Pe 5 aprilie 2024, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă plecau împreună dintr-un sediu de pe Șoseaua Kiseleff. Mergeau cu tot alaiul să se căsătorească la Biroul Electoral Central.
Îi mai țineți minte pe ăștia doi?
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
PSD și PNL, adică partidul care se revendică de la social-democrație și partidul care se revendică de la liberalism, candidau împreună la alegerile pentru Parlamentul European. Și ca să fie gluma completă, sediul comun din care plecaseră fusese și fostul sediu al USL, alt mariaj eșuat al miresei de stânga cu mirele de dreapta. Politica românească are uneori simțul umorului al unui Birou Politic de la Birtul din Sat.
Două luni mai târziu, lista PSD-PNL lua 48,55% din voturi și 19 mandate. După care, ajunși la Bruxelles, oamenii de pe aceeași listă s-au separat frumos: pesediștii la social-democrații din S&D, liberalii la popularii din PPE. Au mers cu același autocar până în Belgia, apoi fiecare s-a dus la familia lui europeană. Ne-am luat pă interes, dar de aici fiecare cu ideologia mă-sii, no hard feelings xoxo.
Totuși, să nu ne grăbim să punem cruce pe ideologia politică. În democrații cu apă caldă, stânga și dreapta guvernează uneori împreună. Compromisul este o boală cu transmitere politică. Buba apare când compromisul devine atât de obișnuit, încât nu mai știi unde se termină doctrina și unde începe cumetria de partid.
Mai ales că, în 2025, România a mers și mai departe: programul de guvernare a fost semnat de PSD, PNL, USR și UDMR, într-o largă majoritate proeuropeană. Patru formațiuni cu istoriile, electoratele și doctrinele lor, puse în aceeași ciorbă politică.
Și atunci apare întrebarea care ne interesează: ce mai înseamnă, de fapt, să fii de stânga sau de dreapta în România? Și, mai ales, când interesul cetățeanului și interesul partidului nu merg în aceeași direcție, pe care dintre ele îl aruncă politicianul sub tren?
Stânga, dreapta și centrul, fără să fim doctori în politologie
Ca să vedem cum am românizat noi stânga și dreapta, trebuie mai întâi să știm aproximativ ce-am primit. Aproximativ, fiindcă politica nu e dulap de la IKEA, să vină fiecare doctrină cu șuruburile ei și cu desenul de asamblare.
În forma cea mai simplă, stânga spune că societatea trebuie să corecteze o parte dintre inegalitățile produse de piață. De aici vin taxarea progresivă, redistribuirea, serviciile publice puternice, protecția angajaților, sindicatele și ideea că statul trebuie să se bage în viața economică atunci când piața decide că, dacă n-ai bani, probabil n-ai nevoie nici de dentist.
Dreapta pune mai multă încredere în proprietatea privată, inițiativă, piață, taxe mai mici și responsabilitatea individului. Statul trebuie să creeze regulile jocului, nu să intre în teren, să dribleze cum are chef și să bată și penalty-uri.
Până aici pare simplu.
ȘOC ȘI GROAZĂ: nu e!
Pentru că un partid poate fi de stânga când vorbește despre pensii și foarte conservator când vorbește despre familie, religie sau drepturile minorităților. Altul poate vrea taxe mici, privatizare și mai puțin stat în economie, dar libertăți individuale cât cuprinde în dormitorul cetățeanului.
Așa că stânga și dreapta economică nu trebuie confundate cu axa liberal-conservator din societate.
Și mai avem câteva linii care au început să conteze mult în ultimele decenii: pro-european versus eurosceptic, establishment versus anti-establishment, mai multă libertate individuală versus mai multă ordine și autoritate. De aici apar combinațiile care îi fac pe oamenii care vor politica așezată frumos în două sertare să înceapă să transpire.
Astfel, în climatul politic de azi, poți fi trans. Trans-ideologic.
Poți fi de stânga economic și conservator social.
Poți fi de dreapta economic și liberal social.
Poți fi conservator și pro-european.
Poți fi antielitist și, după ce intri în Parlament, să descoperi cu surprindere că elita are fotolii foarte confortabile.
Iar centrul nu este locul în care stau oamenii care nu s-au hotărât încă. În mod normal, înseamnă poziții moderate sau combinații între idei provenite din familii diferite. Centru-stânga, centru-dreapta, liberalism social, creștin-democrație. Politica europeană are mai multe nuanțe decât paletarul de la Dedeman, deși în campaniile electorale pare că totul e alb sau negru.
În articolul ăsta, însă, nu vom lua partidele după ce scrie pe ambalaj.
Dacă scrie „social-democrat”, vrem să vedem câtă social-democrație găsim înăuntru.
Dacă scrie „liberal”, desfacem cutia. Ne uităm la taxe, muncă, educație, sănătate, libertăți, relația cu statul. La ce votează partidul când are puterea. La oamenii pe care îi promovează. La cine primește funcțiile. La alianțele pe care le face atunci când matematica parlamentară începe să bată doctrina.
Pentru că etichetele politice sunt importante, dar și pe eticheta de pateu scrie că are ficat în diferite proporții. Unele n-au văzut ficat niciodată!
Acum că avem busola, putem vedea ce s-a întâmplat când doctrinele astea au ajuns într-o țară în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea populației trăia la sat, dreptul de vot era o afacere selectă, iar modernizarea încerca să fugă înainte în timp ce societatea o trăgea de jiletcă înapoi.
Adică România.
Doctrine occidentale, montaj românesc
România modernă a început să importe doctrine politice cam în aceeași perioadă în care importa cam totul de la Paris. Așa că ne-am tras frac peste pământul de sub unghii, joben peste părul slinos și-am zis că ce poate fi așa complicat cu politica asta.
În 1875 se înființează Partidul Național Liberal.
Foto via
În 1880 apare Partidul Conservator. Pe hârtie, lucrurile începeau să semene binișor cu Europa: liberali într-o parte, conservatori în cealaltă, rege constituțional la mijloc și o țară care încerca să recupereze câteva secole de modernizare până joi. Ce putea să meargă prost?
Doar că democrația românească avea o mică particularitate: majoritatea românilor nu prea participau la ea. Votul era cenzitar, adică dreptul de a decide cine conduce țara depindea de cât de șeful la bani erai. Politica era deschisă tuturor cetățenilor, cu condiția să fie cetățenii potriviți.
Liberalii reprezentau modernizarea, burghezia în ascensiune, dezvoltarea economică și consolidarea statului național. Conservatorii apărau mai degrabă ordinea existentă, marile proprietăți și schimbarea făcută cu frâna de mână trasă.
Din 1895, Carol I introduce chiar alternanța dintre cele două partide în ceea ce istoria avea să numească „rotativa guvernamentală”. Liberalii guvernau o vreme, apoi veneau conservatorii, apoi iar liberalii. Deci, România inventase rotativa înainte să existe Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, dar diferența e că atunci partidele chiar se schimbau la guvernare. Azi putem roti doar premierul și să păstrăm partidele în cabinet.
În timp ce liberalii și conservatorii erau preocupați cu puterea, apare și stânga organizată. În 1893 se înființează Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, cu revendicări precum vot universal, impozitare progresivă, zi de muncă de opt ore, educație gratuită și protecția muncitorilor. Exista însă o problemă de marketing. Se numea Partidul Social-Democrat al Muncitorilor într-o țară în care majoritatea covârșitoare a populației era formată din țărani.
Socialismul european crescuse în fabricile orașelor industriale. România avea și muncitori, evident, dar marea ei problemă socială era la sat: pământ, sărăcie, mari proprietăți, țărani fără putere politică și o tensiune socială care avea să explodeze în răscoala din 1907.
Practic, doctrina venise cu instrucțiuni pentru uzină, iar România avea nevoie și de manual pentru ogor.
Și încă de atunci apare unul dintre sporturile politice pe care urma să le perfecționăm peste un secol: transferul doctrinar, cunoscut azi ca „traseism”.
În 1899, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor intră într-o criză severă, după ce o parte dintre liderii săi, rămași în istorie drept „generoșii”, aleg integrarea în PNL. Deci, prima mare criză a stângii românești s-a soldat, așadar, cu o parte din conducere mutându-se la liberali. Vă rog să rețineți detaliul, ne va mai trebui.
După Primul Război Mondial, România se mărește, votul se lărgește, apar alte forțe politice și societatea devine mult mai greu de împachetat în două cutii.
În 1926 ia naștere Partidul Național Țărănesc, care aduce în centrul politicii tocmai lumea ignorată mult timp de Vechiul Regat: satul, mica proprietate, descentralizarea și cooperativismul.
În stânga, social-democrația încearcă să rămână democratică. Din mișcarea socialistă se desprinde însă în 1921 Partidul Comunist, afiliat Internaționalei Comuniste și legat politic de Moscova. În 1924 va fi scos în afara legii.
Iar în partea cealaltă a spectrului apare ceva mult mai întunecat decât conservatorismul clasic. În 1927, Corneliu Zelea Codreanu fondează Legiunea Arhanghelului Mihail, mișcarea cunoscută ulterior drept Garda de Fier. Nu erau doar niște conservatori mai nervoși. Legionarismul a fost fascist, ultranaționalist, antisemit, antidemocratic și violent. A practicat asasinatul politic, iar în 1940 a ajuns pentru câteva luni chiar la guvernare alături de Ion Antonescu.
Aici nu mai suntem la „stânga versus dreapta”, ci în punctul în care politica scoate pistolul. Anii ’30 aduc prăbușirea treptată a democrației, dictatura regală a lui Carol al II-lea, apoi regimul Antonescu, războiul și Holocaustul.
Iar după război intră în scenă extrema cealaltă. Dintr-o extremă în alta. Practic, n-am avut nicio șansă.
Cu Armata Roșie în România și sprijin sovietic în spate, comuniștii ocupă treptat instituțiile, elimină adversarii politici și falsifică alegerile din 1946. PNȚ este scos în afara legii, PNL dispare din viața politică, regele Mihai este obligat să abdice în decembrie 1947, iar în 1948 comuniștii absorb aripa social-democrată rămasă în noul Partid Muncitoresc Român.
Pluralismul politic se încheiase.
Urmează naționalizarea, colectivizarea, represiunea, închisorile politice și un stat în care partidul nu mai încerca să câștige alegerile. El era alegerile.
Sub Ceaușescu, comunismul românesc capătă apoi o combinație proprie de marxism-leninism, naționalism, cult al personalității și conducere de familie. Partidul controla statul, statul controla economia, iar la un moment dat familia controla suficient de mult din partid încât conceptul de resurse umane căpătase sens genealogic.
Important pentru povestea noastră este însă ce urmează.
În decembrie 1989, regimul comunist cade. Dar o țară nu revine automat la setările din fabrică doar pentru că și-a împușcat dictatorul. Instituțiile nu dispar peste noapte. Cadrele administrative nu sunt înlocuite prin magie. Reflexele față de stat, relațiile personale, obediența, centralizarea și felul în care puterea distribuie resurse nu se evaporă la miezul nopții dintre două regimuri.
Asta nu înseamnă că tot ce urma să meargă prost după 1989 vine din comunism. Clientelism aveam și înainte, oportunismul nu l-a inventat Marx, iar românul nu a trebuit să aștepte PCR ca să descopere avantajele unei rude bine plasate. Serialul România secretă „Corupția din ADN-ul nostru” e edificator.
România democratică nu s-a născut într-un laborator steril, ci din contextul care exista deja. Iar pe 22 decembrie 1989, în timp ce Ceaușescu fugea cu elicopterul de pe Comitetul Central, în clădire intrau oamenii care urmau să construiască noua politică românească.
Printre ei, cei care urmau să creeze Frontul Salvării Naționale.
De aici începe distracția.
1990: Arborele genealogic în care neamurile își schimbă ideologia
Foto via
În decembrie 1989, Frontul Salvării Naționale apare ca structură provizorie de putere. Provizorie, în România, e un cuvânt foarte optimist.
Inițial, FSN anunță că nu va participa la alegeri. În ianuarie 1990 se răzgândește. Decizia scoate în stradă opoziția și deschide una dintre marile falii ale tranziției: de o parte, cei care vedeau FSN drept garantul stabilității după prăbușirea regimului; de cealaltă, cei care îl vedeau drept continuarea puterii vechi, doar cu poza lui Ceaușescu dată jos de pe perete.
PNL și PNȚCD reapar după zeci de ani de interdicție. Se formează și UDMR. România are din nou pluralism politic. Pe hârtie.
În realitate, FSN pornea cu un avantaj pe care niciun startup politic nu l-ar refuza: vizibilitate uriașă, controlul guvernării și acces la aparatul unui stat care până cu câteva săptămâni înainte fusese partidul însuși.
La alegerile din mai 1990, FSN câștigă categoric, iar Ion Iliescu devine președinte. Dar adevărata linie care împărțea România nu era încă „stânga versus dreapta”. Era continuitate versus ruptură cu trecutul comunist.
De aici se înțeleg mai bine Piața Universității, conflictul violent din iunie 1990 și mineriadele decât din orice diagramă în care îl pui pe Iliescu la stânga și pe Corneliu Coposu la dreapta și speri că ai terminat analiza.
În anii ‘90, întrebarea mare era: ce fel de țară ieșise, de fapt, din comunism?
Și FSN însuși nu rezistă mult întreg. În 1992, conflictul dintre Ion Iliescu și Petre Roman rupe Frontul în două. Gruparea apropiată de Iliescu formează Frontul Democrat al Salvării Naționale, FDSN, devenit apoi PDSR și, în cele din urmă, PSD. Cealaltă ramură, condusă de Petre Roman, păstrează inițial numele FSN și devine apoi Partidul Democrat.
Așadar, marele partid al stângii românești și o bună parte din ceea ce avea să ajungă ulterior în marele partid al dreptei au, undeva în arborele genealogic, același bunic: FSN.
Politica românească e genul de familie în care doi veri se ceartă pe moștenire, nu-și mai vorbesc douăzeci de ani și descoperă, la final, că locuiesc iar în aceeași casă. Pentru că povestea celeilalte ramuri devine și mai interesantă: PD se va muta treptat spre dreapta, va deveni PDL, iar în 2014 cea mai mare parte a PDL va fuziona cu PNL. Așa că, dacă mai auziți liberali de azi susținând că ei sunt continuatorii partidului istoric, spuneți-le să mai bage o fisă.
Între timp, opoziția încearcă să se adune în Convenția Democrată Română, în jurul PNȚCD, PNL și al altor formațiuni anti-FSN. În 1996, Emil Constantinescu îl învinge pe Ion Iliescu, iar CDR ajunge la guvernare. Este prima alternanță democratică reală de putere după comunism.
Pentru România, momentul e important: pentru prima dată, partidul aflat la putere pierde și pleacă fără să fie nevoie nici de tancuri, nici de elicopter. Doar de voturi.
Guvernarea CDR se consumă, însă, rapid în conflicte interne, reforme dureroase și dezamăgire publică. În 2000, Ion Iliescu revine la Cotroceni, PDSR revine la guvernare, Adrian Năstase devine premier, iar PNȚCD dispare din Parlament.
În aceeași perioadă crește și PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor, semn că nemulțumirea tranziției nu producea numai reformism occidental, ci și naționalism, autoritarism și furie ambalată electoral.
Până la începutul anilor 2000, România avea deja aproape toate ingredientele politicii care urma să se maturizeze frumos în următoarele două decenii: partide provenite din aceeași rădăcină și ajunse în tabere opuse, formațiuni istorice întoarse din morți și trimise din nou acasă de electorat, alianțe construite mai ales împotriva cuiva și politicieni care începeau să descopere că doctrina poate fi o locuință cu chirie.
Dar încă mai exista o oarecare ordine.
Stânga era, în mare, acolo.
Dreapta era, în mare, dincolo.
Urma să rezolvăm și problema asta.
Marea românizare: când doctrina devine tricou de echipă
Foto via
Prin anii 2000, lucrurile păreau să se așeze. PSD era stânga, PNL era dreapta, PD era... stați puțin. Aici începe românizarea serioasă.
Partidul Democrat provenea, după cum am văzut, din FSN și fusese membru al Internaționalei Socialiste. În 2005, sub conducerea lui Traian Băsescu, partidul își schimbă orientarea doctrinară și se mută spre familia populară europeană. De la social-democrație la centru-dreapta… într-o ședință.
Dacă un om face asta, îi spunem criză de identitate. Dacă o face un partid, îi spunem repoziționare doctrinară.
PD se aliază cu PNL în Alianța Dreptate și Adevăr, intră la guvernare după alegerile din 2004, apoi relația se rupe cu scandalul firesc unei căsnicii începute din iubire pentru același adversar.
PD devine PDL. PNL rămâne PNL. Și, pentru câțiva ani, avem din nou două formațiuni importante care se revendică de la dreapta și care se urăsc suficient de sincer încât să confirme doctrina.
După care, în 2011, PNL face alianță cu PSD. Se numește Uniunea Social Liberală. Social. Liberală. Numele era atât de românesc încât, practic, nu mai trebuia explicat nimic. PSD și PNL, două partide care își petrecuseră ani întregi explicând alegătorilor cât de mult se urăsc, descoperă că ceva le unește: îl urăsc și mai tare pe Traian Băsescu. N-are ce să meargă prost la ceva născut din ură.
Și aici trebuie să fim corecți. Alianțele între partide cu doctrine diferite nu sunt o invenție românească și nici o dovadă automată de oportunism. Democrațiile funcționează și prin compromis. Doar că noi am început să facem atât de multe compromisuri, încât doctrina a ajuns notă de subsol.
USL câștigă zdrobitor alegerile din 2012.
În 2014, alianța se rupe.
Tot în 2014, PNL fuzionează cu PDL.
Adică partidul liberal care fusese aliat cu PSD înghite partidul provenit din PD, care fusese cândva social-democrat, apoi devenise popular european și fusese înainte adversarul PNL. Dacă încă urmăriți arborele genealogic, felicitări. Există familii regale europene mai simplu de explicat.
Și nici măcar nu am ajuns la traseism.
În 2014, Guvernul adoptă OUG 55, care oferă aleșilor locali o fereastră de 45 de zile în care își pot schimba partidul fără să-și piardă mandatul. Patruzeci și cinci de zile de libertate doctrinară. Potrivit monitorizărilor făcute atunci, peste 500 de primari și peste 4.000 de consilieri locali și județeni au profitat de ocazie. Pentru o lună și jumătate, politica românească a funcționat ca perioada de mercato din fotbal.
Fenomenul nu era nou. În legislatura începută în 2008, zeci de parlamentari își schimbaseră afilierea politică, iar UNPR a crescut în bună măsură adunând oameni aleși pe listele altor partide. România inventase partidul construit din piese de schimb.
Și aici traseismul ne spune ceva mai important decât faptul că politicianul X s-a mutat de la partidul A la partidul B. Dacă poți trece relativ ușor de la stânga la dreapta, de la opoziție la putere și înapoi, înseamnă că pentru o parte dintre politicieni doctrina nu este identitate. Este adresă. Și, ca orice adresă, poate fi schimbată dacă zona nu mai e bună.
Problema devine și mai interesantă când coborâm din Parlament în administrație.
În 2009, modificările prin care șefii serviciilor deconcentrate puteau fi înlocuiți odată cu schimbarea guvernării ajung la Curtea Constituțională, care vorbește explicit despre o „tendință de politizare” a administrației. Tradus din constituțională în română: ai câștigat alegerile, umplii instituțiile cu membri de partid, neamuri, pile, cunoștințe.
Apoi vin marile programe de investiții locale, de la PNDL la Anghel Saligny, unde rapoartele și analizele au semnalat în timp probleme legate de criterii, prioritizare și control. Atenție: asta nu înseamnă că fiecare drum asfaltat este mită electorală sau că fiecare primar care primește bani este client politic, ci că, atunci când distribuția unor resurse uriașe depinde puternic de centrul politic, loialitatea începe inevitabil să valoreze ceva.
Iar partidul românesc a învățat foarte bine valoarea lucrurilor, mai ales a banilor publici.
În 2024, partidele au primit aproximativ 386 de milioane de lei din subvenții de la bugetul de stat. Analiza Expert Forum arată că în jur de 233 de milioane, adică peste jumătate din cheltuielile făcute din aceste subvenții, au mers către presă și propagandă.
Cetățeanul finanțează partidul, partidul cumpără promovare, promovarea îi explică cetățeanului de ce partidul merită finanțat. Este un ecosistem sustenabil și imbatabil.
Și aici începe să se vadă fisurile mari. Nu că partidele n-ar mai avea doctrine, le au. Problema e că, de fiecare dată când doctrina se întâlnește în ușă cu interesul organizației, una dintre ele trebuie să se dea la o parte. Și doctrina, fiind bine crescută, spune de multe ori: „Poftiți dumneavoastră!”
Stânga și dreapta, varianta românească
Foto via
Foto via
Foto via
Aici apare tentația să spunem simplu: PSD nu e stângă veritabilă, PNL nu e dreaptă veritabilă, USR nu știe nimeni ce naiba e. Și să mergem mai departe mulțumiți că am rezolvat științele politice înainte de a băga o shaorma.
Doar că lucrurile sunt mai interesante.
PSD este membru al familiei social-democrate europene, PNL aparține Partidului Popular European, USR este în familia liberală europeană. Deci etichetele există. Dar când deschidem conservele?
Să luăm stânga. În Europa occidentală, social-democrația s-a construit istoric în jurul unui stat social puternic: taxe suficiente pentru a finanța servicii publice, protecția muncii, negociere colectivă, redistribuire și reducerea inegalităților.
România arată un pic diferit. În 2024, veniturile din taxe și contribuții reprezentau aproximativ 28,8% din PIB, față de circa 40,4% media Uniunii Europene. La protecție socială, diferența este iar mare: aproximativ 16,6% din PIB în România, față de 27,8% în UE.
Cu alte cuvinte, avem un partid social-democrat important într-un stat care colectează și redistribuie mult mai puțin decât mare parte din Europa social-democrată.
PSD a apărat pensii, salarii publice, ajutoare și diferite forme de intervenție socială. Asta este stângă. În același timp, România a rămas ani întregi cu cotă unică de 10% pe venit, impozit pe profit de 16%, progresivitate fiscală redusă și o capacitate modestă a statului de a finanța serviciile publice la nivel occidental. Asta nu mai seamănă atât de bine cu fotografia de familie.
PSD mai adaugă ceva foarte românesc: stângă economică amestecată cu conservatorism social. Adică poți cere mai mult stat la pensie și mai puțină schimbare când discuția ajunge la familie, religie sau valori sociale. Nu e o contradicție imposibilă, există și în alte țări. Doar că în România combinația a prins foarte bine: un fel de social-democrație cu icoană pe perete.
Pe partea cealaltă, PNL vorbește despre antreprenoriat, piață, taxe reduse, proprietate privată și un stat mai suplu. Teoretic, dreapta. Numai că același partid a funcționat într-un sistem în care statul continuă să fie unul dintre cele mai importante locuri unde se împart funcții, contracte, companii publice, consilii de administrație și resurse pentru teritoriu.
Statul e rău când îți ia taxe, dar devine mult mai simpatic când are posturi de împărțit. Și aici apare una dintre marile particularități ale dreptei românești: discursul despre „statul prea mare” poate coexista liniștit cu o relație extrem de apropiată cu statul concret. Statul abstract trebuie redus, statul cu funcții, mai vedem.
USR complică și mai tare harta. Economic, partidul s-a poziționat frecvent spre piață, reformă administrativă, reducerea risipei și eficientizarea statului. Social, este mult mai liberal decât PSD și o bună parte din PNL. Iar politic, identitatea lui s-a construit în jurul unor teme care nici măcar nu încap confortabil pe vechea axă stânga-dreapta: anticorupție, meritocrație, depolitizare, transparență, reformă instituțională.
De aici vine o mare parte din confuzia alegătorului român. Un partid poate fi „de dreapta” economic, dar liberal social. Altul poate fi „de stânga” economic, dar conservator. Altul poate intra la guvernare cu amândouă și să explice că situația o cere.
Și, ca să nu transformăm Europa într-un paradis doctrinar în care politicienii citesc manifestul înainte de culcare, nici acolo lucrurile nu sunt pure. Social-democrații au privatizat. Conservatorii au crescut prestații sociale. Liberalii au acceptat intervenții masive ale statului. Crizele economice, pandemiile, războaiele și coalițiile au stricat de mult geometria perfectă din manual.
Diferența importantă nu este puritatea doctrinară. Niciun partid serios nu guvernează o țară modernă după o Biblie ideologică. Diferența este consistența.
Cât de des se regăsesc principiile declarate în politicile partidului?
Cât rezistă doctrina când intră în conflict cu interesul electoral?
Și cât de repede devine flexibilă când la capătul flexibilității se află guvernarea?
Aici România e, din nou specială. Pentru că, după 37 de ani, n-am rămas fără stânga și dreapta, le avem. Doar că le-am făcut după chipul și asemănarea noastră. Cu TVA inclus.
Când stânga și dreapta nu mai ajung
Dacă încercăm să explicăm politica românească de azi doar prin stânga și dreapta, e ca și cum am încerca să descriem shaorma doar prin carne și lipie. Tehnic, sunt acolo, dar se întâmplă mult mai multe înăuntru.
După 2000, peste vechea împărțire economică se așază alte conflicte: reformă versus establishment, liberal versus conservator, pro-european versus eurosceptic sau suveranist, centru versus periferie, oraș mare versus România mică și rurală.
USR este probabil cel mai bun exemplu. Partidul n-a crescut în primul rând dintr-o mare revoltă populară legată de nivelul TVA-ului, ci din teme precum anticorupția, meritocrația, transparența, depolitizarea și reforma instituțiilor.
Adică întrebarea nu mai era doar:
„Cât stat vrem?”
Ci și:
„Cine dracu’ conduce statul și cum a ajuns acolo?”
UDMR complică și el schema. Poate participa la guvernări de centru-stânga sau centru-dreapta pentru că miza sa principală include reprezentarea comunității maghiare, drepturile minorităților și autonomia locală. O axă politică pe care stânga-dreapta clasică n-o poate explica singură.
Apoi vine valul suveranist.
AUR intră în Parlament în 2020, iar alegerile din 2024 consolidează puternic această zonă și aduc în Legislativ și SOS, și POT.
Aici trebuie să avem grijă cu sertarele, că politologia nu e magazie de ABC. Suveranist, conservator, populist, eurosceptic și extremă dreaptă nu sunt sinonime. Se pot suprapune, dar nu înseamnă același lucru și nu trebuie lipite automat pe fruntea oricărui om care are o opinie diferită de a ta. În sens larg, suveranismul pune accent mai mare pe suveranitatea națională și mai puțină încredere în transferul de putere către instituții supranaționale. Peste el se pot adăuga conservatorism cultural, naționalism, discurs anti-establishment, euroscepticism sau populism, în proporții diferite.
Iar succesul acestei zone spune ceva important despre România actuală: o parte dintre alegători nu mai votează doar pentru taxe, pensii sau salarii, ci votează împotriva sistemului. Împotriva Bruxelles-ului, împotriva partidelor vechi care i-au dezamăgit, împotriva elitelor, împotriva schimbărilor culturale, uneori împotriva tuturor simultan. Un fel de „nu știu exact ce vreau, dar știu foarte clar cine mă enervează!”
Așa am ajuns în situația în care doi oameni pot fi amândoi „de dreapta” și să vrea să-și dea în cap. Unul poate fi liberal economic, pro-european și liberal social. Celălalt, naționalist, conservator și suveranist. Pe vechea hartă stau aproape. În realitate, n-au același cod poștal.
Așa că stânga și dreapta n-au dispărut, doar că nu mai sunt suficiente ca să ne spună unde suntem. Ceea ce, pentru România, e minunat. Abia învățasem două direcții.
Cetățeanul e suveran. Din când în când.
Și uite că, după un secol și jumătate de liberali, conservatori, socialiști, comuniști, țărăniști, populari, progresiști, suveraniști, traseiști și alte forme de viață politică, ne întoarcem pe Șoseaua Kiseleff, la Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă plecând împreună spre Biroul Electoral Central.
Acum scena se vede puțin altfel. Nu pentru că PSD și PNL ar fi devenit același partid, deși așa pare. Au istorii, electorate, familii europene și poziții diferite.
Dar politica românească ne-a arătat de prea multe ori că, atunci când doctrina, interesul electoral și interesul organizației intră împreună într-o cameră, doctrina nu primește întotdeauna scaun. Iar cetățeanul nici nu are ce căuta în cameră. Stă la ușă, ca milogul.
Partidele controlează candidaturile, organizațiile locale aduc voturi, centrul distribuie influență, funcții și acces la resurse. Puterea înseamnă numiri, administrație, bani și capacitatea de a recompensa loialitatea.
Partidul nu trebuie să fie rău ca să-și pună interesele deasupra cetățeanului. E suficient ca sistemul să recompenseze loialitatea internă mai mult decât performanța publică.
Aici e adevărata noastră românizare politică. Am luat doctrine occidentale și le-am trecut prin istoria, instituțiile, reflexele și interesele noastre. Uneori a ieșit ceva cât de cât. Alteori a ieșit o chestie cu piesele montate invers și trei șuruburi rămase pe masă. Conform primei legi a mecanicii românești: dacă poți să legi cu sârmă, e păcat să pui șurub.
Stânga există, dreapta există, centrul există, suveranismul există. Dar peste toate există partidul. Iar cetățeanul apare periodic, în campanie, în sondaje, în discursuri, la urne. După care dispare din fotografie. Rămân organizațiile, funcțiile, negocierile, majoritățile, numirile, banii și întrebarea eternă: „Nouă ce ne iese?”
Asta-i marea noastră bubă națională: nu se mai face politică pentru cetățean, ci împotriva lui.
