România (ne)educată VI: Libertate fără manual de utilizare | Cum am transformat școala într-o reformă fără sfârșit
Cum a intrat școala românească, după 1989, într-o reformă interminabilă: profesori prost plătiți, reguli schimbate constant și un sistem care încă improvizează.
România secretă a devenit mai mult decât un simplu newsletter. E un fel de revistă. O publicație care unește trecutul cu prezentul, prin texte bine documentate, scrise cu nerv, umor, ironie și sarcasm, într-un stil anti-manual de istorie. Îmi place să cred că e ca și cum ar sta niște prieteni la un pahar, la o „bârfă” istorică sau de actualitate.
Am pornit de la a scrie altfel despre istorie și am ajuns la un produs editorial premium, în care găsești materiale în mai multe stiluri, pe tematici diverse. Un fel de ghiveci socio-cultural-istoric. Sau un ceaun. Sau un grătar cu de toate, că tot a venit vremea. Stăm în jurul grătarului, mai zicem o poveste, o glumă, mai bem o bere, mai râdem, ne mai plângem de țara asta, ne revenim, mai comentăm că nu așa se face grătarul. Cum ne șade bine.
În același loc găsești chestii din categoria „n-are cum, nu există așa ceva!”, cum ar fi blocul cu un singur balcon. Analize precum cea despre cimitirele industriei românești. Povești incredibile, ca cea a fetei din dulap. Materiale de psihologie socială. Poveștile unor oameni care au trecut lumea prin filtrele lor și au văzut-o altfel. Oameni care au îndrăznit să viseze. Români care au fost primii la recorduri. Subiecte de pus în colecția sufletului. Seriale precum cele despre corupție sau despre marile familii nobiliare transilvănene. Satiră, fie că e vorba de misoginism, grătare, cutii de pantofi sau morți care invadează un sat. Portretele unor români secreți. Texte de suflet. Texte despre noi. Primești, în exclusivitate, fragmente din cartea pe care o scriu - „A fi și a nu fi. În același timp”. Abonații plătitori au seriale dedicate plus conținut exclusiv.
Am construit un loc în care „ne” râdem de noi, cu noi. Dar ne și uităm în oglindă. Și, de multe ori, nu ne place ce vedem. Dar de aia sunt faine oglinzile, că n-ai cum să le păcălești. Și de aia e bine să intri, din când în când, într-o cameră cu oglinzi. Cum e România secretă.
România liberă, dar tot needucată
Continuăm serialul România (ne)educată cu tranziția și reforma interminabile de după Revoluție. Azi acoperim anii ‘90 și prima parte a anilor 2000, iar episodul final va ajunge până în zilele noastre.
Să vedem ce am avut până acum.
Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?
Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?
Cum am ajuns la coada testelor PISA?
Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?
Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?
Peretele gol
Ianuarie 1990.
Într-o sală de clasă din România, ceva lipsește. Copiii observă instant. Nu-i mai privește nimeni de deasupra tablei.
E un perete gol. Bine, e gol în stil românesc: pe locul unde a fost portretul e acum un dreptunghi mai deschis la culoare. Că n-a apucat nimeni să zugrăvească atât de repede.
Din dreptunghiul ăla îi privea Nicolae Ceaușescu. Acum e doar o pată pe un perete. Portretul a dispărut peste noapte, ca și cum cineva a încercat să șteargă cu buretele o epocă întreagă.
Elevii șușotesc.
Se aude întrebarea: „Și acum ce punem acolo?”
Intră profesoara.
Trântește catalogul pe catedră și oftează. Pentru prima dată după mult timp, pare nesigură. Nu știe exact ce are voie să spună. Cuvinte care până ieri erau obligatorii dispar brusc din vocabular: „tovarăș”, „conducătorul iubit”, „Partidul”, „viitor socialist luminat”.
În sfârșit, școala respiră. Sau încearcă.
Era libertate, dar nimeni nu primise manualul de utilizare.
Pentru că, după Revoluție, România descoperă ceva complicat: libertatea nu vine la pachet cu direcția.
Și aici începe adevărata dramă a educației românești post-1989.
Pentru că în următorii 36 de ani, școala noastră urma să intre într-o reformă atât de lungă, încât uneori părea că reforma devenise sistemul.
Școala fără manual de utilizare
În comunism, era „simplu”: școala îți spunea ce să gândești.
Eiii, dragii moșului, dar după Revoluție, școala s-a lovit de o nouă provocare: nimeni nu știa exact ce trebuie predat, cum trebuie predat și care e direcția sistemului. Pentru că, atunci când scoți ideologia dintr-o instituție construită în jurul ei, nu rămâne automat libertate organizată.
Rămâne un gol.
Un mare gol.
Manualele există încă, dar majoritatea sunt deja relicve istorice involuntare. Profesorii încep să sară pagini întregi. Multe lecții dispar peste noapte. Ceaușescu? Cine-i ăla? Bun, dar ce punem în locul lui?
Profesorii improvizează.
Elevii sunt bulversați.
Sistemul nu știe ce l-a lovit.
Anii ’90 sunt, într-un fel, primul mare laborator educațional postcomunist. Și, ca în orice laborator făcut în grabă, mai explodează chestii.
Profesorii, formați într-un sistem rigid, sunt obligați să învețe libertatea din mers. Doar că nimeni nu le explicase exact cum se predă gândirea critică, după zeci de ani în care rolul lor a fost să spele creiere cu adevăruri fixe.
Mulți încearcă sincer. Alții predau aproape la fel ca înainte, doar că fără portret pe perete.
Se schimbă discursul. Nu întotdeauna reflexele.
Și apare o întrebare care avea să bântuie educația românească în următoarele decenii: ce vrem, de fapt, să formeze școala?
Cetățeni?
Angajați?
Oameni care gândesc?
Oameni care execută?
Sau, varianta românească supremă: vedem noi pe parcurs.
E clar ce s-a ales, da?
În timp ce țara învăța capitalismul pe genunchi, școala învăța democrația prin improvizație. Iar improvizația avea să devină modus operandi în educație.
Reforma permanentă: sportul nostru național
E 1997.
Un profesor intră în clasă, trântește catalogul pe catedră și oftează:
„Iar s-a schimbat!”
„Ce?”, întreabă un elev.
„Nu știm încă exact.”
Cam așa începe lunga relație toxică dintre educația românească și reformă.
După 1989, școala intră într-un proces care, teoretic, trebuia să o modernizeze. Practic, a rămas la nivel teoretic. De multe ori, părea că cineva schimbă piesele motorului în timp ce mașina merge cu 100 la oră și elevii erau sechestrați în portbagaj.
Se schimbă curricula.
Se schimbă examenele.
Se schimbă structura anului școlar.
Se schimbă manualele.
Se schimbă terminologia.
Se schimbă regulile admiterii.
Se schimbă BAC-ul.
Și, de obscen de multe ori, se schimbă schimbarea.
Problema nu era neapărat că se încercau reforme. Era firesc, după 40 de ani de comunism. Problema era ritmul aproape absurd și lipsa unei direcții stabile.
Din 1989 încoace, România schimbă miniștrii Educației cu o consecvență demnă de o cauză mai bună. 30 de miniștri în 36 de ani. Cum să reformezi școala, dacă aproape în fiecare an ai avut un om nou la Educație?
Ministrul vine. Promite resetarea sistemului. Pleacă. Vine următorul și explică de ce e foarte nasol, că are o moștenire grea de la precedenții.
Fiecare ministru pare să intre în clădire cu aceeași energie: „Stați liniștiți, am eu o idee salvatoare!”
Și aici apar marile probleme:
Școala funcționează pe predictibilitate.
Un copil are nevoie să știe regulile jocului.
Un profesor are nevoie de stabilitate.
Un sistem educațional are nevoie de o viziune unitară, pe termen lung.
Doar că România a tratat educația ca pe o aplicație în beta, actualizată constant și de cele mai multe ori nefuncțională fix când începeai să te obișnuiești cu ea.
Iar generații întregi de elevi au ajuns cobai. Încă o „generație de sacrificiu”.
„Voi dați alt BAC.”
„Voi intrați pe altă programă.”
„Voi aveți altă admitere.”
„Voi mai stați un an.”
„Voi nu mai stați.”
Genul de mesaje care produc anxietate și sentimentul că viitorul tău e negociat în birouri de la casa de nebuni.
Și, poate cel mai românesc lucru dintre toate: aproape fiecare reformă venea însoțită de promisiunea că gata, acum, în sfârșit, am rezolvat educația.
Spoiler: n-am rezolvat-o.
Profesorul după Revoluție: respect simbolic, salariu simbolic
E 2003.
Un profesor termină orele la liceu. Își strânge lucrurile și pleacă grăbit.
Nu, nu-și începe timpul liber. Intră în schimbul doi.
La ora 17:00 are meditație.
La ora 18:00 încă una.
Și la 19:00.
Seara face niște traduceri. Sau vinde asigurări. Sau orice mai ține frigiderul într-o relație funcțională cu realitatea.
După revoluție, profesorul român se lovește de o contradicție absurdă:
Politicienii spun, cu emfază, „educația e importantă!”
Tot ei zic: „Bani? Treceți-ne pe caiet!”
În anii ’90 și 2000, salariile profesorilor rămân mult timp la un nivel care împinge mulți oameni buni spre altceva. Cei care pot, pleacă în mediul privat. Alții emigrează. Alții nici măcar nu mai intră în sistem.
Și apare o întrebare care va ajunge să definească sistemul: cine mai vrea să devină profesor? Pentru că aici începe cercul vicios: salarii mici, prestigiu în scădere, tot mai puțini candidați foarte buni, tot mai multă improvizație.
Sigur, există mulți profesori extraordinari. Profesori care țin școala în picioare dintr-o încăpățânare inexplicabilă. Oameni care cumpără cretă din banii lor, xeroxează materiale, își fac meseria bine în sate uitate de lume. Dascăli care încearcă să aprindă beculețe în minți, într-un sistem care pare construit să stingă lumina.
Dar există și reversul.
Mulți profesori blocați în reflexe vechi. Predare mecanică. Dictare. Memorare.
„Învățați comentariul!”
„Scrieți exact cum am zis!”
„Eu sunt profesor, eu am dreptate!”
Pentru că schimbarea de sistem nu schimbă automat și oamenii.
Comunismul dispăruse.
Metodele lui?
Nu de tot.
Și poate una dintre cele mai mari tragedii ale tranziției e că România a vrut școală occidentală cu salarii orientale și reforme improvizate.
Rezultatul?
Profesorul devine, încet, un personaj cu o misiune imposibilă: i se cere să formeze viitorul cu bani de semințe.
Liceul industrial moare. Și nimeni nu se întreabă ce punem în loc.
După Revoluție, fabricile încep să moară una după alta. Și, odată cu ele, dispare și rostul multor licee industriale și școli de meserii.
Problema?
Ca de onicei, România n-a avut un plan pe termen lung.
În loc să modernizăm învățământul tehnic, am început să ne îndrăgostim de o idee care a devenit obsesie națională: toată lumea trebuie să facă facultate.
Mai țineți minte, nu?
Dacă spuneai că mergi la profesională, lumea se uita la tine ca și cum tocmai anunțaseși că vrei să locuiești sub un pod și să transformi șobolanii în animale de companie.
„Nu, mamă! Tu trebuie să faci facultate!”
Nu conta ce și de ce.
Marketing.
Management.
Drept.
Economie.
Comunicare.
Științe socio-politico-economico-managerial-aspiraționale.
Important era să fie facultate.
Diploma devine noua religie a tranziției. Părinții își împing copiii spre universitate, cu speranța „să facă ceva în viață”. Statul încurajează, indirect, fenomenul. Universitățile explodează. Unele, serioase. Altele devin celebrele „fabrici de diplome”.
Între timp, meseriile încep să fie tratate ca plan B. Electrician? Instalator? Sudor? Mecanic?
„Vai, Doamne, ne facem de rușine! Ce-o să zică lumea? Fă și tu o facultate!”
Și aici e ironia comică. România începe să producă absolvenți care nu-și găsesc rostul în piața muncii și să ducă lipsă exact de oamenii care știu să facă lucruri concrete. Țara care odinioară producea tehnicieni pe bandă rulantă începe să se roage să nu-i plece instalatorii în Germania.
Am confundat educația cu diploma. Și pregătirea pentru viață cu o foaie laminată pusă într-o ramă ieftină.
Republica meditațiilor
E 2008.
Un elev termină școala la 15:00.
De la 16:00, are meditație la matematică.
De la 18:00, la română.
Sâmbătă dimineață, engleză.
Teoretic, școala e gratuită.
Practic, e ca la aplicațiile gratuite care îți afișează reclame: vrei fără, plătești.
În România care încă nu înțelegea ce a lovit-o, apare un sistem paralel: republica meditațiilor. Pentru că mulți părinți încep să simtă ceva ce se transformă într-un fel de panică națională: „Dacă școala nu e suficientă?”
Sincer? De multe ori, nu era. Clase aglomerate. Profesori suprasolicitați. Curriculă încărcată. Schimbări peste schimbări. Presiune mare. Competiție. Anxietate. Și intervine logica tranziției românești: „dăm un ban, da’ stăm în față!”
Meditațiile încep ca o formă de sprijin. Apoi, devin normă. Iar, în unele cazuri, aproape condiție de supraviețuire educațională.
Și se instalează fractura în societate: copilul care are bani, merge la meditații, copilul care nu are, se descurcă. Sau încearcă.
Și, fără să spunem oficial asta, România începe să construiască două sisteme educaționale: unul pentru cei care își permit sprijin suplimentar și unul pentru cei care speră că se descurcă doar din clasă.
Sigur, meditațiile nu sunt răul absolut. Mulți profesori extraordinari fac asta corect, onest și chiar salvează copii care altfel s-ar pierde. Dar întrebarea rămâne: ce spune despre un sistem faptul că milioane de oameni simt că școala, singură, nu ajunge?
Și poate cea mai românească ironie e că, după ce am declarat educația gratuită, am transformat reușita educațională într-un serviciu aproape premium.
Două Românii educaționale
Într-un oraș mare, un copil dintr-o familie bună merge la școală, apoi la meditații, apoi la pian, apoi la informatică.
Într-un sat, alt copil merge doi kilometri pe jos până la școală. Uneori, mai mult.
Unul are internet, afterschool și părinți care verifică teme. Celălalt nu are curent și are părinți care încearcă, dar au terminat opt clase. Sau mai puțin.
După Revoluție, România promite șanse egale.
Realitatea?
Două viteze. Uneori, trei. Uneori, cinci.
În multe sate, școala rămâne aceeași combinație deprimantă de frig, lipsă de profesori și improvizație. Profesori navetiști. Laboratoare inexistente. Biblioteci decorative.
În orașele mari apare competiția.
În multe sate apare abandonul.
După zeci de ani în care comunismul promisese educație pentru toți, România liberă descoperă că libertatea nu înseamnă automat și egalitate de șanse. Un copil din Cluj, București sau Timișoara pornește în viață de pe altă pistă decât unul dintr-un sat izolat.
Și, fără să vrem să recunoaștem asta, școala începe să amplifice diferențele sociale, în loc să le reducă.
Avem libertate. Direcție?
După Revoluție, România a vrut să schimbe școala.
Și a schimbat-o. De multe ori.
De prea multe ori.
Am scăpat de propaganda comunistă, dar n-am găsit imediat ceva coerent de pus în loc.
Am vrut profesori la nivel occidental, plătiți estic.
Am vrut performanță, dar fără răbdare.
Am vrut facultate pentru toți și am ajuns să ducem lipsă de oameni care știu să repare lucruri reale.
Am declarat școala gratuită și am construit republica meditațiilor.
Am vrut reformă.
Și am obținut reformă permanentă.
Iar între timp, generații întregi au crescut într-un sistem care le-a învățat ceva foarte românesc: DESCURCĂ-TE!
După 1989, am câștigat libertatea. Dar am învățat ce să facem cu ea?
În episodul următor, intrăm în partea care doare cel mai tare. Acolo unde educația pică examene pe bandă.
Teste PISA.
Analfabetism funcțional.
Abandon școlar.
Inegalități.
Și un minister prin care s-au perindat miniștri cu viteza cu care românul are o opinie despre orice.
Vom vorbi cu nume și prenume.
Despre promisiuni.
Despre reforme peste reforme.
Despre oameni care au jurat că salvează școala și au lăsat în urmă un sistem pe butuci.
Groparii educației?
Sau administratorii unui dezastru pe care nimeni n-a vrut cu adevărat să-l gestioneze?
Vedem.
