România (ne)educată VII: 36 de ani de reforme și aceeași întrebare: cine răspunde?
Cum a ajuns România la abandon școlar record, analfabetism funcțional și rezultate PISA alarmante după 36 de ani de reforme educaționale.
România secretă a devenit mai mult decât un simplu newsletter. E un fel de revistă. O publicație care unește trecutul cu prezentul, prin texte bine documentate, scrise cu nerv, umor, ironie și sarcasm, într-un stil anti-manual de istorie. Îmi place să cred că e ca și cum ar sta niște prieteni la un pahar, la o „bârfă” istorică sau de actualitate.
Am pornit de la a scrie altfel despre istorie și am ajuns la un produs editorial premium, în care găsești materiale în mai multe stiluri, pe tematici diverse. Un fel de ghiveci socio-cultural-istoric. Sau un ceaun. Sau un grătar cu de toate, că tot a venit vremea. Stăm în jurul grătarului, mai zicem o poveste, o glumă, mai bem o bere, mai râdem, ne mai plângem de țara asta, ne revenim, mai comentăm că nu așa se face grătarul. Cum ne șade bine.
În același loc găsești chestii din categoria „n-are cum, nu există așa ceva!”, cum ar fi blocul cu un singur balcon. Analize precum cea despre cimitirele industriei românești. Povești incredibile, ca cea a fetei din dulap. Materiale de psihologie socială. Poveștile unor oameni care au trecut lumea prin filtrele lor și au văzut-o altfel. Oameni care au îndrăznit să viseze. Români care au fost primii la recorduri. Subiecte de pus în colecția sufletului. Seriale precum cele despre corupție sau despre marile familii nobiliare transilvănene. Satiră, fie că e vorba de misoginism, grătare, cutii de pantofi sau morți care invadează un sat. Portretele unor români secreți. Texte de suflet. Texte despre noi. Texte apocaliptice. Primești, în exclusivitate, fragmente din cartea pe care o scriu - „A fi și a nu fi. În același timp”. Abonații plătitori au seriale dedicate plus conținut exclusiv.
Am construit un loc în care „ne” râdem de noi, cu noi. Dar ne și uităm în oglindă. Și, de multe ori, nu ne place ce vedem. Dar de aia sunt faine oglinzile, că n-ai cum să le păcălești. Și de aia e bine să intri, din când în când, într-o cameră cu oglinzi. Cum e România secretă.
România (ne)educată la final
Încheiem serialul despre relația toxică dintre România și educație. Cu nume. Date. Cifre. Realități. Pentru că haosul ultimilor 36 de ani se datorează politicienilor care au fost, vremelnic, în fruntea ministerului. Peste TREIZECI. În 36 de ani. În curând, va fi înscăunat altul. Am vrut să analizăm cum ne-am început relația cu educația și unde suntem. Nefericită alegere. Pentru că, pe măsură ce te documentezi și scrii, frustrarea devine tot mai mare.
Să vedem episoadele de până acum.
Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?
Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?
Cum am ajuns la coada testelor PISA?
Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?
Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?
Educație, numele tău e Reformă
București, 2026
Într-o sală de conferințe, un nou ministru al Educației își începe mandatul.
Jurnaliști. Camere. Microfoane.
Murmur în sală.
Audiența știe ce va urma. E același film care rulează de 36 de ani în cinematograful România.
Ministrul își începe discursul: „Bună ziua, bine v-am găsit! Înainte de toate, vreau să vă spun că educația este o prioritate națională!”
Niște aplauze obosite.
Și aici se rupe filmul.
Și reforma începe din nou. Sau continuă. Depinde cum privești lucrurile. Pentru că educația românească are o performanță pe care puține sisteme o pot egala: e într-o reformă permanentă de 36 de ani.
Între timp, generații întregi au intrat și au ieșit din școală.
Unii au prins manualul unic.
Alții, manualele alternative.
Unii au dat treapta.
Alții capacitatea.
Alții evaluarea națională.
Unii au dat BAC-ul într-un fel.
Alții în altul.
Unii au învățat după o programă care a dispărut înainte să termine liceul.
Alții au fost anunțați, pe la jumătatea drumului, că regulile jocului s-au schimbat.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Și.
Din.
Nou.
În episodul trecut, am vorbit despre profesorii prinși între respect simbolic și salarii simbolice. Despre școlile profesionale și liceele industriale abandonate. Despre republica meditațiilor și despre cele două Românii educaționale care cresc una lângă alta, dar nu se întâlnesc niciodată cu adevărat.
Acum e momentul să punem întrebarea aia care nu le place politicienilor.
Cine răspunde?
Pentru că, în ultimii 36 de ani, educația românească a avut peste 30 de miniștri.
Aproape unul pe an.
Iar fiecare a venit cu propriul plan salvator, cu schimbarea, cu „începutul unei noi ere”, cu blabla-uri.
Și totuși, în 2026, aproape jumătate dintre elevii români nu ating nivelul minim de competență la lectură, matematică și științe.
Avem cel mai mare abandon școlar din Uniunea Europeană.
Iar întrebarea „Ce vrem să formeze școala?” pare la fel de neclară ca în ianuarie 1990, când portretul lui Ceaușescu a dispărut de pe perete.
Și marea problemă nu e reforma, care a devenit politică ministerială. Tragedia e că nimeni nu se gândește la copilul care stă, în fiecare dimineață, într-o bancă și așteaptă ca adulții să se hotărască ce fac cu viitorul lui.
Astăzi, intrăm în biroul miniștrilor.
Deschidem sertarele reformelor.
Ne uităm la cifre.
La promisiuni.
La rezultate.
Și încercăm să răspundem la întrebarea pe care nimeni nu pare dispus să și-o asume: cum a ajuns o țară care declară că educația e prioritate națională să trateze școala ca pe un experiment fără sfârșit?
Ministrul vine. Ministrul pleacă.
Dacă i-ai spune unui om dintr-o țară cu apă caldă că am avut peste 30 de miniștri la Educație în 36 de ani, probabil te-ar întreba dacă România chiar există. Și doar când scoți pe gură „peste 30 de miniștri în 36 de ani” îți vine să înghiți înapoi enunțul ăsta absurd.
Într-un sistem în care un copil petrece 12 ani în școală, noi am schimbat oamenii de la butoane cu o consecvență de invidiat. Zici că le-am pus gând rău copiilor: „Ia să vă arătăm noi vouă cum NU se face școală!”
Fiecare ministru a venit cu propriul diagnostic, livrat cu fața aia gravă de „e greu, dar dificil”: „sistemul e depășit”, „trebuie modernizat”, „trebuie resetat”, „trebuie reformat”.
Și normal că fiecare a venit cu propriul plan salvator.
Unii au schimbat examenele.
Alții au schimbat manualele.
Unii au schimbat structura anului școlar.
Alții au schimbat programele.
Unii au încercat să descentralizeze sistemul.
Alții l-au recentralizat.
Uneori, reforma unui ministru devenea problema pe care următorul ministru promitea că o va rezolva. Și ciclul se relua.
Educația a fost îngropată în colace de salvare. A ajuns să semene cu un apartament renovat de 30 de echipe diferite, fără proiect comun și fără ca vreuna să apuce să termine ce a început.
Să ne înțelegem: reforma era necesară, după 40 de ani de comunism. Problema a fost lipsa unei viziuni pe termen lung și a unei direcții stabile. Și ajungem la miez: școala funcționează în generații, politica funcționează în mandate. Iar Educația a fost prinsă între ele.
Un ministru are, în medie, câteva sute de zile să lase ceva în urmă. Un elev are o singură școală.
Și aici e buba: nu lipsa ideilor, ci lipsa continuității. Pentru că școala nu poate fi construită după logica: „Lasă că vine următorul și repară.” Mai ales când următorul vine cu propria reformă și propriul discurs despre cum, de data asta, educația chiar va deveni o prioritate națională.
Câțiva miniștri „salvatori”
Există o specie aparte în ecosistemul politic românesc. Exemplarele din această specie apar periodic prin conferințe, dau comunicate de presă pline de grafice colorate și promisiuni solemne. Se hrănesc cu expresii pompoase gen „reformă profundă”, „viziune integrată”, „elevul în centrul sistemului”, „prioritate națională”.
Acesta e ministrul Educației.
În anii '90, Liviu Maior gestionează una dintre cele mai dificile perioade: tranziția de la școala comunistă la cea democratică. În 1995 apare noua Lege a Învățământului. Stabilea, în premieră, obligația alocării a minim 4% din PIB pentru învățământ.
În 2011, prin noua Lege a Educației, procentul minim care trebuia alocat a crescut la 6%.
Ce credeți, i-a păsat cuiva de ce scrie în lege?
Între 1990 și 2026, România a alocat, în medie, între 2,5% și 4,5% din PIB pentru Educație. În proiectul de buget pentru 2026 e prevăzută o alocare de 3,03% din PIB pentru Ministerul Educației. Suntem constant la coada UE și la acest capitol.
Andrei Marga și tentativa de reformă
În 1997, Andrei Marga preia Ministerul Educației și încearcă ceva ce părea revoluționar pentru România acelor ani: să modernizeze sistemul.
Introduce manualele alternative.
Încearcă să crească autonomia universitară.
Aduce în discuție ideea unei educații mai flexibile, mai apropiate de modelele occidentale.
Pentru unii, a fost unul dintre puținii miniștri cu adevărat vizionari. Pentru alții, începutul unei perioade de instabilitate. Indiferent de tabăra din care privești lucrurile, un fapt rămâne: Andrei Marga a încercat să schimbe paradigma.
Iar în România, schimbarea paradigmei produce alergii severe.
Mircea Miclea: ministrul care a spus că nu poți face educație cu bani de semințe
Mircea Miclea e ministru al Educației între 2004 și 2005. Puțin. Mult prea puțin pentru un sistem care avea nevoie de oameni care chiar înțelegeau cu ce se mănâncă educația.
Psiholog, profesor universitar, om cu expertiză reală în educație și politici publice, Miclea nu intră în peisaj ca politicianul clasic care descoperă școala între două ședințe de partid. Intră cu diagnostic, cu structură și cu o idee indecentă: educația trebuie tratată ca investiție strategică, nu ca anexă bugetară. WOW! Vă dați seama ce revoluționar? Cine ar fi crezut că Educația are nevoie de bani?
În mandatul său, una dintre temele mari devine finanțarea educației. În 2005, demisionează tocmai pentru că statul voia să facă învățământ cu bani de semințe. Adică face un gest exotic în politica românească: pleacă din funcție pentru că nu poate face ce știe că trebuie făcut.
Mai târziu, Miclea va coordona Comisia Prezidențială pentru Analiza și Elaborarea Politicilor din Domeniile Educației și Cercetării. Raportul comisiei ajunge una dintre bazele reformei care va duce, în timp, la Legea Educației din 2011. Aia cu 6% din PIB pentru Educație, pe care nu o respectă nimeni.
Pe scurt: Miclea n-a stat mult la minister, dar a lăsat mai multă substanță decât alții în patru mandate. Și de asta e important în povestea noastră. Arată că România nu a dus lipsă de oameni competenți, ci de voința de a-i lăsa să construiască.
Într-o țară normală, un astfel de om ar fi fost folosit ca arhitect de sistem. La noi, a fost tratat ca un episod scurt între două runde de improvizație.
Iar asta spune aproape tot despre relația clasei politice cu Educația: când apare cineva care chiar știe ce face, sistemul îl tolerează puțin, apoi revine la hobby-ul preferat: schimbarea schimbării.
Eterna Ecaterina Andronescu
Iese pe ușă și intră pe geam.
Patru mandate. PATRU! Un fel de Avengers: Endgame, doar că la ministerul Educației.
Susținătorii ei vorbesc despre experiență și stabilitate. Criticii o văd ca simbolul unui sistem care se întoarce mereu la reflexele trecutului. Cert e că în mandatele ei s-au modificat repetat examenele, regulile admiterii și structura sistemului.
Dar una dintre cele mai controversate decizii asociate cu Ecaterina Andronescu rămâne restructurarea învățământului profesional.
În 2009, România renunță la vechile Școli de Arte și Meserii și le integrează în liceele tehnologice.
Ideea oficială era generoasă: cât mai mulți elevi să aibă acces la liceu și Bacalaureat.
Realitatea?
Țara intră într-o perioadă în care învățământul profesional aproape dispare ca alternativă. Meseriile devin și mai stigmatizate. Iar România începe să producă absolvenți fără direcție din „fabricile de diplome” și să ducă lipsă exact de oamenii care știau să facă lucruri concrete: electricieni, sudori, instalatori, mecanici.
După câțiva ani, statul este nevoit să reinventeze învățământul profesional. Un detaliu care spune multe despre modul în care ne raportăm la educație: desființăm ceva înainte să știm ce punem în loc.
Daniel Funeriu: omul care a stricat petrecerea
În 2009, Daniel Funeriu vine cu promisiunea unei reforme radicale.
În 2011, apare noua Lege a Educației.
Introduce clasa pregătitoare. Realizează prima ierarhizare a universităților. Începe lupta împotriva plagiatelor.
Dar măsura care rămâne lipită de numele lui e introducerea camerelor video la Bacalaureat. Produce, astfel, unul dintre cele mai mari șocuri educaționale de după 1989.
În 2010, promovabilitatea la Bacalaureat era de aproximativ 67%.
În 2011, scade la aproximativ 45%.
Țara intră în panică.
Elevi șocați.
Părinți indignați.
Pentru prima dată după mult timp, România este obligată să accepte că diplomele și competențele nu sunt întotdeauna același lucru.
Pentru susținători, Funeriu a avut curajul să se bată cu sistemul.
Pentru critici, reformele sale au fost incomplete și insuficient susținute.
Dar un lucru e cert: a forțat societatea să se uite în oglindă.
Liviu Marian Pop: când ministrul devine meme
Există momente în care realitatea românească nu trebuie satirizată, pentru că se descurcă excelent și singură.
Mandatele lui Liviu Marian Pop intră în această categorie.
Ministrul Educației ajunge să fie cunoscut mai degrabă pentru gafele sale decât pentru activitatea pentru care era plătit.
„Genunche”.
„Plancardă”.
„Greșelile se pot corecta, dar erorile nu.”
„Fiecare copil merită un viitor, un viitor mai bun decât cel prezent”
„Cer anticipat scuze pentru greșelile pe care le-am făcut”.
„În 2012, când era ministru interimar al Educației, nu a știut să rezolve o problemă de la Evaluarea Națională. Problema era următoarea: „Într-o clasă sunt 26 de elevi. Dacă din clasă ar pleca două fete şi trei băieţi, atunci numărul fetelor ar fi egal cu dublul numărului băieţilor. Determinaţi numărul fetelor din clasă”. El a încercat de trei ori să scape de întrebările jurnaliştilor. Răspunsul corect era 16 fete.” via El fiind profesor de matematică.
Diverse declarații și exprimări care au transformat liderul sistemului educațional într-o glumă.
Sigur, orice om poate greși. Dar problema aici e simbolismul. Școala funcționează și prin modele, iar întrebarea e: ce mesaj transmite un sistem atunci când omul aflat în fruntea Educației ajunge să fie ridiculizat tocmai pentru lucrurile pe care ar trebui să le protejeze?
Sorin „punct de minim” Cîmpeanu
Referința din titlu e dintr-o declarație de-ale lui Sorin Cîmpeanu: „Am ajuns cu calitatea educației într-un punct de minim”.
Sorin Cîmpeanu a ocupat de mai multe ori funcția de ministru al Educației. Mandatele sale au fost marcate de proiectul „România educată”, de discuții despre digitalizare, organizarea sistemului în pandemie și proiecte de reformă. Ce surpriză, reformă!
Cu ce am rămas?
În legile Educației propuse de el, plagiatorii puteau să renunțe la titlurile academice, fără a suferi consecințe.
Iese din scenă printr-o demisie, în urma unor acuzații de plagiat.
Faină țara asta, nu?
Într-un sistem deja afectat de numeroase scandaluri de plagiat la nivel înalt, vine întrebarea: cum îi înveți pe elevi despre onestitate academică atunci când societatea pare să negocieze constant propriile standarde?
Ligia Deca, sacrificată de Iohannis să-și asume un proiect falimentar
După ani și ani în care am tot auzit de „România educată”, dar n-am văzut nimic concret, Klaus Iohannis a făcut o ultimă încercare de salvare a moștenirii sale: și-a trimis pupila, Ligia Deca, să facă rahatul brici. Și l-a făcut de l-a luat mama dracului!
Pe hârtie, totul e minunat. Obiectivele sunt generoase, iar salvăm educația.
Pe teren?
„După 10 ani de „Românie educată”: competențe mai slabe și analfabetism funcțional mai mare constatate de ultimele teste PISA, stagnare sau rezultate mai slabe la mai toți indicatorii privind calitatea educației măsurați de Comisia Europeană”, scrie Edupedu într-o analiză.
Daniel David: expertul învins de sistem
Când Daniel David ajunge la Ministerul Educației, mulți au senzația că, în sfârșit, la butoane se află cineva care chiar înțelege școala.
Rector al Universității Babeș-Bolyai și unul dintre cei mai respectați psihologi români, David vine cu expertiză reală și părea că va face treabă.
Doar că aterizează în guvernul Bolojan, care o arde pe austeritate. În locul marilor reforme, ministrul ajunge să gestioneze crize, proteste legate de burse, constrângeri bugetare și un sistem obișnuit să funcționeze în regim de avarie. În loc să se ocupe de transformarea sistemului, gestionează supraviețuirea lui.
Se declară învins și pleacă.
Ce șanse are un om competent într-un sistem construit să supraviețuiască, nu să evolueze?
Nota de plată
În 2023, România primește o fișă de evaluare. De la realitate.
Se numește PISA (Program for International Student Assessment).
La fiecare trei ani, Programul pentru Evaluarea Internațională a Elevilor testează competențele de bază ale adolescenților de 15 ani din zeci de țări. Nu verifică dacă ai memorat comentariul la Luceafărul. Nu te întreabă în ce an s-a născut Mihai Eminescu.
Verifică dacă poți înțelege un text.
Dacă poți rezolva o problemă.
Dacă poți funcționa într-o lume reală.
Pe scurt: dacă școala te pregătește pentru viață.
Rezultatele României?
Au fost ca atunci când te uiți la soldul din cont după concediu și speri că aplicația bancară are o eroare.
La testarea PISA 2022, publicată în 2023, România a obținut 428 de puncte la matematică, 428 la lectură și 428 la științe.
Penultimul loc în Uniunea Europeană.
Dar astea dor și mai tare:
48,6% dintre elevii români nu ating nivelul minim de competență la matematică.
41,7% nu ating nivelul minim la lectură.
44% nu ating nivelul minim la științe.
Și nu poți să nu te întrebi: cum e posibil ca, după 36 de ani de reforme, aproape jumătate dintre copiii noștri să nu primească instrumentele minime pentru a naviga prin lume?
Pentru că aici nu mai vorbim despre miniștri, despre partide, despre ideologii.
E vorba de copii.
Despre copilul care termină școala fără să înțeleagă ce citește.
Despre adolescentul care nu poate interpreta un grafic simplu.
Despre viitorul adult care va trebui să voteze, să semneze contracte, să ia decizii importante într-o societate tot mai complicată.
În tot acest zgomot, am uitat de copilul din ultima bancă. Copilul care nu apare în conferințele de presă. Copilul care nu intră în graficele colorate.
Copilul care, de cele mai multe ori, nu are pe nimeni care să-i explice că nu e prost, doar s-a născut într-un sistem care încă încearcă să afle ce vrea să fie când o să crească mare.
Cu gândul la acel copil, România ar trebui să-și pună întrebarea pe care o evită de trei decenii:
Pentru cine există, de fapt, școala?
Băncile goale
E 8 dimineața.
Într-o clasă din România, un profesor strigă catalogul.
„Popescu?”
„Prezent!”
„Ionescu?”
„Prezent!”
„Marin?”
Tăcere.
Profesorul ridică privirea.
Știe deja răspunsul.
Marin n-a mai venit de două săptămâni. Și, probabil, nu va mai veni niciodată.
Marin face parte dintr-o statistică tăcută: banca goală.
În România, abandonul școlar rămâne una dintre cele mai adânci răni ale sistemului educațional. Potrivit Eurostat, România s-a aflat pe primul loc în UE la părăsirea prematură a școlii și în 2025, cu 15,5%. Media europeană a fost de 9,1% în 2025. Conducem acest clasament de ani de zile.
În spatele acestor procente reci sunt copii. Copii care abandonează școala pentru că sunt săraci. Pentru că trebuie să muncească. Pentru că au grijă de frații mai mici. Pentru că trebuie să meargă kilometri până la școală. Pentru că statului nu-i pasă dacă s-au culcat flămânzi sau dacă au mâncat ceva dimineață. Nu-i întreabă nimeni dacă mai au puterea să continue.
Ne certăm pe programe, pe reforme, pe idei, pe structuri, pe examene. În timp ce mii de copii ies pe ușa școlii și nu mai intră.
Asta e realitatea, dincolo de discursurile sforăitoare.
Cu o diplomă nu se face viață
La testele PISA, România primește periodic aceeași veste proastă: aproape jumătate dintre elevii români de până în 15 ani nu ating nivelul minim de competență la citire, matematică sau științe.
Cu alte cuvinte, mulți dintre copiii care au trecut prin ani întregi de școală întâmpină dificultăți serioase în a înțelege un text, în a interpreta informații sau în a rezolva probleme simple din viața reală.
Ce înseamnă să termini școala, dacă nu înțelegi lumea în care trăiești?
Pentru că analfabetismul funcțional nu înseamnă că nu știi să citești.
Înseamnă că citești, dar nu înțelegi.
Înseamnă că vezi cuvintele, dar îți scapă sensul.
Iar într-o lume în care manipularea circulă cu viteza internetului, asta nu mai este doar o problemă educațională. Devine o problemă națională.
Un om care nu poate evalua critic informațiile pe care le primește este mai ușor de manipulat. Mai ușor de subjugat de algoritmi. Mai ușor de speriat. Mai ușor de convins că soluțiile simple rezolvă probleme complicate. Mai ușor de prostit cu promisiuni electorale.
Și ajungem la întrebarea întrebărilor, care e cheia celor 36 de ani de reforme în educație: cât de periculos este, pentru o clasă politică, un popor care gândește critic?
Ultimul clopoțel
În Evul Mediu, școala nu era pentru noi.
În secolul XIX, am făcut-o obligatorie.
În interbelic, am încercat să o modernizăm.
În comunism, am transformat-o în fabrică.
După Revoluție, am transformat-o în șantier.
Iar azi, după sute de reforme, încă nu avem răspunsul la întrebarea: ce fel de oameni vrem să formăm?
Pentru că școala nu produce doar absolvenți.
Produce cetățeni.
Produce alegători.
Produce părinți.
Produce lideri.
Produce societatea în care vom trăi cu toții.
Poate că cea mai mare tragedie a educației românești nu e că am avut miniștri slabi și reforme proaste. E că nimeni nu s-a gândit la beneficiarul direct al educației: copilul.
Timp de secole, l-am trimis la plug.
Apoi, l-am trimis la fabrică.
Azi îl trimitem la meditații.
Avem voința să facem ceva radical?
Să construim, în sfârșit, o școală pentru el?
Pentru următoarea generație.
Pentru că, dacă educația este viitorul unei țări, atunci felul în care ne-am purtat cu școala spune totul despre cum ne-am imaginat propriul viitor.
Și întrebarea cu care ar trebui să rămânem nu este:
„De ce e România needucată?”
Ci:
„Ce facem, de mâine, ca să nu mai fie?”
