Ce este realitatea? De ce trăim în 8,2 miliarde de lumi diferite

De la fizica cuantică la percepțiile personale, explorăm de ce realitatea nu este fixă și cum fiecare om își construiește propria versiune a lumii.

Povestea asta nu e despre primul fotograf de război din istorie. E despre „realitate” vs. ce ne este arătat. Despre cum ne construim realitatea proprie din frânturi. Pentru că am ajuns să înțeleg că realitatea nu e o ciorbă în care ne scăldăm cu toții. E ce vede fiecare ingredient din ciorbă, prin propriile lentile. Doi oameni se pot uita la același lucru și să aibă opinii diametral opuse. Avem, astfel, 8,2 miliarde de realități.

Unii trăiesc în realitatea în care Călin Georgescu e salvatorul României. Realitatea asta nu e „greșită”. E bazată pe toate experiențele de viață prin care acești oameni au ajuns să creadă asta. E dicifil, dacă ești în altă realitate, să înțelegi realitatea acestor oameni. Și nici nu trebuie. Trebuie doar să accepți că realitatea lor e diferită de a ta și să nu mai încerci să le-o schimbi. Pentru că nu poți. E o luptă inutilă și consumatoare de energie. Sunt singurii care își pot schimba realitatea.

Alții trăiesc în realitatea în care PSD sau AUR sau Diana Șoșoacă sau [inserează nume aici] sunt trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Nici asta nu e „greșită”. Nu avem cum să știm poveștile de viață ale acestor oameni. Ce copilărie au avut, cum s-au dezvoltat ca adulți, ce frici, ce traume, ce dezamăgiri au adunat în sacoșa de rafie a vieții, astfel încât au ajuns să trăiască într-o realitate cu care tu nu ești de acord. Sigur, ai opțiunea să-i judeci și să le pui eticheta de „proști”. Asta o să-ți hrănească Egolețul, dar nu va schimba faptul că realitatea lor, la fel ca a ta, se bazează pe alegeri. Alegi să judeci sau alegi să înțelegi.

La fel și cu cei care trăiesc în realitatea în care Nicușor Dan sau Ilie Bolojan sau Donald Trump sunt zei. Dar nu mai reiau argumentația. Cred că te-ai prins. Sper.

Am dat exemple din politică, pentru că e o realitate care ne afectează pe toți și polarizează. Dar poți să aplici schema „realitatea mea vs. realitatea altora” în orice aspect al vieții. Și s-ar putea să te relaxezi și, Doamne ferește, poate chiar să dezvolți compasiune reală.

Realitatea nu e atât de fixă pe cât ne place să credem

Ăsta e un fragment din „A fi și a nu fi. În același timp”, cartea la care scriu.

Până să ajungem la „cine sunt eu?”, începem cu una și mai grea: „ce e cu lumea asta?”

Se pare că ce numim noi „lume” e un party la nivel microscopic. Adică, realitatea „fixă” la care ne raportăm e, de fapt, un haos organizat al unor chestii extrem de mici. Atât de mici, că n-ai crede că pot influența lumea. Și, totuși, se pare că o fac. Cel puțin asta susține fizica cuantică.

Fizica cuantică nu e filozofie. Nu e spiritualitate. Nu e „legea atracției”. E o ramură a fizicii care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea la nivel extrem de mic. Atât de mic, încât nu mai vorbim de oameni, obiecte sau planete, ci de particule: atomi, electroni, fotoni.

Problema e că, atunci când oamenii de știință au început să studieze lumea asta microscopică, au descoperit ceva ce i-a lăsat în „WTF???”

Acest microunivers pare complet ilogic. Sau nu pare să funcționeze după logica cu care suntem noi obișnuiți.

În lumea „normală”, lucrurile sunt simple: un obiect e într-un loc, are o formă, o stare. În lumea cuantică… nu e chiar așa.

O particulă poate fi în mai multe stări în același timp. Poate să nu aibă o poziție clară, până nu o măsori. Poate să se comporte uneori ca o particulă, alteori ca o undă. Ce Dumnezeu e cu particulele astea???

Pe scurt: realitatea, la nivel fundamental, nu e atât de „solidă” pe cât pare. Iar dacă asta nu ți-a dat cu brain freeze, mai este.

Când încerci să observi ceva, la nivel cuantic, actul observării influențează rezultatul. Nu în sens mistic, ci în sensul că nu poți separa complet observatorul de ceea ce observă.

Și dacă credeai că nu e suficient de ciudat, mai e ceva: două sau mai multe particule pot intra într-o relație, rezultând un gangbang de particule. Ei, legătura asta e atât de puternică, încât, dacă i se întâmplă ceva uneia, celelalte par să „simtă” instant, indiferent de distanța dintre ele. Gen dacă se ceartă și o particulă se cară pe Lună, rămâne legată de cele rămase pe Pământ și se influențează reciproc. Mind = blown.

Nu înțelegem pe deplin cum, dar lucrurile astea se întâmplă.

Deci, spus simplu: fizica cuantică e momentul în care știința a săpat suficient de adânc încât să afle că realitatea nu respectă regulile simple cu care eram obișnuiți.

Dar nu trebuie să cazi într-un rabbit hole științific ca să înțelegi esența. E suficient să vezi un lucru simplu și incomod: lumea nu e atât de fixă, clară și controlabilă pe cât ne-ar plăcea. Și că, dacă nici fizica nu mai e 100% sigură de cum funcționează realitatea, poate ar trebui să fim și noi puțin mai deschiși când vine vorba de întrebarea: „cine sunt eu, de fapt?”

Când știința și spiritualitatea încep să flirteze

N-am început întâmplător cu fizica cuantică. Pentru că am crescut cu ideea că știința și spiritualitatea sunt în tabere opuse. Știința e rațională, spiritualitatea e pentru yoghini și hippies. Una demonstrează, cealaltă se bazează pe credință oarbă. Cel puțin așa ni s-a spus.

Dar, la un moment dat, s-a întâmplat ceva ciudat. Pare că cele două au început să se uite în aceeași direcție, dar încearcă să traducă realitatea prin limbaje diferite. Ca și cum ar încerca să se agațe într-un club, dar vorbesc limbi diferite.

De exemplu, un principiu din spiritualitate e non-dualitatea, laitmotivul acestei cărți. Acest principiu susține că realitatea nu e împărțită în „bine” și „rău”, „aici” și „acolo”, „eu” și „ceilalți”. Toți suntem UNUL și totul se întâmplă aici și acum, în momentul prezent.

În fizica cuantică, există conceptul de superpoziție: o particulă poate exista în mai multe stări, în același timp, până în momentul în care este observată.

Nu spun că una o demonstrează pe cealaltă. Dar e interesant că ambele pun sub semnul întrebării ideea de „realitate fixă”.

Spiritualitatea spune că toți suntem conectați. Că suntem, la nivel profund, manifestări ale aceleiași conștiințe, pe care o numim Sursă, Dumnezeu, Univers sau Flying Spaghetti Monster.

În fizică există quantum entanglement, prin care două sau mai multe particule rămân corelate, indiferent de distanța dintre ele.

Sigur, asta nu dovedește științific că „toți suntem UNUL”. Dar, din nou, e un indiciu că separarea absolută s-ar putea să nu fie chiar atât de absolută.

În multe tradiții spirituale se spune că modul în care vezi lumea influențează realitatea pe care o trăiești.

În fizică, experimentul dublei fante arată că actul observării influențează rezultatul observării: o particulă se comportă într-un anumit fel când nu e observată și într-un alt fel când e.

Asta sugerează ceva subtil: observatorul nu e complet separat de ceea ce observă.

Și poate cea mai populară idee din spiritualitate: totul este energie.

La nivel fundamental, fizica descrie materia ca forme de energie care vibrează pe diferite frecvențe. Și dacă tot suntem aici: știți că noi nu „atingem” nimic, de fapt, da? Electronii din mâinile noastre resping electronii din obiecte și așa avem impresia că „punem mâna pe ceva solid”. De fapt, nu există nimic „solid”. Sau există? În același timp.

Ce mi se pare cu adevărat interesant nu e dacă aceste două domenii, create de mintea umană, spun aceleași lucruri. Ci faptul că, în profunzimea lor, niciuna nu mai oferă certitudini confortabile.

Ambele ajung în același loc incomod: realitatea e mai simplă decât ne-am putea imagina. Sau nu e. E și nu e, în același timp.

Iar identitatea noastră, „cine sunt eu?”, s-ar putea să nu fie nici ea atât de clară.