România (ne)educată, prima parte. „Școala nu e pentru noi”. Cine ne-a băgat asta în cap, acum 500 de ani?
De ce am ajuns cu educația la pământ? Ne uităm în trecut, ca să încercăm să înțelegem prezentul
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
Am văzut cum ne-a marcat corupția, acum ne focusăm pe relația cu educația. Pentru că merg mână-n mână. Nu vom scăpa de corupție, dacă nu investim și mai mult în educație. Iar pentru asta trebuie să înțelegem cum și de ce am ajuns cu educația praf.
Suntem în secolul XV, într-un sat de pe teritoriul actual al României. E iarnă. Un copil înghețat de frig scrijelește niște litere pe o tablă de lemn. Fecioara Maria îl privește dintr-o icoană, ca o mamă protectivă. Pare debutul unei povești, dar e o realitate de la începuturile educației prin aceste locuri. Scena e dintr-o „școală de chilie”, locul în care alfabetul era predat cu aceeași consecvență cu care se recita canonul. În aceste „instituții” de învățământ primordiale, se studiau, la lumina lumânării, latina, greaca, slavona și caligrafia de cancelarie, piloni care țineau în picioare o lume a privilegiilor.
Sigur, un cârcotaș ne-ar spune: „Nu confundați începutul educației cu școala de azi!” Dar adevărul e că, în Evul Mediu românesc, să fii chemat la carte însemna să te pregătești pentru birocrație, nu pentru viață.
Fast-forward 500 de ani mai târziu. În România anului 2025, într-un sat uitat de lume, un copil își face temele ca acum 500 de ani: la lumina lumânării. Mânuța murdară scrie pe foaia albă a caietului de caligrafie: A, B, C… Nu se știe dacă va avea ce să mănânce la cină. Mirosul de ceară se împletește cu cel de stătut, de sărăcie. Fecioara Maria are aceeași privire ca acum 500 de ani. Își va termina acest copil studiile? Sau va fi unul dintre cei 16,6% care părăsesc școala înainte să-și finalizeze studiile obligatorii?
Cum am ajuns să avem cel mai mare abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană?
Cum am ajuns ca aproape jumătate din elevii României să nu înțeleagă un text pe care îl citesc?
Cum am ajuns la coada testelor PISA?
Cum am ajuns o țară cu atâția cetățeni manipulabili prin algoritmi?
Și întrebarea întrebărilor: unde, cum și de ce s-a stricat relația noastră cu școala?
Hai să vedem cum am început-o!
La început, a fost Biserica
Educația instituționalizată a apărut târziu și cu intermitențe în spațiul românesc. Timp de secole, învățătura s-a făcut pe furiș, pe lângă biserici și mănăstiri, în tăcere, și, mai ales, doar pentru cine conta.
Primele așezăminte cu rol educativ erau în grija preoților și călugărilor. În „școlile de chilie”, cum le-a numit Nicolae Iorga, copiii învățau să scrie în slavonă, limba cancelariilor medievale. Cititul, scrisul, aritmetica de bază se împleteau cu cântările bisericești, cu rugăciunea și cu frica de Dumnezeu. Începuturile educației românești s-au făcut cu tămâie, nu cu vocație.
Școala, așa cum o înțelegem azi, era un lux rezervat privilegiaților: copii de domni, de boieri. Restul lumii - țăranul care lucra pământul, femeia care trăgea pentru gospodărie, copilul care era exploatat de mic - nu avea treabă cu literele. De fapt, ideea de „a merge la școală” părea aproape suspectă.
Domnitorul și cărturarul Dimitrie Cantemir nota în „Descriptio Moldaviae” (1716):
„Moldovenii nu numai că nu iubesc învățătura, dar aproape toți o urăsc… au o vorbă proastă: învățătura e treaba preoților; mireanului îi ajunge să știe să citească și să scrie, să-și semneze numele și să-și poată însemna vitele; mai departe este cu totul de prisos.”
Așa arăta mentalul colectiv al epocii: școala era o corvoadă, nu o oportunitate.
Elevi cu forța
Cronicile vremii menționează copii adunați cu arcanul, „furați” de prin sate și duși la învățătură, ca să devină diaconi sau preoți. Refuzai? Ți se spunea că te împotrivești voii lui Dumnezeu. În lipsa unui sistem coerent, învățătura era o formă de recrutare religioasă, nu o cale spre emancipare. Așa a apărut prima versiune de obligativitate în educația românească: din frică, nu din alegere.
Deci, timp de sute de ani, în unele regiuni, educația a însemnat frică, forță și privilegii. Ce urme credeți că a lăsat asta în mentalul colectiv?
Lecția săsească din Transilvania
În timp ce alții își făceau cruce, sașii din Transilvania și-au făcut cataloage.
Cea mai veche școală de pe actualul teritoriu al României e atestată în 1380, la Sibiu. Urmează Sighișoara (1522) și Brașov (1541), unde apare un gimnaziu săsesc superior.
Comunitatea sașilor își crease o rețea de școli primare în aproape fiecare sat, iar în 1722 introduc învățământul obligatoriu pentru toți membrii națiunii lor. Cu niște sute de ani înainte ca „cealaltă Românie” să descopere conceptul.
După Reforma protestantă, educația din Transilvania se modernizează rapid. Colegii ca Bethlen din Aiud sau Colegiul Reformat din Târgu Mureș ajung la nivel european.
Diferența dintre sistemul de învățământ săsesc și celelalte regiuni? Școala nu era pentru boieri, ci pentru poporul lor.
Țara Românească și Moldova: școală doar pentru „cine trebuie”
Dacă te nășteai în Moldova sau Țara Românească și visai să înveți, ghinion (vorba fostului președinte cu „România educată”). Aveai noroc doar dacă erai copil de boier sau de preot. Restul? La pământ, nu la carte!
Dar avem și (mici) excepții.
În 1562, domnitorul Iacob Heraclid (Despot Vodă) deschide la Cotnari un Colegiu Latin. Aduce profesori iezuiți din Polonia. E un experiment de scurtă durată, dar revoluționar: pentru prima dată, educația este secularizată parțial.
Un secol mai târziu, domnitorul Vasile Lupu înființează la Iași Academia Vasiliană (1640), după modelul Academiei Movile din Kiev. Se predau științe și limbi străine (slavonă și latină). Nu era Harvard, dar era un miracol pentru vremea aia.
În 1694, Constantin Brâncoveanu întemeiază la București Academia Domnească de la Sfântul Sava. Predarea era în limba greacă, adică limba elitelor. Deci, tot o școală pentru copiii de boieri, dar măcar s-a făcut ceva.
Prima școală de nivel înalt cu predare în limba română
A fost înființată de o femeie. Zsuzsanna Lorántffy pe numele ei, soția principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I. Se întâmpla în 1657, la Făgăraș, unde Zsuzsanna Lorántffy creează prima școală în limba română de nivel înalt, pentru tinerii români din Ardeal. Ironia istoriei: alfabetizarea noastră începe, simbolic, de la o femeie din afara sistemului.
Fanarioții și Regulamentul Ipsilanti - educație cu filtru social
În timpul fanarioților, avem o primă încercare de organizare coerentă a sistemului educațional.
În 1776, domnitorul Alexandru Ipsilanti introduce primul „Regulament al școlilor”. Acesta stabilea structura și personalul Academiei Domnești din București, precizând, de pildă, categoriile de profesori (șase dascăli specializați pe gramatică, matematici, științe naturale, religie, latină/italiană). Poate cel mai important, introducea primele burse din istoria învățământului românesc, pentru copiii săraci. Dar să nu vă gândiți că asta însemna că oricine avea acces la educație. Nu, era în continuare un privilegiu rezervat elitelor.
Prin acest Regulament, erau admiși doar copiii de „neam bun”, fiii boierilor, ai mazililor sau străini săraci. Nu erau acceptați copiii „țăranilor care se îndeletnicesc cu plugăria și păstoria”. Adică, majoritatea populației. Chiar și fiii de negustori sau meșteșugari puteau merge doar la cursul elementar de gramatică, nu la academie.
Practic, se năștea sistemul educațional cu taxă morală: nu plăteai în bani, ci în sânge albastru.
Coresi, tipograful care a adus româna în școală
În secolul XVI, diaconul Coresi dă lovitura culturală a epocii: militează pentru tipărituri în limba română. Argumentul e următorul: „rumânii să aibă acces la cuvântul lui Dumnezeu pe înțelesul lor.” Asta într-o vreme în care „limbile oficiale” de prin aceste locuri erau slavona, latina sau greaca.
Coresi pregătește terenul pentru introducerea treptată a limbii române în școală și biserică, un proces esențial pentru alfabetizarea populației în veacurile următoare.
Coresi a fost primul care a spart zidul de neînțeles dintre școală și popor. A pus româna pe hârtie și a democratizat-o.
Începuturile învățământului românesc: „școala nu e pentru noi”
Până spre 1800, România n-a avut un sistem de învățământ, ci pungi de cultură. Câteva academii, niște școli confesionale, câteva minți luminate și un popor care încă se uita la carte ca la o pedeapsă divină. Educația, ca libertatea, era pentru „cei aleși”.
Și poate că de-aia, peste secole, când am început să facem școli pentru toți, mulți au rămas cu reflexul că „școala nu e pentru noi”. Un reflex moștenit, nu învățat.
