Bistrița, luni dimineață.
Apăsăm REWIND.
Un copil rănit se ridică de pe jos. Profesoara se întoarce în clasă. Elevii care au sărit să-i ajute se retrag la locurile lor. Cuțitul din mâna băiatului de 13 ani intră înapoi în buzunar. Cagula dispare. Mănușile dispar. Casca dispare. Băiatul traversează holul cu spatele, intră în baie și începe să se dezechipeze.
Mai dăm puțin înapoi.
Mesajele de pe pereți dispar. Postările de pe internet se șterg una câte una. Simbolurile extremiste se evaporă. Clipurile pe care le consumase sunt împinse înapoi prin algoritm.
Opt luni de pregătire se comprimă în șapte, șase, cinci, patru, trei, doi…
Mai înapoi.
Ajungem la un copil de 12 ani.
STOP.
Acum știm ce căutăm. Din punctul ăsta, totul pare evident.
Cum de n-a văzut nimeni? Cum de nu și-a dat seama familia? Școala? Profesorii? Colegii? Psihologii? Instituțiile? Platformele?
Cum de nu ne-am dat seama NOI?
Cel mai simplu e să vezi traseul după ce știi unde duce. Ai punctul final și începi să tragi linii înapoi până când toate se leagă frumos într-o poveste: „Uite! Ăsta era semnul! Și aici! Și aici! Cum de nu și-a dat nimeni seama???”
Doar că viața nu are, din păcate, un buton de REWIND. Luni dimineață, nimeni nu avea montajul pe care îl avem noi acum. Nu exista o voce gravă de documentar, cu muzică dramatică pe fundal: „În lunile următoare, comportamentul adolescentului urma să capete o semnificație mult mai întunecată.”
Existau niște lucruri care, separat, puteau însemna multe. Sau nimic. Un copil retras, niște postări, niște simboluri, niște obsesii, niște glume, niște semnale. Un zgomot firav într-o lume dată la maxim. După atac, însă, zgomotul devine mesaj. Și toată România devine expertă în ceea ce trebuia observat înainte.
Suntem campioni pe sate la asta: vedem semnele unei tragedii cu o claritate uluitoare.
După tragedie.
Înainte să fie agresor, a fost copil
Băiatul are 13 ani. A venit la școală cu un cuțit. S-a pregătit, și-a ascuns fața, a atacat o profesoară și colegi. Faptele sunt grave și nu trebuie cosmetizate doar pentru că autorul lor este minor.
Dar există o tentație foarte convenabilă după astfel de cazuri: să luăm copilul, să lipim peste el eticheta MONSTRU și să respirăm ușurați. Gata, problema era el. Noi suntem bine. Școala e bine, familia e bine, internetul e bine, societatea e bine. A apărut doar un copil defect, un glitch în sistem. Un coș pe care îl stoarcem și revenim la ale noastre.
Doar că oamenii nu ies defecți din fabrică.
Un copil de 13 ani care ajunge să-și construiască luni întregi o lume în jurul urii, să consume conținut extremist, să-și imagineze un atac și, într-o dimineață, să-l pună în practică este și sfârșitul unei povești. Până luni, băiatul ăsta a fost copilul cuiva, elevul unor profesori, colegul unor copii, utilizatorul unor platforme.
A fost parte dintr-un sistem care îl vedea zilnic în fragmente.
Un profesor vedea o oră. Un coleg vedea pauzele. Un bunic (că e crescut de bunici, și ăsta e un layer important) îl vedea acasă. Platforma vedea ce urmărea, iar algoritmul stabilea ce-l ținea lipit de ecran. Instituțiile vedeau câte ceva.
Ce nu vedea nimeni?
COPILUL ÎNTREG.
Și asta e cel mai greu de acceptat: nu trebuie să existe neapărat un adult care „a știut și n-a făcut nimic”. Pot exista zece oameni care au văzut câte 10% și nimeni care să adune procentele.
După atac, noi le adunăm instant: postările, simbolurile, comportamentul, mesajele. Punem cap la cap opt luni și obținem 100%. Bravo, România, ești foarte bună la tras concluzii după ce rahatul a ajuns în ventilator!
Iar aici mi se pare că greșim dacă vorbim doar despre „copilul agresor”. Da, este agresorul. Dar, înainte să devină pericol pentru ceilalți, a fost un copil în care s-a întâmplat ceva suficient de grav încât ura să înceapă să-i ofere sens. Nu-l absolvă de ce a făcut, dar nici nu ne absolvă pe noi de întrebarea: cum ajunge un copil de 13 ani până acolo fără ca sistemul din jurul lui să reușească să-l oprească înainte să scoată cuțitul?
Sistemul era acolo. Pe hârtie.
Și aici povestea capătă acel parfum inconfundabil de Românie în care, dacă sapi suficient, descoperi că instituția responsabilă să prevină problema avea deja un program pentru prevenirea problemei.
Școala din Bistrița făcuse parte din Previsio, programul SRI pentru prevenirea radicalizării și extremismului violent. Consilieri și cadre din școli fuseseră instruiți să recunoască semnale de radicalizare. Deci, tehnic, sistemul exista. Cu program, cursuri, prezentări și niște PowerPoint-uri foarte frumoase. Ce n-am avut a fost capacitatea de a transforma toate astea într-o alarmă suficient de puternică înainte de luni dimineață.
Asta nu înseamnă că programul „a eșuat”. Ar fi exact genul de concluzie leneșă pe care încerc s-o evit în articolul ăsta. Nu știm dacă informațiile pe care le avem acum erau disponibile atunci, cui, în ce formă și cât de ușor puteau fi puse cap la cap. Dar există un detaliu important. Din documentele analizate de Snoop reiese că programul punea accent puternic pe radicalizarea jihadistă, Al-Qaeda, ISIS, terorismul islamist, extremismul legionar și neonazist fiind tratate mai superficial.
Cu alte cuvinte, sistemul se antrenase să recunoască un anumit tip de pericol, iar între timp internetul a schimbat costumul.
Radicalizarea unui copil de 13 ani nu se întâmplă neapărat cum își imaginează adulții. Se întâmplă prin meme-uri, printr-un clip de 30 de secunde, printr-un simbol pe care adulții nu-l recunosc, printr-o glumă „edgy”. Se întâmplă printr-un algoritm care observă că puștiul mai stă trei secunde la un anumit tip de conținut și îi mai servește unul. Și încă unul. Și încă unul. Până când gluma devine limbaj. Limbajul devine identitate. Iar identitatea începe să caute un dușman.
Statul lucrează cu manuale și PowerPoint. Internetul lucrează cu update-uri. Ghiciți care se mișcă mai repede. Poți să pregătești profesorii pentru radicalizare și, totuși, să ratezi forma în care radicalizarea ajunge efectiv la copilul din ultima bancă.
Și asta e una dintre marile probleme ale României (ne)educate: suntem foarte buni la a construi sisteme. Mai puțin la a ne asigura că ele și funcționează acolo unde contează.
În viața reală.
Înainte să apăsăm REWIND.
Nu trebuia să ghicim atacul
Nu aveam cum. Nu putem cere unui bunic sau unui profesor să se uite la un copil de 12 ani și să spună: „Ăsta va veni peste opt luni cu un cuțit la școală.”
Asta deja e Minority Report.
Și tocmai aici ne păcălește REWIND-ul de la început. Acum, când știm finalul, fiecare piesă pare un indiciu. Înainte de final, aceeași piesă putea însemna zece lucruri diferite.
Un copil retras nu e automat un copil periculos. Un adolescent care postează tâmpenii pe internet nu pregătește automat un atac. Nici măcar fascinația pentru simboluri extremiste nu ne spune singură ce va face omul respectiv mâine.
Prevenția nu înseamnă să prezici viitorul, ci să construiești suficiente puncte de contact încât, atunci când un copil începe să alunece, să existe o șansă ca cineva să observe. Și, mai ales, să existe unde să ducă observația.
Pentru că poți vedea ceva și să nu știi ce să faci cu ce ai văzut. Poți spune unui profesor, profesorul poate spune consilierului, consilierul poate spune familiei, iar familia poate spune că „e doar o fază”. Paradoxal e că fiecare verigă poate avea, separat, dreptate. Până nu mai are.
Aici cred că e distincția esențială: nu trebuia să știm că va exista un atac, ci să avem un sistem în care un copil care se pierde să aibă mai multe șanse să fie prins înainte să ajungă acolo.
Apăsăm PLAY
Acum putem reconstrui tot. Putem afla ce a postat, ce a urmărit, ce simboluri folosea, cine a observat ceva și cine n-a observat nimic. Putem face anchete, rapoarte, comisii, proceduri noi și, inevitabil, încă niște PowerPoint-uri. Unele chiar vor fi utile. Dar niciunul nu mai schimbă ziua de luni.
Și aici se vede cel mai bine România (ne)educată: sistemul nostru devine extrem de atent la copil în momentul în care copilul devine caz. Până atunci, e elev. După, e dosar.
Dintr-odată îl vedem întreg. Îi reconstruim familia, internetul, obsesiile, comportamentul, lunile din urmă. Mobilizăm instituții, specialiști, jurnaliști și o țară întreagă ca să înțelegem cine era.
Doar că acum e târziu. Trebuia să avem mai multe șanse să vedem copilul înainte să vedem cazul.
Pentru că putem apăsa REWIND de câte ori vrem.
Viața funcționează doar pe PLAY.
