Andrei Popa are 49 de ani, e șofer de autobuz în Câmpulung Moldovenesc și, până nu demult, avea o relație foarte simplă cu istoria României: el știa.
Știa că dacii au fost buricul civilizației, că în comunism „măcar aveai casă și loc de muncă” și că Mihai Viteazul a făcut România Mare cu vreo trei sute de ani înainte să se inventeze România Mare. Nu citise foarte mult despre toate astea, dar nici nu era nevoie: avea TikTok și Facebook.
Apoi a făcut greșeala să repare instalația electrică dintr-o încăpere cu un cazan de țuică. Un scurtcircuit, niște fizică cuantică pe care n-o înțelege nimeni și Andrei a început să cadă prin istorie.
Mai întâi, la daci. S-a dus după tuneluri energetice și civilizația primordială. A găsit noroi, foame și niște oameni care aveau probleme ceva mai urgente decât misiunea cosmică a poporului dac.
După aia, comunism.
Acolo spera să găsească vremurile alea bune despre care se vorbește pe Facebook. A găsit frig, cozi, mâncare cu porția, frică și un muncitor pe nume Vasile care i-a explicat „epoca de aur” într-o singură propoziție: „Noi nu trăim. Noi stăm.”
După două asemenea palme, orice om normal ar fi început să-și pună niște întrebări. Dar Andrei Popa nu este orice om normal. Așa că, atunci când cazanul l-a scuipat în anul 1599 și l-a pus față în față cu Mihai Viteazul, Andrei a fost fericit: în sfârșit, ajunsese la ceva ce știa sigur!
Doar că Mihai nu știa ce e România. Domnia și-o obținuse cu bani împrumutați, războiul cu otomanii începuse într-un mod ceva mai puțin spectaculos decât în manuale, iar la Călugăreni îi bătuse pe turci, după care fusese nevoit să se retragă și să-i lase să ocupe Bucureștiul și Târgoviște.
Cu alte cuvinte, după daci și comunism, începuse și Mihai Viteazul să-i strice copilăria și să-i demoleze convingerile. Dar mai rămăsese ceva. Ceva despre care Andrei știa că nu poate fi interpretat în niciun alt fel: toamna anului 1599. În cortul de comandă, Mihail Voievod puse degetul pe hartă, dincolo de munți: Ardealul.
„Acolo mergem”, zise el.
Andrei zâmbi. În sfârșit, începea Unirea cu „U” mare!
Sau, cel puțin, așa credea.
Peste munți, în căutarea Unirii
În dimineața următoare, în tabără era agitație mare. Cai, care, arme, oameni care alergau de colo-colo. Andrei auzise înjurături pe care nu le înțelegea chiar bine, dar al căror sens se păstrase perfect timp de patru sute de ani.
Mihail Voievod ieși din cort.
„Pornim.”
Andrei se apropie de el.
„Măria Ta, mergem în Ardeal, da?”
„Ți-am spus asta ieri.”
„Știu, da’ vreau să fiu sigur.”
„De ce?”
Andrei zâmbi.
„Nimic, o să vedeți.”
„Andreie, de când te-am aflat în tabăra mea, grăiești întruna de lucruri ce se vor întâmpla.”
„Păi, v-am zis, vin din viitor.”
„Și tot nu te cred.”
„Nicio problemă, în câteva zile o să mă credeți.”
Mihail se suise pe cal.
„Dacă mai grăiești în pilde, te las aici.”
Andrei tăcu, dar în capul lui deja începuse festivitatea. Mihai Viteazul. Ardeal. 1599. Știa povestea. În sfârșit, după daci care nu știau că sunt daci și oameni care nu știau că trăiesc bine în comunism, istoria avea bunul simț să respecte măcar o lecție din manual.
Drumul nu semăna însă deloc cu manualul. Niciun cal alb alergând spectaculos pe creste, nicio muzică patriotică, niciun steag românesc fluturând în slow motion. Doar oameni care mărșăluiau mecanic, cai încărcați, mizerie și frig.
Andrei mergea alături de oșteanul care îl găsise în tabără.
„Auzi, voi știți de ce mergem în Ardeal?”
Oșteanul se uită la el de parcă îl întrebase dacă știe că apa e udă.
„Să-l batem pe cardinal.”
„Pe Andrei Báthory.”
„Pe el.”
„Și după?”
„După ce?”
„După ce-l batem.”
Oșteanul ridică din umeri.
„Om videa.”
Andrei zâmbi superior. Săracul, habar n-avea că era un omuleț dintr-un moment istoric măreț.
DE CE MERGEA MIHAI ÎN TRANSILVANIA?
În 1599, Mihai avea o problemă: poziția lui devenise periculoasă.
În Transilvania ajunsese principe cardinalul Andrei Báthory, apropiat de Polonia și favorabil unei politici de împăcare cu Imperiul Otoman. În Moldova domnea Ieremia Movilă, sprijinit tot de polonezi. Mihai, aflat în tabăra antiotomană și legat politic de împăratul Rudolf al II-lea, risca să se trezească prins între vecini ostili.
Așa că trecerea munților nu începe ca o campanie pentru construirea României moderne, ci cu ceva mult mai obișnuit în secolul al XVI-lea: putere, alianțe și supraviețuire. Mihai trebuia să-l înlăture pe Báthory înainte ca Báthory să devină o problemă și mai mare.
Pe 18/28 octombrie 1599, lângă Șelimbăr, problema s-a rezolvat cu săbii.
Andrei n-a înțeles mare lucru din bătălie. A văzut ceva fum, cai debusolați, oameni alergând aiurea, a auzit strigăte cum nu auzise niciodată la vecinii lui de la bloc. Și-a văzut suficient sânge cât să-i piară cheful de războaie.
La un moment dat, a pierdut complet șirul.
„Câștigăm?”, îl întrebă pe un oștean care trecu pe lângă el.
„Dă-te din cale, bastardule!”
„Am întrebat și eu!”
Câteva ore mai târziu, nu mai era nevoie să întrebe: oastea lui Andrei Báthory fusese înfrântă.
Spre seară, Andrei îl găsi pe Mihail în tabără. Voievodul era murdar, obosit și avea expresia unui om care tocmai câștigase o bătălie și știa că asta îi crease încă douăzeci de probleme.
Andrei, în schimb, radia.
„Măria Ta!”
„Ce mai este?”
„Am câștigat!”
„Știu, am participat.”
„Deci mergem la Alba Iulia!”
Mihail îl privi suspicios.
„De unde știi?”
Andrei își duse un deget la tâmplă.
„Viitorul.”
Voievodul oftă.
„Într-o zi am să aflu ce-i în capul tău.”
„Mai bine nu.”
Andrei privi spre munți. Nu mai avea niciun dubiu, prima piesă se așezase. Urma Alba Iulia. Și acolo, în sfârșit, începea România!
Doar că România, ca de obicei, nu fusese anunțată.
Continuarea, ca întreg serialul, e rezervată abonaților plătitori.
