Boss-ul statului
Cum a ajuns un termen juridic european să sune atât de românește.
Tot auzim „șeful statului” a făcut și a dres. Da’ ce-l face pe președintele țării șeful meu? Îmi dă salariu? Nu, i-l dau eu lui. Mă ia la întrebări că nu mi-am făcut treaba? Nu, îl iau pe el. Mă poate da afară? Nu, îl pot da eu pe el. Atunci de ce e atât de șef?
Bine, dacă ar fi să traducem expresia în româna de zi cu zi, corect ar fi boss-ul statului. Pe sistemul: „Nicușoare, ești bine boss?”
Îl și văd pe boss-ul statului într-un treling Adibas, cu o șapcă și-un lănțoi de haur la gât, la o conferință de presă: „Care-i schema, boșilor?” Măcar de ar fi atât de haios, dacă altele nu-i ies.
„Ai un foc, șefu’?”
„Șefu’, cât e kilu’ de roșii?”
„Mare boss de boss!”
„Bine, booos!”
„Ce-i sus, boss?”
Cuvântul boss a suferit în România una dintre cele mai blană - ca să rămânem în zonă - schimbări de meserie din istoria limbii. În engleză înseamnă patron, conducător. La noi a ajuns semn de punctuație. Îl poți folosi la începutul, la mijlocul sau la sfârșitul propoziției și funcționează ca o poartă legată cu sârmă.
În fine, să revenim la „șeful statului”, boșii mei.
Expresia asta sună atât de autentic, încât zici că a ieșit direct de pe banda fabricii de românism. Că e produsul obsesiei noastre naționale pentru șefi, șefuți, șefuleți și șefi de șefi.
Doar că nu e. Expresia nu e de la daci. Ba, mai mult, nici măcar Constituția României nu spune că președintele este șeful statului.
Și atunci apare întrebarea barosană: cum a ajuns un termen juridic european să sune atât de românește?
Șeful care nu apare în Constituție
Dacă îl cauți pe boss în Constituție, nu-l găsești. Constituția României NU spune că președintele e șeful statului. A spus-o în comunism, dar am renunțat la expresie, dacă tot am zis s-o încercăm pe asta cu democrația.
Articolul 80 spune: „Președintele României reprezintă statul român…”
Atât.
Nicio urmă de „șef”, șefuleț, boss, bossan, bossultan.
Și atunci de ce jurnaliști, politicieni, comentatori de șezători la TV și de canapea îl fac pe Nicușor șef? De unde a apărut expresia asta în viețile noastre?
Din Franța. Mai exact, din expresia chef de l’État, preluată apoi în limbajul juridic european.
Englezii spun head of state.
Italienii spun capo dello Stato.
Germanii au Staatsoberhaupt, un cuvânt atât de nemțesc, încât tre’ să mergi la dentist după ce-l spui.
Noi am tradus-o aproape mot-à-mot și așa s-a născut „șeful statului”.
N-are expresia, săraca, nicio vină. Doar că noi, românii, am auzit cuvântul „șef” și am înțeles cu totul altceva.
Pentru că, în România, „șeful” nu este doar o funcție.
Este o stare de spirit.
Românul n-are treabă cu instituția. Are treabă cu șeful.
Se blochează un dosar la Primărie. Întreabă cineva „s-a respectat procedura?” Nu. Prima întrebare e „cine-i șefu’?”
Ai o problemă la ANAF. Nu cauți regulamentul, ci suni pe cineva care te poate trimite la un șefuleț.
Te oprește poliția. Nu te interesează ce scrie în lege, ci dacă „putem rezolva cumva, boss.”
Românul are o relație de tovărășie cu autoritatea. Nu caută instituția, caută omul. Nu caută regula, caută excepția. Nu caută funcționarul, caută boss-ul.
Și cred că de aia expresia „șeful statului” sună atât de românesc.
Când francezul aude chef de l'État, înțelege perfect despre ce e vorba.
Când românul aude „șeful statului”, înțelege că există, undeva, boss-ul suprem. Final boss-ul administrației. Ăla care rezolvă totul cu o combinație. „Păi nu vă rezolv eu, bossulicilor?”
De aici și replica pe care fiecare român a auzit-o cel puțin o dată în viață: „Lasă, boss, că vorbesc cu șefu’ și se rezolvă.”
Și, de cele mai multe ori, chiar se rezolvă.
Șefu’ bate legea
Dacă stăm bine să ne gândim, adevărata instituție națională nu e Administrația Prezidențială, Parlamentul sau Guvernul.
E șefu’.
Noi, românii, nu prea credem în sisteme. Credem în oameni. Nimic rău în asta, până e. Pentru că nu spunem „am legea de partea mea”, ci „am om”. „Îmi caut dreptatea în lege” se transformă în „îl cunosc pe director.”
„Procedura spune că…”
„Ce procedură? Lasă, boss, că rezolvăm noi cumva!”
Concret și extrem de românesc: am pile.
Pila nu e nimic altceva decât opusul unei instituții sănătoase. O instituție dintr-o democrație sănătoasă îi tratează pe toți la fel. Pila îți dă puterea să crezi că tu nu ești ca toți amărăștenii. Asta pentru că, în România, șeful bate legea. Poate închide ochii, poate semna ceva de nesemnat, poate urgenta, poate „rezolva”. Pentru o sumă modică, se poate orice. Oameni suntem!
În România, verbul „a rezolva” este mod de viață.
Nu explică nimeni cum.
Important e că TOTUL se rezolvă.
Boss-ul statului
Problema nu e că îi spunem președintelui „șeful statului”, ci că îl tratăm ca pe un șef. În România, șeful rezolvă, găsește o soluție, dă un telefon, vorbește cu alt șef. Șeful SE DESCURCĂ.
Iar noi proiectăm așteptările astea asupra președintelui.
Ajunge unu’ la Controceni și începem:
„De ce nu repară economia?”
„De ce nu face autostrăzi?”
„De ce nu scade prețurile?”
„De ce nu bagă corupții la pușcărie?”
„De ce nu revolvă naibii țara asta?”
De parcă președintele ar fi boss-ul unui SRL cu 19 milioane de angajați.
Și aici cred că expresia „șeful statului” ne joacă o festă. Ne face să uităm că, într-o democrație, președintele nu e șeful cetățenilor, directorul țării sau patronul statului.
Este un om pe care l-am ales ca să ne dezamăgească.
Știu că doare, mai ales că Nicușor a reușit performanța să ne dezamăgească în doar un an, dar asta e realitatea.
De aia fiecare începe ca salvator și sfârșește lamentabil. Nu, nu sunt toți la fel. NOI îi angajăm, în mintea noastră, pe o fișă a postului pe care n-au avut-o niciodată.
Pentru noi, nu e atât de important cine ajunge șeful statului.
Noi încă avem impresia că-i putem spune: „Rezolvă-ne și pe noi, boss, trăiască famelia ta!”
