Două cuvinte care ar putea schimba România
Într-o țară plină de experți, curajul de a spune „nu știu” poate fi începutul vindecării. Află de ce România are nevoie de sinceritate, nu de certitudini.
De Răzvan Dragoș
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
Într-o societate în care toți „știu” TOTUL, există două cuvinte eliberatoare
Ești pregătit/ă să le afli?
Chiar dacă nu ești, eu ți le zic.
Sunt dezarmant de simple.
Atât?
Da.
Sunt cel mai frumos cadou pe care ți-l poți face, într-o societate care pretinde că le știe pe toate.
Să găsești puterea să zici: „FRATE, NU ȘTIU!”
Crede-mă, nu se prăbușește Universul. Pământul se va roti în continuare, cum o face de miliarde de ani. Fauna și flora planetei vor exista nestingherite. Viața își va urma cursul.
Dar în tine se va produce o chestie miraculoasă: vei fi eliberat de povara atotcunoașterii, care ți-a fost pusă pe umeri de această lume. O lume în care, dacă nu știi TOTUL, ești „prost”.
Cum am ajuns să credem că știm totul?
Simplu: am fost dresați istoric să pozăm în atotștiutori. Într-o țară în care improvizația era uneori singura formă de supraviețuire (vezi Evul Mediu, apo epoca modernă), te descurcai doar dacă păreai sigur pe tine. În comunism, dacă spuneai „nu știu”, riscai să devii suspect sau chiar să fii pedepsit. După Revoluție, libertatea a venit fără manual de utilizare, dar cu o grămadă de microfoane imaginare. Și fiecare român a devenit moderatorul propriei emisiuni de opinii.
Neîncrederea în autoritate, moștenită de la domnii care te furau cu zâmbetul pe buze, de la Partidul care „avea grijă” de tine și de la liderii care te mințeau cu televizorul, a lăsat urme adânci: românul preferă azi să fie propriul său expert, chiar și când habar n-are ce spune. Așa am ajuns să confundăm ignoranța vocală cu inteligența și să aruncăm „nu știu”-ul la gunoiul rușinii naționale.
Și ne-am trezit cu pecialiști la toate colțurile de bloc. De la fotbal la medicină, de la educație la geopolitică, de la parenting la paleontologie. În România, dacă întrebi pe cineva ceva, ORICE, știe. Dacă nu știe, inventează. Dar să zică „Nu știu”? Hahaha! Păi cum să-și strice aura?
Ne creștem copiii cu rușinea necunoașterii: „Cum să nu știi, măi, mamă? E rușine! Să nu zici niciodată că nu știi, că te faci de râs!”. Părintele român preferă să răspundă prost, decât să zică sincer: „Nu știu, puiule, dar hai să aflăm împreună!” Profesorul român preferă să-ți bage o teorie prăfuită, decât să spună: „E o întrebare interesantă, n-am răspunsul acum, dar promit că investighez și revin.” Politicianul român preferă să mintă, decât să se recunoască depășit de situație. Antreprenorul român moare, dacă un angajat îi arată că știe mai multe decât el. Preferă să dea afară, decât să spună simplu: „NU ȘTIU!”
Și uite-așa am ajuns să trăim într-o societate care se sufocă în propria iluzie atotștiutoare. Nu căutăm adevărul. Căutăm confirmarea părerilor noastre. Ne e frică de gol. De necunoscut. De un simplu „nu știu”. Întrebare: cam cât de ușor poate fi manipulat un astfel de popor?
„Nu știu” e începutul înțelepciunii
„Nu știu” te deschide. Te face curios. Te pune pe drum. Îți reamintește că ești un om pe o planetă care plutește printr-un Univers în care habar n-avem nici măcar ce e gravitația. Știm doar ce face. Dar CE e ea, cu adevărat? Nu știm.
Și e OK.
Știi care-i ironia? Cu cât recunoști mai des că nu știi, cu atât vei învăța mai mult. Cu cât spui mai puțin „știu eu mai bine”, cu atât e mai probabil să înțelegi ceva cu adevărat.
Să spui „nu știu” în România de azi e un act de curaj. O formă de igienă mentală. Un semn că ești viu și dispus să înveți. E o revoluție mică, care începe în mintea ta și poate ajunge, cine știe, și în mintea altora.
Da, există riscul să fii luat peste picior - „hahaha, auzi la el, NU ȘTIE, BĂĂĂ, AHAHAHA” Există riscul să realizezi că nu mai vrei să stai în unele relații în care se știe TOTUL și să pierzi din conexiunile sociale. Există riscul să fii „prostul” într-o lume de „deștepți”. Mâncare pentru gând: fii tu neștiutorul pe care vrei să-l vezi în lume!
Așa că, data viitoare când cineva așteaptă de la tine o părere fermă despre ceva ce nu înțelegi… fă-ți un bine.
Zâmbește.
Respiră.
Și spune cu toată inima:
NU ȘTIU!
Indiferent în ce anturaj sau în ce context te afli. Dacă ești judecat pentru că ai curajul că recunoști că nu știi ceva, poate ești în anturajele și contextele greșite.
Libertate prin doar două cuvinte. Atât de simplu.
Nu trebuie să știi tot timpul ce să faci cu viața ta
Dacă nu știi mereu ce faci cu viața ta, dacă ai momente de confuzie, de incertitudine, de pauză existențială…
Ești bine.
Ești pe drumul cel bun.
Ești un om care îmbrățișează necunoscutul din care pot apărea miracole. Pe testate: habar n-ai ce miracole apar când te eliberezi din închisoarea minții, îmbrățișezi realitatea așa cum e și te abandonezi fluxului vieții.
Pentru că nimic bun nu poate ieși din mania controlului, din paranoia, din iluzii despre un viitor pe care nu-l poți controla sau din regretele pentru un trecut care, ghici ce?, A TRECUT! Cum îi spune și numele.
„Ce facem în viitor? NU ȘTIM, hai să vedem ce ne-a pregătit viața!”
Nu, nu zic să nu-ți faci planuri. Planurile sunt bune, atâta timp cât sunt realiste și n-ajung să te dezamăgească. Spun doar să nu devii obsedat de controlul unei existențe care nu e sub controlul tău. Poți spune, CU CERTITUDINE, ce ți se va întâmpla în următoarele 5 minute? BINGO. De unde aroganța că știi ce se va întâmpla peste o zi, o lună, un an, cinci, zece?
Mâncare pentru gând: doar cei care au fost suficient de sinceri să spună „nu știu” au ajuns, la un moment dat, să înțeleagă ceva cu adevărat.
Dacă Socrate a avut curajul să spună că nu știe nimic, și tu poți!
Într-o lume în care toți au un răspuns, fii tu omul cu o întrebare.
Într-o țară unde toți se bat cu pumnul în piept că știu, fii tu vocea care spune: „Nu știu multe despre asta, dar vreau să învăț.”
Pentru că România n-are nevoie de încă un atotștiutor care urlă. Are nevoie de oameni care ascultă. Care caută. Care admit că NU ȘTIU, dar sunt dispuși să afle.
Și poate, cine știe, din mai multe „nu știu”-uri rostite cu sinceritate, se va naște o Românie care nu se mai preface că le știe pe toate, ci chiar încearcă să înțeleagă câte ceva.
Pas cu pas. Om cu om. Perspectivă cu perspectivă.
Totul începe cu două cuvinte magice: NU ȘTIU!
Și de-acolo… totul devine posibil.
