Secrete pe scurt: dueluri pe bune, fragment din „A fi și a nu fi, în același timp” și Acrobatica Muzeului
Dueluri reale în România secolelor XIX–XX, un capitol din cartea pe care o scriu și o recomandare de loc nou din Cluj-Napoca
De Răzvan Dragoș
Săptămâna asta am scris despre drogul pe care conducătorii noștri îl consumă de 500 de ani și despre cazul incredibil al pompierului amendat și lăsat fără permis, în timp ce se afla în drum spre un incendiu.
E weekend, ne relaxăm și ne bucurăm de liniște. Nu că n-ar trebui să facem asta și în restul săptămânii, dar am fost programați că weekendul e un moment de respiro. Tocmai de aceea, ediția asta de „Secrete pe scurt” e la liber pentru toată lumea. Dar nu va fi așa tot timpul. Deci, dacă vrei să ai parte de conținut exclusiv, susține România secretă cu doar 5 euro pe lună!
Când ne-am duelat pe bune, nu pe internet
Chiar dacă acum orice om cu o conexiune la internet poate provoca la „duel” un alt om cu conexiune la internet, a fost o vreme când duelurile erau pe bune. Ca alea din filme. Da, pe teritoriul pe care azi îl numim România.
Vorbim despre secolele XIX - XX. Chiar dacă existau legi care interziceau duelul, nu te poți pune cu mândria și onoarea pătate. Pe atunci, nu exista TikTok, să mai eliberezi din tensiuni prin scrollat la nesfârșit. Te insulta cineva? Duel! Iubeau doi bărbați aceeași femeie? Duel!
Un caz celebru l-a implicat pe Nicolae Filipescu, fost ministru și primar al Bucureștiului. În 1897, acesta l-a provocat la duel pe jurnalistul G. Lahovary, pe care l-a și ucis, fiind apoi judecat pentru omucidere.
În dueluri se mai băgau chiar și medicii, nu doar politicienii. Doctorul Carol Davila s-a duelat cu un ofițer după o ceartă, reușind să-l dezarmeze și să-l umilească.
Alexandru Ioan Cuza a fost mare fan dueluri. Le numea „afaceri de onoare”. S-a inițiat în arta scrimei cu un general francez și deținea o trusă de pistoale de duel, primită cadou de la Napoleon al III-lea. În primii ani de domnie, Cuza nu doar a tolerat, dar chiar a încurajat unele dueluri între ofițerii armatei, pentru a le căli spiritul. S-a implicat personal în organizare și a asistat la asemenea lupte care, uneori, s-au terminat fatal. Spre finalul domniei și-a dat seama că poate nu e chiar ok ce se întâmplă. A realizat că „duelul a ajuns la ordinea zilei” și cele mai multe insulte se tranșau cu sabia sau pistolul, așa că a dat o lege mai aspră împotriva duelurilor.
Fragment din „A fi și a nu fi, în același timp”, cartea la care scriu și care va apărea anul ăsta
CAPITOLUL 2: Durerea e reală, dar nu te definește (și alte adevăruri incomode despre suferință)
Am crescut cu o durere care s-a transformat într-o suferință care a ajuns să-mi definească viața. Am fost diagnosticat în copilărie cu „deficit de hormon de creștere”. Am făcut un tratament costisitor, am câștigat niște centimetri, dar toată viața am trăit cu impresia că, la cei 1,62m, sunt doar o „jumătate de om”. Că nu sunt suficient. Că nu sunt destul. Că sunt invizibil și trebuie să fac tot ce ține de mine ca să mă fac văzut. Până în momentul în care am spus „DESTUL!”, mi-am privit suferința în față, m-am luat la trântă cu ea, am lăsat-o să treacă prin mine, să se consume, iar acum am depășit-o. Sunt mai mare decât am crezut toată viața mea!
Suferința: micul tău reality show preferat
Ai observat vreodată că, atunci când ai o zi proastă, tot Universul pare să comploteze împotriva ta? Semaforul devine roșu doar pentru tine. Ploaia începe fix când ieși din casă. Câinele vecinului, care în mod normal te ignoră, acum simte nevoia să-ți latre existența. Și parcă, în toată drama asta, Universul îți șoptește malițios: „Ai chef de suferință? Băi, ce coincidență! Ia stai să vezi ce ți-am pregătit!”
Dar dacă problema nu e Universul, ci felul în care te identifici cu suferința? Dacă, de fapt, nu e o conspirație cosmică împotriva ta, ci monologul tău interior care reinterpretează fiecare moment în cheia „viața mea e grea”?
Dacă îți place cum sună asta, stai să vezi partea care chiar doare.
1. Suferința există, dar nu e obligatorie
Hai să dăm din start o veste proastă și una bună.
Vestea proastă: Da, durerea e inevitabilă.
Vestea bună: Suferința e opțională.
Șoc și groază, nu? Poate ai crezut că suferința e ca taxa pe apa de ploaie: vine la pachet cu viața și trebuie să o plătești. Dar hai să facem o diferență clară:
Durerea e ceva fizic sau emoțional – o reacție directă la un eveniment real.
Suferința e serialul mental pe care îl derulezi după eveniment, cu reluări, efecte speciale și scenarii dramatice în care tu ești mereu victima.
Exemplu simplu:
Tai ceapa → ochii te ustură = durere.
Tai ceapa → îți amintești de fostul/fosta care gătea cu tine și plângi ca la un maraton de filme triste = suferință.
Vestea bună e că durerea trece.
Vestea proastă e că suferința continuă doar dacă o hrănești.
2. Trauma – hard disk-ul care refuză să formateze anumite fișiere
Adevăr dureros: trauma nu e despre ce ți s-a întâmplat.
Conștientizare revelatoare: e despre ce a rămas blocat în tine după ce s-a întâmplat.
Mintea e un fel de TikTok care îți face autoplay la toate momentele nasoale din trecut. „Ți-a plăcut tiktok-ul Am fost respins și m-am simțit mizerabil? Dar ăla cu Toată lumea mă abandonează? Poate vrei să revezi și Tata nu mi-a spus niciodată te iubesc, ba chiar mă bătea de fiecare data când se îmbăta!”
Să fie clar: NU diminuez semnificația traumelor în viețile noastre! Unii oameni sunt captivii unor traume oribile, cum ar fi abuzuri fizice, violuri, abandon, moarte. Ideea e că nu trebuie să cari o traumă după tine toată viața, ca un bolovan legat de picior, care nu te lasă să înaintezi. Dacă simți că nu mai poți și nu reușești singur/ă, cere ajutor specializat și eliberează-te! Dar primul pas e să conștientizezi trauma și să o privești exact așa cum e: energie negativă care blochează „țevile” corpului tău, care trebuie desfundate. Pentru că, dacă sunt blocate, nu poate circula energia aia vitală bună!
Dar știi ce e culmea? Că multe dintre tiktok-urile pe care ți le rulează mintea nici măcar nu sunt filme documentare, ci sunt SF-uri bazate pe „fapte reale”.
Joe Dispenza, om de știință care a studiat trauma, emoțiile negative blocate în corp, cum ne influențează și cum ne eliberăm de ele, a zis clar: „Oamenii trăiesc o viață mizerabilă PE CARE NICI NU AU AVUT-O”. De ce? Pentru că jumătate din poveștile pe care ni le spunem despre trecut sunt false.
CÂT??? JUMĂTATE! Adică, rulăm în cap tiktok-uri din care jumătate sunt false? Da, fix ca pe TikTok.
Retrăim traume, amplificate de imaginație, iar apoi le folosim drept scuze ca să nu acționăm, ca să nu ne schimbăm. Elegant, nu?
Exercițiu rapid:
Gândește-te la o amintire care încă îți provoacă suferință.
Acum scoate emoția din ea. Imaginează-ți că e doar un fapt, ca și cum ai citi un raport de poliție: „La data X, a avut loc incidentul Y”.
Fără interpretare, fără „eu am fost victima”. Doar faptele. Dacă n-ar mai avea impact emoțional asupra ta, ai mai repeta povestea asta?
3. De ce ținem cu dinții de suferință?
„Dar eu am avut o copilărie grea, am fost rănit, n-am fost iubit!” Ok. Dar de ce vrei să trăiești întreaga viață în trecut? Pentru că, dacă faci asta, suferința devine o identitate. Dacă toată viața ai fost „cel/cea care a suferit,” cine mai ești fără acea suferință?
Răspunde sincer la întrebarea asta: dacă fix în acest moment ar veni cineva la tine și ți-ar da o pastilă miraculoasă care ți-ar șterge părțile nasoale din trecut, ai lua-o? Sau te-ai agăța de ele, pentru că „măcar știi cine ești”, în suferința ta? Pentru că am o nouă veste proastă pentru tine: trecutul oricum a… trecut, nu mai există. Trăiește doar în mintea ta, care îl modelează cum vrea ea. Îți reamintesc ce spune Joe Dispenza, bazat pe studii, nu pe dume de facebook: JUMĂTATE din poveștile pe care ți le spune mintea despre trecut sunt false. Cum să ai încredere în așa ceva? Ai încredere într-un om care tot timpul îți spune doar jumătăți de adevăr? De ce ți-ai investi cu atâta încredere mintea?
Și hai să închei punctul ăsta cu un citat bombă, tot de la nenea Joe Dispenza: „Un suflet nu poate începe următoarea aventură a vieții dacă e blocat în trecut.”
4. Cum „dizolvi” suferința, fără să te minți că nu există
Atenție, nu zic să reprimi emoțiile! Dimpotrivă! Emoțiile trebuie lăsate să „fie”, ca să le poți elibera. Zic doar să nu te indetifici cu emoțiile tale, pentru că, guess what, NU EȘTI ELE!
Primul pas: Acceptă că trecutul s-a dus. Nu-l nega, dar nu-i mai da putere asupra ta.
Al doilea pas: Fă pace cu ideea că nu-l poți schimba. Ce poți schimba e perspectiva ta asupra trecutului.
Al treilea pas: Renunță la întrebarea „De ce mi s-a întâmplat asta?” Unele lucruri pur și simplu s-au întâmplat și atât. Și, BREAKING NEWS, toată viața pur și simplu se întâmplă! Important e cum ne raportăm la ce se întâmplă.
Al patrulea pas: Devino conștient de pattern-urile tale. Dacă tot repeți aceeași dramă, înseamnă că încă te identifici cu ea.
Al cincilea pas: Transformă rana în înțelepciune. Amintirea fără emoție = înțelepciune (aș pune asta pe panouri publicitare). Voi repeta, că e crucial: dacă scoți emoțiile din amintiri, te transformi din sclavul trecutului în înțeleptul din prezent!
În concluzie, trecutul e doar o poveste. Tu alegi ce faci cu ea.
În final, trebuie să îți răspunzi cu toată sinceritatea la două întrebări simple:
Vreau să rămân prizonierul trecutului?
Sau vreau să fiu creatorul prezentului meu?
Pentru că, ghici ce? Trecutul nu există decât în mintea ta. Și tu poți decide ce poveste îți spui mai departe.
Bonus: Îți amintești ce făceai fix acum 3 ani, pe 26 martie, la ora 18:37?” Dacă nu, cum poți spune că ai fost aceeași persoană de atunci și până acum?
Exact. Nu ai fost. Și nu ești nici acum. Așa că hai să nu mai trăim într-un timp care nu mai există!
Și dacă te-am stricat la cap cu trecutul, stai să vezi cum e capitolul următor!
Acrobatica Muzeului - the new & cool place in town
Cei din Cluj-Napoca știu de Pizza Acrobatica, un brand cu peste 10 ani de existență pe piața locală. Un business construit cu suflet și pasiune, care n-a făcut niciodată rabat de la calitate și a pus mâncare delicioasă în farfurii. Dovadă și rezistența pe piață.
Azi, 21 februarie 2026, inaugurează noul restaurant din zona Pieței Muzeului, str. Virgil Fulicea nr. 2. Acrobatica Muzeului e un loc cald, la fel ca oamenii care au construit afacerea. Plus preparatele ce poartă semnătura Acrobatica, ce nu mai au nevoie de introducere pentru gurmanzii orașului. Plus că în weekend-ul inaugural, 21-22 februarie, au 30% reducere la nota de plată.
Am fost aseară la o inaugurare privată și a intrat direct în topul localurilor preferate din oraș, pentru vibe-ul ăsta fain.
