Să intrăm în 2026 cu energia acestei femei: Smaranda Brăescu, regina cerului. A învățat România că libertatea se câștigă prin curaj, nu în genunchi

Smaranda Brăescu, prima parașutistă a României și recordmen mondial. Povestea unei femei șterse de comuniști, dar imposibil de îngenuncheat.

Sunt multe personaje istorice care ne pot servi drept model pentru România de azi. Le știm pe cele care au ajuns „virale”, dar există și unele care ne-au dat lecții „pe silent”. Despre una dintre aceste eroine din umbră e ultimul articol din 2025. Și, sper eu, energia cu care intrăm în 2026.

E povestea unei românce care a visat să zboare, într-o epocă în care femeile nu aveau voie să viseze. O femeie care s-a înălțat și ne-a arătat ce înseamnă libertatea. O româncă atât de liberă în suflet, încât comuniștii au încercat s-o șteargă din istorie.

Ea e Smaranda Brăescu.

Foto via

Cluj-Napoca. Cimitirul Central. O piatră de mormânt pe care scrie, în sfârșit, numele corect: Smaranda Brăescu. Aici odihnește o femeie care, acum aproape un secol, a sărit din cer și a atins pământul istoriei.

Prima femeie parașutist din România. Prima din Europa certificată pilot în SUA. Prima care a doborât recordul mondial de parașutism, în 1932, la Sacramento. A urcat 7.400 de metri spre glorie și a fost îngropată, ani de zile, de comuniști, sub un nume fals: Maria Popescu.

România a aplaudat-o, apoi a uitat-o.

Copila care a vrut cerul

Foto via

Se naște la 21 mai 1897, în satul Hănțești, județul Tecuci, într-o Românie care abia învăța să meargă pe bicicletă, nu să zboare. Smaranda are o soră și un frate geamăn, Paul Panait, care-i va fi tovarăș de vis și destin.

Face școala profesională la Vizurești, apoi Belle-Arte la București. Ar fi putut deveni pictoriță, dar se uita la cer și vedea tablouri mai frumoase.

În 1928, strânge 60.000 de lei din împrumuturi, merge la Berlin, își cumpără o parașută și ia cursuri de parașutism. O avere, la vremea aia. Și-a amanetat viața pentru visul ei. România nu știa ce e aia „femeie-parașutist”. Ea s-a aruncat în necunoscut.

Primul salt, începutul unei legende

Foto via

5 iulie 1928. Aerodromul Staaken din Berlin. Face primul salt de la 600 de metri și aterizează direct în istorie: prima femeie parașutist brevetată din România și a patra din lume, la acea vreme. Spune despre experiența primului salt că a fost „isprava reușită a unui copil poznaș”. Se întoarce în țară hotărâtă să-și scrie numele pe cer.

De la salt la simbol

Foto via

În România, Smaranda nu e primită cu covor roșu. Încă era o anonimă. Chiar recunoaște într-un interviu că e „singură și necunoscută”. Dar asta avea să se schimbe rapid.

Octombrie, 1928. Miting aerian pe Aerodromul Băneasa. Primul salt demonstrativ din România. Salt simultan, alături de două nume mari ale parașutismului: mentorul ei, Otto Heinecke, și americanul Leslie Irving. Evenimentul e intens mediatizat și așa află România că are o femeie „nebună”, care se aruncă în gol din avion.

Presa începe să scrie despre ea. Instituțiile o tolerează. Publicul o privește ca pe o ciudățenie curajoasă. România interbelică iubea eroii, dar încă nu știa ce să facă cu o eroină.

Dar Smaranda știa foarte bine ce are de făcut. Începe să sară demonstrativ în toată țara: București, Brașov, Galați, Iași. Fiecare salt e o negociere directă cu moartea. Iar, uneori, moartea îți spune: „Hei, sunt după colț!” În 1930, la Satu Mare, vântul îi joacă o farsă crudă. Aterizează violent și se accidentează grav: dublă fractură de picior și coaste rupte. Majoritatea oamenilor ar fi zis: „Ok, mi-a fost suficient, că poate mai vreau să rămân pe aici.”

Credeți că s-a oprit? Neeeh!

În 1931, urcă, din nou, într-un avion. De data asta nu mai e vorba de o demonstrație. Țintea un record. La 2 octombrie 1931, sare de la 6.000 de metri, fără mască de oxigen. Cade timp de 21 de minute și aterizează într-un lan din Bărăgan. Record național absolut, adică i-a luat și pe bărbați. Record feminin mondial, depășind vechiul record de 5.384 de metri. Regele Carol al II-lea o decorează cu „Crucea de aur a Ordinului Virtutea Aeronautică”, iar presa internațională o numește „Queen of the Heights”.

Recordul care a oprit lumea

Dar Smaranda nu vrea record feminin. Vrea record. Punct.

Ținta? 7.233 de metri, recordul mondial absolut, deținut de un american. Și ca să-l bată pe american, pleacă în America, cu vaporul. Înainte de plecare, declară presei:

„Viața mea nu înseamnă nimic dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării, dar vreau să o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare pentru că eu cred în steaua mea.”

Ajunge în State și se antrenează la San Francisco, cu sprijinul Departamentului Apărării american.

Și vine momentul ei.

Pe 19 mai 1932, la baza McClellan de lângă Sacramento, urcă la aproximativ 7.400 de metri. Adică mai sus decât ajunsese vreodată un om cu parașuta.

Sare.

Rămâne în aer peste 25 de minute.

Doar ea și cerul pe care îl iubea atât de mult.

O femeie dintr-un sat moldovenesc, pe cerul american, în cădere liberă spre legendă.

Când atinge pământul, recordul mondial absolut la parașutism e al ei. Omologat oficial de National Aeronautic Association din Washington. Record ce va rezista aproape 20 de ani. Este unul dintre cele mai importante recorduri interbelice, pentru că o femeie a demonstrat că cerul NU e limita, într-o perioadă în care femeile încă luptau pentru respect.

Faima care urmează e pe măsura realizării.

În Statele Unite, i se oferă contracte avantajoase. Le refuză și se întoarce acasă, loială promisiunii de a-și dărui viața țării sale.

La întoarcerea sa în Europa, a fost invitată la Roma de Papa Pius al XI-lea, care a dorit să o cunoască și să o binecuvânteze.

De asemenea, l-a întâlnit pe mareșalul italian Italo Balbo, ministrul aerului, care o considera o legendă vie a parașutismului mondial.

Aviatoare, nu doar parașutistă

Foto via

În 1932, își cumpără un avion Miles Hawk monoloc, pe care l-a botezat „Aurel Vlaicu”. În 1934, se întoarce în America pentru cursuri de pilotaj la școala Curtiss-Wright din New York. Devine prima femeie din Europa brevetată ca pilot în SUA.

Și își dă delirul și în aviație.

Pe 27 aprilie 1936, la manșa propriului avion, Smaranda traversează Munții Iugoslaviei, o zonă notorie pentru turbulențe violente și curenți imprevizibili. Nu era un zbor de agrement, ci un test de nervi, precizie și rezistență, într-o epocă în care aviația civilă era încă o loterie.

La 19 mai 1936, la exact patru ani după recordul mondial de parașutism, Smaranda bifează o nouă premieră mondială: zboară fără escală de la Roma la Tripoli, peste Marea Mediterană, singură, la bordul avionului ei „Aurel Vlaicu”.

1.100 de kilometri.
6 ore și 10 minute.
Fără copilot.
Fără loc de eroare.

Este prima persoană din lume care traversează Mediterana într-un avion de dimensiuni mici, performanță care uimește, din nou, lumea. După o aterizare forțată în apropiere de Tripoli, Smaranda nu se oprește. Își continuă traseul spre Atena, apoi revine în România, survolând Balcanii.

Ar fi fost suficient pentru o carieră întreagă. Pentru Smaranda, a fost doar încă o întâlnire cu iubirea ei, cerul.

A zburat pe cerul de deasupra frontului

Foto via

Vine Al Doilea Război Mondial. Și Smaranda spune, din nou, „Prezentă!” în fața istoriei. Deși trecuse de 40 de ani, într-o lume în care femeile erau deja considerate „expirate” pentru zbor, Smaranda se oferă voluntar.

Intră în Escadrila Albă, unitatea de avioane sanitare pilotate de femei, care evacuau răniții direct de pe front. Avioane vopsite în alb, cu cruci roșii pe ele. Avioane care NU aveau voie să fie bombardate. Doar că, în război, regulile sunt sugestii.

Zboară pe frontul de Răsărit, apoi, după 23 august 1944, și pe frontul de Vest. Scoate oameni dintre gloanțe, foc, noroi și moarte.

În 1943 e decorată cu Crucea „Regina Maria”, pentru devotament și curaj. Colegele o respectă ca pe o legendă vie. Era cea mai experimentată dintre ele. Și nu cere nimic. Niciodată.

Smaranda nu știa, însă, un lucru: va supraviețui războiului, dar pacea îi va aduce cea mai mare dezamăgire.

Eroina devine „dușman al poporului”

După război, România intră în alt tip de cădere liberă.

În 1946, comuniștii falsifică alegerile. Smaranda Brăescu nu tace. Semnează un memoriu de protest împotriva fraudei, alături de alte personalități. Un gest simplu. Moral, dar mortal.

Regimul o notează.

În 1948, e acuzată de „uneltire contra ordinii sociale” și asociată cu mișcări de rezistență anticomunistă. Este condamnată în lipsă la 2 ani de închisoare. Din eroină a cerului devine, peste noapte, dușman al poporului.

Securitatea o caută. Sovieticii o caută. I se oferă chiar „iertarea” dacă acceptă să antreneze parașutiști pentru Armata Roșie.

Refuză.

Și dispare.

Regina cerului se transformă în anonima Maria Popescu

Următorii ani sunt despre supraviețuire.

Își schimbă identitatea. Devine Maria Popescu. Se ascunde prin mănăstiri izolate, prin case de preoți, prin gospodării de la țară. Securitatea e pe urmele ei. Doarme cu frica în piept. Trăiește cu valiza pregătită. E ajutată de oameni care riscau totul pentru ea. Până se îmbolnăvește grav. Diagnostic nemilos: cancer mamar. E dusă în secret la Cluj-Napoca, la Clinica Universitară, sub protecția profesorului Iuliu Hațieganu, care își riscă cariera pentru a o salva. Nu reușește.

Pe 2 februarie 1948, Smaranda Brăescu moare, la 51 de ani. A sfidat moartea de atâtea ori, a atins cerul, dar a murit în tăcere, epuizată, ascunsă, vânată.

Este îngropată noaptea, în Cimitirul Central din Cluj, sub numele fals Maria Popescu.

Statul român nu știe că a murit. Securitatea o caută ani la rând. În 1965 încă există rapoarte care spun că „ar trăi în Franța”.

În toată perioada 1948-1960, regimul a interzis orice referire la numele Smaranda Brăescu. Fosta regină a cerului a fost ștearsă complet din cărțile de istorie și din conștiința publică, ca și cum n-ar fi existat vreodată.

Libertatea nu se negociază

După 1990, adevărul începe să iasă la suprafață. Mormântul e identificat, iar numele ei e repus pe piatră. Clujul îi acordă titlul de cetățean de onoare. Armata o recunoaște. Aviația o revendică. România, târziu, își amintește.

Dar Smaranda Brăescu nu a trăit pentru reabilitare post-mortem.

A trăit ca să ne lase o lecție. Despre verticalitate.

Într-o lume care te vrea în genunchi, Smaranda a ales să sară. Și ne-a arătat că libertatea nu se cere. Nu se negociază. Nu se așteaptă. Libertatea e o condiție intrinsecă ființei umane. Iar dacă îți este furată, trebuie recâștigată. Nu în genunchi, ci prin curaj.