Un sat din România riscă să fie invadat de morți. La propriu.
Un cimitir vechi de aproape 200 de ani din Lopătari, Buzău, riscă să alunece peste casele oamenilor. România produce, uneori, povești atât de absurde, încât nici morții nu mai stau liniștiți
Lopătari, județul Buzău.
O dimineață banală, cu liniștea tipică de sat. Se mai aude o motocoasă, niște găini, un porc și o bârfă. Genul ăla de zi în care România rurală pare un loc din reclame cu pâine coaptă în tihnă și bătrâni care zâmbesc, de pe prispă, în lumina soarelui.
Maria își bea cafeaua în curte. 73 de ani. Femeie zdravănă, care a supraviețuit comunismului, tranziției, pensiei mici, politicienilor și guvernelor care au promis că „va fi mai bine”. S-ar putea să supraviețuiască chiar și TikTok-ului.
Se uită absentă spre deal, unde e vechiul cimitir. De aproape 200 de ani, morții din Lopătari locuiesc în garsonierele de acolo.
Se mai uită o dată. Se freacă la ochi și se uită mai bine. Își pune ochelarii. Nu-i vine a crede ochilor.
„Ioane…”
Ion, din șopron:
„Ce-i, femeie?”
„Cred că vine tata…”
Ion dă ochii peste cap, cu experiența unui om căsătorit de 40 de ani.
„Ai bolunzit, femeie?”
„Nu, mă Ioane, uită-te și tu la deal…”
Ion se uită și el. Stăteau amândoi în curte, într-o nouă zi lăsată de Dumnezo, și se uitau la un deal. Dar mai ales la cimitir, care parcă era mai aproape decât l-au lăsat ieri. Suspect de aproape. Genul ăla de aproape care te face să te întrebi dacă cineva a „îmbunătățit” cafeaua.
Dar nu e halucinație. E doar România, de unde și morții o iau din loc.
Știrea seacă sună așa: „În comuna Lopătari, un cimitir de aproape 200 de ani riscă să se prăbușească, din cauza ploilor, să o ia la vale și să ajungă în gospodăriile oamenilor. Zidul de susținere cedează.”
Morții riscă să vină în sat. La propriu.
Și dacă există ceva ce definește România, e faptul că orice tragedie poate deveni absurdă în maxim trei propoziții.
Primarul comunei zice că există soluția tehnică.
Știe exact ce trebuie făcut.
Nu există bani.
1,5 milioane de lei.
Atât costă să împiedici o invazie administrativă a morților.
Sincer, îi înțeleg și pe morții ăia: stai liniștit aproape două secole pe un deal, plouă un pic mai mult, iar administrația îți zice: „Ne pare rău, n-avem bani să-ți renovăm garsoniera.”
Normal că te cari.
Maria și Ion continuă să privească cimitirul care, inexplicabil, era și mai aproape. Tăcere. Pare o scenă decupată dintr-un film mut, pentru că fix asta e. N-ai ce să zici la așa ceva. Iluzie optică sau cafea îmbunătățită, era clar: crucile veneau spre ei.
La un moment dat, Maria rupe tăcerea, ca un titlu prost de tabloid:
„Știi ce mă sperie cel mai tare, Ioane?”
„Ce?”
„Că dacă vine tata, vine și mă-ta cu el…”
Ion se uită lung spre deal.
Pentru prima dată în 40 de ani de căsnicie, speră sincer că femeia exagerează.
Știrea e aici.