Vor încerca să te îngenuncheze

„Nu se poate”, „ce-o să zică lumea?”, „în România n-ai cum”. Povestea din spatele vocilor care încearcă să te facă să renunți înainte să începi.

Îți vor spune că nu ești suficient de bun/ă.

Că sunt alții mai buni.

Că visurile au termen de expirare.

Că nu ești suficient/ă.

Că nu te-ai născut în țara care trebuie.

Că în România nu reușești doar prin talent și muncă, ci trebuie să ai conexiunile care să deschidă uși.

Că nu poți fără o șpagă.

Că nu reușești fără să treci prin niște paturi.

Că nu există public/piață pentru ce faci tu.

Că ești prea tânăr/tânără.

Prea bătrân/bătrână.

Prea ciudat/ciudată.

Prea rebel/rebelă.

Că ești prea de tot.

Că ești prea mult.

Că fără „spate” nu rezolvi nimic.

Că trebuie să fii cuminte și să te încadrezi în tipare.

Să faci „cum se face”.

Că „nu se face așa ceva”.

Că „cine te crezi?”

Că e inutil să încerci.

Că te faci de râs.

Că ar trebui să fii mai realist/ă.

Că lumea nu are nevoie de încă unul/una ca tine.

Că trebuie să te maturizezi.

Că pasiunea nu plătește facturi.

Că „e bine și unde ești acum”.

Că ce-o să zică lumea?

Este foarte important să nu-i asculți. Pentru că nu vorbesc despre tine, ci despre ei.

Despre fricile lor.

Despre limitele lor.

Despre viețile la care au renunțat.

Despre visurile pe care le-au abandonat și pe care încearcă acum să le îngroape și în alții, ca să nu se simtă singuri în renunțare.

„Au fost persoane care mi-au spus: e imposibil ceea ce vrei tu să faci, fiindcă în România rockul nu funcționează, în România cu rockul mori de foame. Și acum a venit momentul în care am zis: uite, frate, în România s-a putut.” - Alexandra Căpitănescu

Foto via

Uneori, cel mai periculos lucru pe care îl poți face într-o lume de oameni resemnați e să încerci.

Și să reușești.