Incredibilele aventuri ale lui Andrei Popa | Episodul 3: „Noi ne facem că muncim” - comunismul între propagandă și realitate
Andrei Popa ajunge într-o fabrică din comunism și descoperă diferența dintre nostalgia de Facebook și viața reală: frică, furt și supraviețuire.
Andrei Popa avea o mentalitate ca a multor români: a crezut că propaganda naționalistă și nostalgia sunt adevăruri istorice.
Are 49 de ani, internet, opinii ferme și o relație foarte sănătoasă cu istoria: știe sigur lucruri pe care nu le-a verificat niciodată. Gen:
„Pe vremea dacilor eram miezul.”
„În comunism măcar aveai casă și un loc de muncă.”
„Mihai Viteazul a făcut România Mare înainte să fie cool.”
Problema?
A avut ghinionul să dea peste un obiect care nu prea respectă regulile fizicii, logicii sau bunului-simț: un cazan cuantic.
Da. Un cazan.
E vorba de România, normal că mașina timpului nu putea să fie ceva elegant, cu lasere și efecte speciale. Nu. Noi fierbem istoria.
Și de când a căzut prima dată în hăul istoriei, Andrei Popa o tot încasează.
A început cu dacii și a descoperit că istoria reală are mai puțin CGI patriotic și mai mult noroi, foamete, triburi, negocieri și supraviețuire.
Apoi a fost aruncat direct în comunism, unde a avut șocul vieții: un apartament gri, pâine porționată cu precizia unui neurochirurg, frig, cozi, șoapte și o familie care încearcă să supraviețuiască unei lumi în care „merge și-așa” era politică de stat.
L-am lăsat fix acolo: în bucătăria unui apartament comunist. Cu Vasile, muncitor obosit și ghid neoficial prin „epoca de aur”, care urma să decidă ceva extrem de românesc: „Hai cu mine la muncă!”
Iar Andrei urmează să afle că între propaganda despre comunism și comunismul trăit e cam aceeași diferență ca între poza cu burger-ul din reclamă și tristețea pe care o primești.
Iar ăsta e doar începutul. Pentru că, după „epoca de aur”, ceva îl așteaptă. Sau, mai exact, cineva. Și are o barbă imperială, cal și planuri foarte diferite față de ce-ai învățat la școală.
Deci, dacă vrei să ai acces la această ficțiune istorică originală, susține România secretă cu doar 26 de lei pe lună.
Hai la muncă!
Micul dejun se termină repede, pentru că nu exista conceptul „hai să mai băgăm ceva”. Exista doar „atâta avem”.
Maria strânge farfuriile. Copilul se pregătește să meargă la școală. Vasile se îmbracă și zice:
„Bun.”
„Ce bun?”, răspunde, cu teamă, Andrei.
„Vii cu mine.”
„Unde?”
„La muncă.”
Andrei izbucnește în râs:
„Frățioare, scuze, da’ nu mă bag.”
„Nu te-am întrebat.”
„Lasă-l, Vasile! Ce-o să zici la muncă?”
„Nu-l las! O să zic că e o rudă venită în vizită. Și dacă tot a picat din cer și vorbește ca un radio stricat, să vadă cum e.”
Vasile îi întinde o șapcă proletară lui Andrei.
„Pune-o.”
„De ce?”
„Ca să arăți a om.”
Fabrica
Clădirea apare dintre blocurile gri, după care, se știe, stăm noi, majoritatea. Fabrica e ca o pedeapsă arhitecturală într-un peisaj oricum trist. Beton. Țevi. Geamuri murdare. Fum.
Șiruri de oameni lobotomizați care intră, fără să vorbească prea mult. Pe fețele lor e un amestec de tristețe și resemnare. Nimeni nu pare entuziasmat că începe o nouă zi.
La intrare, un portar plictisit.
„Ăsta cine-i?”
„Un văr venit în vizită.”
„Și l-ai adus la muncă?”
„Da, că n-am ce face cu el.”
„Nu-mi place.”
„Hai, nea’ Mitică, e de treabă, n-o să deranjeze.”
„Trece-l în condică.”
Andrei se simte evaluat, ca și cum un laser l-ar fi scanat până în fundul sufletului.
„Muncim, luptăm, țara o înălțăm!”
În fabrică e cum te-ai aștepta să fie într-o întreprindere comunistă: mult zgomot, metal ciocănit aiurea, miros de ulei, aer greu. Muncitori care se mișcă mecanic.
Un om mută o ladă dintr-un loc în altul. Apoi, o mută din nou. Și din nou. Pare că ăsta e job-ul lui.
Altul bate, plictisit, cu ciocanul într-o bucată de metal. Pare că bate doar ca să bată. Să nu fie că nu face ceva.
