă drum prin castel pe bâjbâite, și să-și lovească degetul mic de la picior de colțul patului, așa că și-a comandat propria hidrocentrală. De aia e fain să fii rege, că poți să-ți comanzi tot felul de chestii, cum ar fi o hidrocentrală. A fost mică, dar eficientă: avea o putere instalată de 2X50 KW, dar folosită doar parțial. Cel mai important lucru la acest pionierat? A arătat că energia hidro e viitorul. Sau, cel puțin, viitorul din acel trecut.

Turbine de la Castelul Peleș, care acum pot fi vizitate în cadrul hidrocentralei muzeu Sinaia, via

România avea, practic, o lampă magică la munte, în timp ce alții din străinătate abia aprindeau primele becuri publice. Am fost înaintea vremurilor, dar ce credeți? Nu ne-am prins! Păi cum să ne prindem, dacă noi, de-a lungul istoriei, ne-am tot luat la întrecere cu vremurile și am cam pierdut de fiecare dată? Dacă spunem că e tipic românesc, devine redundant.

Sadu I – Prima hidrocentrală industrială a României

În 1896, lângă Sibiu, apărea prima hidrocentrală industrială din România, Sadu I. A fost făcută ca să alimenteze o fabrică și câteva sate. Așa a devenit Sadu prima localitate rurală electrificată din România! Deci noi, în 1896, aveam curent „la țară”, iar în 2025 avem sate fără curent, fără canalizare și buzi în fundul curții! Am involuat de-am rupt fâșu’!

Pe atunci, hidroenergia părea viitorul, iar România era în avangardă. Cu timpul, rețeaua s-a extins, iar oamenii au început să prindă gustul electricității. Dacă la Peleș a fost prima hidrocentrală „privată” din țară, Sadu a deschis calea spre exploatarea industrială: cea mai veche hidrocentrală din România care încă funcționează! (că cea de la Peleș nu mai e printre noi, fie-i KW-ații ușori…)

Pe scurt, în loc să fim doar niște ciobani cu oi și povești (deși Miorița ne definește), am fost și vizionari! Dar n-a ținut prea mult entuziasmul, pentru că…

Comunismul - Cum au transformat barajele România energetică?

După multă vreme în care ne-am făcut damblaua cu hidrocentrala de la Sadu, au venit comuniștii. Micuții au avut o revelație mistică: „Stai, bă, că apa poate produce curent!” Așa că, au zis: „Hai să facem și mai multe chestii din astea care scot curent din apă! Dar pe steroizi!” Așa a început una dintre cele mai mari campanii de infrastructură din istoria României. Nu era vorba doar despre curent electric – era o demonstrație de forță, o dovadă că regimul poate muta munții. La propriu.

Construcția barajului „Porțile de fier”, via

În anii ’50-’80, România a devenit un mare șantier hidroenergetic. Baraje gigantice, lacuri de acumulare care au înghițit sate întregi, oameni strămutați cu forța și tone de propagandă cu „muncitorul erou” care săpa și construia turbine. Dar ce să vezi? A funcționat! Până în prezent, aproximativ 30% din energia produsă în România provine din hidrocentrale, multe dintre ele construite în acea perioadă.

Proiectul-mamut? Porțile de Fier, cel mai mare complex hidroenergetic de pe Dunăre și unul dintre cele mai mari din Europa. Construit în colaborare cu Iugoslavia, proiectul a transformat radical zona și a pus România pe harta marilor producători de energie hidro. În paralel, s-au ridicat alte hidrocentrale mai mici, inclusiv pe râuri care abia se puteau numi râuri. Pe sistemul: „Ce e chestia asta care curge? O apă, tovarășe! Bun, să facem o hidrocentrală aici!”

Totul suna bine pe hârtie, dar comunismul avea un mare defect: centralizare extremă. Dacă un sistem era bun, era implementat forțat, fără plan B. Dacă mergea hidro, de ce să mai investim în altceva? Energie solară? „Mofturi capitaliste!” Eoliană? „Ce, să punem elice în câmp, să nu se vadă patria de ele?” Și uite așa, România a ajuns să depindă aproape obsesiv de hidrocentrale.

Barajul hidrocentralei Porțile de Fier I, via

Problema era că, dacă o hidrocentrală pica, pica toată zona cu ea. Și mai era un detaliu simpatic: barajele aveau nevoie de apă, iar în verile secetoase, când lacurile se goleau, producția scădea dramatic. Dar comuniștii nu erau genul care să-și pună astfel de probleme. Dacă ceva merge bine acum, merge bine pentru totdeauna, nu?

Cu toate astea, trebuie să recunoaștem: hidrocentralele comuniste încă ne țin becurile aprinse și azi. Nu că ar fi fost construite perfect, dar comparativ cu unele experimente post-’89, măcar încă stau în picioare!

Haosul post-’89 - De la privatizare la parcuri solare în buruieni

Dacă în comunism, măcar pe hârtie, exista un plan (chiar dacă era executat cu lopata și frica de partid), după Revoluție, România a avut parte de un altfel de revoluție energetică: una a haosului și jafului organizat.

Primul pas? Privatizarea dubioasă a unor active strategice. Al doilea? Abandonarea proiectelor începute. Al treilea? Birocrație stufoasă pentru orice inițiativă nouă. Apoi a venit și moda „energiei regenerabile subvenționate”, unde băieții deștepți s-au îmbogățit din certificate verzi, fără să producă mare lucru.

Măcar în ‘89, România avea un sistem energetic gândit pe termen lung, cu hidrocentrale, termocentrale și ceva proiecte de viitor. Dar, în loc să facem ce-au făcut polonezii sau cehii – adică să modernizăm ce avem – noi am zis „ba pe-a mă-tii, las’ că furăm și vedem noi după!”. Și ce-a urmat? Un haos energetic, în care fiecare a căutat să prindă ce se poate și să fugă cu prada.

Hidrocentralele vechi au rămas funcționale, dar cu investiții minime. În schimb, s-au tăiat păduri, s-au construit ilegal microhidrocentrale care mai mult au distrus râuri decât au produs curent, iar în zona eoliană și solară s-au făcut afaceri mai încâlcite decât un cablu când ai nevoie de el.

Alte hidrocentrale abandonate, echipamente vândute pe nimic, conducte „dispărute” mai ceva ca dosarele Revoluției. Termocentralele? Unele tăiate la fier vechi, altele lăsate să moară de moarte naturală, ca să le cumpere băieții deștepți pe nimic. De vânt și soare nu ne-a păsat până au venit investitorii străini să ne bată la ușă cu miliardele.

România și regenerabilele azi - O țară în bătaia vântului și cu ochii în soare

Și așa, pe la mijlocul anilor 2000, România a descoperit că are vânt. Da, știu, șoc și groază! Dintr-o țară care ar fi putut să fie lider în energie hidro, am descoperit vântul din macaroană! Noroc că nu se fură vântul, că dispărea și ăsta! Dar poți să știi???

Ce s-a întâmplat cu boom-ul eolian și solar?

Dar stați, că urmează plot twist-ul: după un boom fantastic în energia eoliană (2010-2013), când România a atras miliarde de euro în parcuri eoliene, statul român și-a adus aminte că există pentru a se autosabota. Sau pentru a se autofura. Așa că, a schimbat regulile, a tăiat subvențiile, a blocat noi investiții, că doar „prea bine nu e bine”. Investitorii au plecat, iar noi am rămas iar cu sistemul energetic în colț, fumând o țigară lângă o butelie și întrebându-ne ce dracu’ ni s-a întâmplat.

Între timp, Europa trage tare pe regenerabile, iar România încă nu știe exact dacă vrea sau nu vrea. E ca fata aia care nu vrea să pară curvă, așa că mai bine se împiedică și poate pică ceva. Avem potențial uriaș pe energie eoliană și solară. Gen, soare și vânt, chestii care sunt acolo, în natură, ni le-a dat Dumnezeu, trebuie doar să fim capabili să le exploatăm. Suntem? Aparent, încă nu. Că altfel ați auzi de România, campioană la energie regenerabilă! Când vă mai întrebați de ce e România cum e, gândiți-vă la asta: nu suntem în stare să exploatăm la potențial maxim soarele și vântul, și voi vreți să avem lucruri frumoase!

Azi, stăm cu un picior în trecut și unul în viitor, iar între ele e un gol imens, de 35 de ani. România putea fi un lider regional în energie regenerabilă, dar s-a mulțumit să fie un exemplu despre cum să te împuști singur în picior. Cu toate astea, avem noi o tradiție: când suntem aproape să ratăm trenul, sărim în ultimul moment pe scara ultimului vagon. Hai să vedem dacă și de data asta mai prindem ceva sau ne trezim iar că „merge și-așa”.

Oare învățăm ceva sau rămânem la „merge și-așa”?

Dacă România ar fi un student, ar fi genul care începe anul universitar cu 10 pe linie și termină cu restanțe. Am fost pionieri, am avut viziune, dar ne-am autosabotat constant. Am avut hidrocentrale când alții aprindeau lumânări, dar azi suntem printre ultimii care modernizează rețeaua.

Așa că, da, suntem „verzi”. Doar că nu de la energie regenerabilă, ci de la incompetență și lipsa viziunii.

Dacă vrem o Românie cu adevărat verde, nu doar pe hârtie, poate ar fi cazul să punem presiune pe cei care ar trebui să facă ceva! Sau măcar să ne asigurăm că noile proiecte de energie regenerabilă nu ajung să fie „muzee ale incompetenței” peste 10 ani.

Până atunci, spor la citit facturile la curent și la rugat să bată vântul… schimbării!

Poate fi România lider în energie verde? Distribuie acest articol și hai să punem presiune pe cei care pot schimba lucrurile!