Când ai uitat că viața e doar un joc?
Un text despre frică, bucurie, copilul interior, libertate și felul în care uităm să trăim. Un fragment din viitoarea carte „A fi și a nu fi. În același timp”.
La început, ai știut.
Ai știut că e un joc.
Că lumea asta e ca un vis lucid în care ai voie să creezi, să râzi, să explorezi. Să te joci.
Te-ai uitat în jur și totul ți s-a părut fascinant: culori, oameni, senzații, „de ce”-uri fără răspuns.
Ai intrat în joc râzând.
Dar apoi… te-au învățat să te iei în serios.
Să nu mai visezi.
Să nu râzi prea tare.
Să nu greșești.
Să nu ieși din rând.
Să muncești serios. Să iubești serios. Să suferi serios.
Să trăiești serios.
Și, în toată această seriozitate, ai uitat.
Ai uitat că ăsta e un joc.
Că nu poți „pierde” cu adevărat. Că nu există „game over”.
Că o încheiere nu e game over, ci o schimbare a realității.
Că toate fricile tale sunt ca monștrii dintr-un joc: dacă le vezi de sus, nu mai sperie.
Ai uitat că poți apăsa pauză.
Ai uitat că poți salva din mers.
Ai uitat că nu ești avatarul.
Tu ești jucătorul.
Iar jucătorul e liber. Întotdeauna.
Când ai uitat că e doar un joc?
Când ai început să crezi că trebuie să câștigi.
Când ai uitat să te mai bucuri.
Când ai schimbat iubirea pe frică.
Când ai făcut din viață un test.
Când ți-ai pus în piept eticheta de „om serios” și ai uitat să o dezlipești.
Dar uite vestea bună: chiar e doar un joc!
Îl poți juca cu sufletul ușor. Cu zâmbet. Cu prezență. Cu inocența de la început.
Poți da STOP când vrei tu.
Poți da CONTINUE în orice clipă.
Poți alege alt nivel. Alt personaj. Alt mindset.
Tu ești jucătorul. Nu uita NICIODATĂ asta!
Și dacă iar uiți, cartea asta o să-ți amintească. Sau poate doar un copil pe stradă care râde fără motiv. Sau o dimineață fără planuri.
Sau o pauză în care doar simți că exiști. Și atât.
Viața n-a uitat că e un joc.
Doar tu ai făcut-o.
Fragment din cartea pe care o scriu: „A fi și a nu fi. În același timp”. Mai poți citi alte fragmente aici, aici, aici și aici.
